Muream de nerăbdare să fac asta :)
Trebuie neapărat să mărturisesc cîteva din întîmplările rămase nepovestite din trecutul meu literar complet autist. Prin liceu, în clasa a 12-a, adică în 1999, am printat nişte pagini cu poeziile mele de atunci (28 de poezii scrise între 1996 şi 1999 cu data exactă a scrierii fiecăreia, sub text), le-am capsat frumos şi am împărţit colegilor cîte carte.
Ca să fim complet fixaţi în contextul literar al vremii, să spunem că în 1999 Mariana Marin publica "Mutilarea artistului la tinereţe", iar Ioan Es. Pop "Pantelimon 113 bis", debuta T.O.Bobe şi un an mai tîrziu debutau Marius Ianuş, Zvera Ion, Doina Ioanid şi Constantin Virgil Bănescu.
Bineînţeles, complet rupt de toate astea şi aflat sub puternica şi binefăcătoarea influenţă a lui... Mihai Eminescu, eu scoteam cartea despre care am zis mai devreme şi care conţinea poezii de genul ăsta
Cîntecul lemnului
Sunt sîmbure-n craniul ţărînii, crescut
Din ude dureri picurate în mine,
Pe trepte de aer îmi sui soarta mut
Şi nu-mi mai ştiu glezna din leagăn de lut
Căci cînt muguri noi peste trepte străine.
Ochi verzi se desfac peste braţe mereu
Şi-mi tremură lumea-n privire de vînt,
De muzica oarbă a verdelui meu
Se-aprinde al vieţii murdar curcubeu-
Învaţă-mă, umbră, să uit să mai cînt...
...Dar cîntece-mi sună în sevă mai vii
Căci, stins, lăcrimez pe morminte noi cruci
Pe care dorm şterse figuri de copii;
Cu scînduri vopsesc trupuri vechi şi pustii
Şi plîng mai amar: umbră, unde le duci?
Şi uite aşa m-a găsit bacul, apoi facultate în Braşov şi eu cu literatura tot pe "vocabular", genul ăla de caieţel cu o linie roşie pe mijlocul paginii şi tot rupt complet de tot ce însemna poezia ultimilor 30 de ani (de fapt ajunsesem pe la Nichita şi ştiţi cum e cu nichita că te ţine abia te vindeci cu regim drastic)
Între timp cenaclul US in BV şi în 2003 uniunea prin filiala Braşov a strîns 13 poeţi tineri printre care şi eu şi am scos un volum colectiv care chiar aşa s-a numit: "13" şi a apărut în 2003.
Şi acum cu contextul, ştiţi.
Cînd mă gîndesc
sâmbătă, 12 februarie 2011
miercuri, 9 februarie 2011
Despre folosirea imperfectului în poezie
(Nu pledez pentru înlăturarea totală a imperfectului din poezie, ci împotriva folosirii lui excesive)
Într-o discuţie de pe forumul clubliterar am spus lucrul ăsta care oricum se înţelegea din postarea precedentă cu debuturile din 2010 în poezie: anume că nu suport imperfectul în poezie. E adevărat că n-am adus prea multe explicaţii sau argumente în favoarea afirmaţiei mele, ceea ce o face nu foarte convingătoare, totuşi adevărată.
Destul de expeditiv, am spus acolo că mă refer în primul rînd la imperfectul care vine la pachet cu nostalgia şi ce poate fi mai facil şi mai previzibil, adică cerşetorie. Cerşetorie numesc o solicitare excesivă a empatiei celui care citeşte din partea autorului. Făcută cu instrumente simple: povestea, uniformizată de folosirea imperfectului, infuzia peste limită cu sentimentalism. Efectul creat este opus celui dorit: autorul îl forţează pe cititor să parcurgă tot drumul empatic către text, iar acesta din urmă are un reflex exact ca acţiunea şi reacţiunea, adică de aceeaşi intensitate şi sens opus, prin urmare nu mai face nici un pas în direcţia textului şi tinde să-l refuze din start.
Mai spuneam că-mi doresc un text nostalgic construit prin instrumente neconvenţionale. Într-un text care îşi propune să evoce un spaţiu din trecut, folosirea tuturor verbelor la imperfect duce la o tensiune liniară, de fapt tensiunea aproape că nu mai există, ruptura nu se produce şi totul ajunge să dea impresia de platitudine, austeritate din pct de vedere al tensiunii şi minim control tehnic. Prin urmare un text construit în felul ăsta ratează din start cel puţin două straturi: tensiunea şi expresivitatea. Mai rămîn limbajul şi tehnica şi cum am spus tehnica e deja în parte compromisă prin uzitarea destul de plată a timpului verbal. Iar la nivel de limbaj, o invenţie pe acest strat presupune în acelaşi timp şi un efect prin care textul devine mai alert, ceea ce atrage schimbări implicite şi la nivelul altor straturi. Dar un text construit pe schema imperfect/nostalgie/narativitate nu-şi propune aproape niciodată inovaţia nivelului de limbaj, el mizează pe expresivitate şi expresivitatea, gîndeşte autorul, vine din povestea propriu-zisă -- nimic mai fals.
Cînd am vorbit despre poezia lui Marius Ianuş spuneam că e unul dintre puţinele cazuri cînd nostalgia are la bază o schemă de tensiune care funcţionează (ceea ce nu e uşor deloc, aşa cum observăm). Mai pun poezia încă o dată aici ca să vedem de ce funcţionează. Există două moduri paralele de a construi tensiunea: un mod al palierelor pe care sunt puse imaginile şi raporturile dintre ele (din ruptura diferitelor cadre apare tensiunea, pe scurt poveşti şi imagini diferite rupte unele de altele, construite pe intensităţi diferite care interacţionează) şi un mod verbal la nivelul timpurilor verbale (deci din nou e vorba de ruptură şi tensiunea pe care o generează).
Concluzionînd, construcţia neconvenţională şi deci funcţională a tensiunii poetice vine din ruptura creată la nivelul tehnic al dispunerii textului şi timpurilor verbale şi din ruptura elementelor de expresivitate.
Să pun textul şi pe urmă închei:
Într-o discuţie de pe forumul clubliterar am spus lucrul ăsta care oricum se înţelegea din postarea precedentă cu debuturile din 2010 în poezie: anume că nu suport imperfectul în poezie. E adevărat că n-am adus prea multe explicaţii sau argumente în favoarea afirmaţiei mele, ceea ce o face nu foarte convingătoare, totuşi adevărată.
Destul de expeditiv, am spus acolo că mă refer în primul rînd la imperfectul care vine la pachet cu nostalgia şi ce poate fi mai facil şi mai previzibil, adică cerşetorie. Cerşetorie numesc o solicitare excesivă a empatiei celui care citeşte din partea autorului. Făcută cu instrumente simple: povestea, uniformizată de folosirea imperfectului, infuzia peste limită cu sentimentalism. Efectul creat este opus celui dorit: autorul îl forţează pe cititor să parcurgă tot drumul empatic către text, iar acesta din urmă are un reflex exact ca acţiunea şi reacţiunea, adică de aceeaşi intensitate şi sens opus, prin urmare nu mai face nici un pas în direcţia textului şi tinde să-l refuze din start.
Mai spuneam că-mi doresc un text nostalgic construit prin instrumente neconvenţionale. Într-un text care îşi propune să evoce un spaţiu din trecut, folosirea tuturor verbelor la imperfect duce la o tensiune liniară, de fapt tensiunea aproape că nu mai există, ruptura nu se produce şi totul ajunge să dea impresia de platitudine, austeritate din pct de vedere al tensiunii şi minim control tehnic. Prin urmare un text construit în felul ăsta ratează din start cel puţin două straturi: tensiunea şi expresivitatea. Mai rămîn limbajul şi tehnica şi cum am spus tehnica e deja în parte compromisă prin uzitarea destul de plată a timpului verbal. Iar la nivel de limbaj, o invenţie pe acest strat presupune în acelaşi timp şi un efect prin care textul devine mai alert, ceea ce atrage schimbări implicite şi la nivelul altor straturi. Dar un text construit pe schema imperfect/nostalgie/narativitate nu-şi propune aproape niciodată inovaţia nivelului de limbaj, el mizează pe expresivitate şi expresivitatea, gîndeşte autorul, vine din povestea propriu-zisă -- nimic mai fals.
Cînd am vorbit despre poezia lui Marius Ianuş spuneam că e unul dintre puţinele cazuri cînd nostalgia are la bază o schemă de tensiune care funcţionează (ceea ce nu e uşor deloc, aşa cum observăm). Mai pun poezia încă o dată aici ca să vedem de ce funcţionează. Există două moduri paralele de a construi tensiunea: un mod al palierelor pe care sunt puse imaginile şi raporturile dintre ele (din ruptura diferitelor cadre apare tensiunea, pe scurt poveşti şi imagini diferite rupte unele de altele, construite pe intensităţi diferite care interacţionează) şi un mod verbal la nivelul timpurilor verbale (deci din nou e vorba de ruptură şi tensiunea pe care o generează).
Concluzionînd, construcţia neconvenţională şi deci funcţională a tensiunii poetice vine din ruptura creată la nivelul tehnic al dispunerii textului şi timpurilor verbale şi din ruptura elementelor de expresivitate.
Să pun textul şi pe urmă închei:
Ştrumfii adevăraţi caută lumea adevărată în amintire
Au trecut cîţiva ani de cînd sufeream bot în bot
ca două javre dispuse.
Lumea, între timp, s-a strîmtat
şi a început să crape în coate…
Nu mai ştiu ce faci.
O mai ţii minte pe Iulia,
tristeţea şi nedumerirea noastră?
Iulia te iubea mai mult pe tine,
ăsta e adevărul adevărat
deşi n-ar trebui să ne dăm mari cu asta…
Unde eşti? Unde mai rulează
poantele tale năucitoare?
Am auzit că a murit taică-tu şi toate orele noastre
s-au răsucit în ochii mei ca un film mut.
Te-am rănit de multe ori. M-ai rănit şi tu.
n-am putut să-mi aduc aminte de ce şi
pentru cine.
Eşti cumva departe înfăşurat
într-un halou de fum şi dragoste.
Ionuţ, zîmbetul tău e numai amintire
şi mersul tău de girafă grăbită
e numai amintire.
(din volumul ”Ştrumfii afară din fabrică”, Ed. Cartea românească, 2007)
Recitind textul, rupturile sunt clare:
ruptura tehnică: avem o primă strofă cu 4 verbe la perfect compus şi doar unul la imperfect, apoi ruptură către versul izolat care conţine 2 verbe la prezent. Apoi strofa 3 e construită pe continuitarea prezentului din versul izolat şi din nou apare un verb la imperfect. Şi urmează: prezent-perfect compus-perfect compus-prezent. Avem deci o poezie a evocării, a nostalgiei după o tinereţe pierdută în care apar doar două! verbe la imperfect, adică suficient cît pentru a sugera, dar nu a trage cititorul de mînecă.
ruptura expresivităţii: fiecare strofă e construită pe un mecanism diferit de al celorlalte. Expresivitatea are niveluri de consistenţă diferite, de la zonele moi ale evocării (în strofele unde apare şi imperfectul) pînă la zonele tari cerebral-retorice unde raţiunea depăşeşte evocarea propriu-zisă şi reconstruieşte prezentul metaforizînd rămăşiţele unor întîmplări trecute.
ruptura tehnică: avem o primă strofă cu 4 verbe la perfect compus şi doar unul la imperfect, apoi ruptură către versul izolat care conţine 2 verbe la prezent. Apoi strofa 3 e construită pe continuitarea prezentului din versul izolat şi din nou apare un verb la imperfect. Şi urmează: prezent-perfect compus-perfect compus-prezent. Avem deci o poezie a evocării, a nostalgiei după o tinereţe pierdută în care apar doar două! verbe la imperfect, adică suficient cît pentru a sugera, dar nu a trage cititorul de mînecă.
marți, 8 februarie 2011
Debuturile în poezie din 2010, aşa cum le văd eu
"şi toată bucuria acelor ani trişti", m.duţescu, 
ed, Cartea Românească, 2010
"apasă", sorin despoT,
ed, Cartea Românească, 2010
"Fuck Tense", Bogdan Lipcanu,
casa de pariuri literare, 2010
"umilirea animalelor", val chimic,
casa de pariuri literare, 2010
"marea pipeadă", iulia militaru,
ed. brumar, 2010
"Poezii odioase de dragoste", Adrian Diniş,
ed. Vinea, 2010
"Destulă pace pentru un război", Laurenţiu Ion,
ed. Humanitas, 2010
S-a discutat destul de mult despre debuturile din 2010, mai mult pătimaş decît realist dacă includem aici şi discuţiile aprinse despre premiul Eminescu. Personal nu pot decît să fiu rezervat faţă de un debut, al oricui ar fi, pentru că o a doua carte poate oricînd să răstoarne ierarhiile involuntare pe care le facem (la fel cum tot la fel de uşor le poate confirma). Cărţile mele preferate sunt „Şi toată bucuria acelor ani trişti” şi „Fuck Tense” cu un mic plus pentru cea din urmă (se va vedea şi de ce), fiecare cu punctele tari şi cu slăbiciunile (aproape) inevitabile.
ed, Cartea Românească, 2010
"apasă", sorin despoT,
ed, Cartea Românească, 2010
"Fuck Tense", Bogdan Lipcanu,
casa de pariuri literare, 2010
"umilirea animalelor", val chimic,
casa de pariuri literare, 2010
"marea pipeadă", iulia militaru,
ed. brumar, 2010
"Poezii odioase de dragoste", Adrian Diniş,
ed. Vinea, 2010
"Destulă pace pentru un război", Laurenţiu Ion,
ed. Humanitas, 2010
S-a discutat destul de mult despre debuturile din 2010, mai mult pătimaş decît realist dacă includem aici şi discuţiile aprinse despre premiul Eminescu. Personal nu pot decît să fiu rezervat faţă de un debut, al oricui ar fi, pentru că o a doua carte poate oricînd să răstoarne ierarhiile involuntare pe care le facem (la fel cum tot la fel de uşor le poate confirma). Cărţile mele preferate sunt „Şi toată bucuria acelor ani trişti” şi „Fuck Tense” cu un mic plus pentru cea din urmă (se va vedea şi de ce), fiecare cu punctele tari şi cu slăbiciunile (aproape) inevitabile.
E interesant că cele două cărţi au cîteva lucruri esenţiale în comun cum ar fi autenticitatea, o doză de nostalgie controlată foarte bine şi o candoare bine mascată. Ambii autori aduc în prim plan amintiri ale copilăriei. La cartea lui Duţescu figurile puternice sunt ale părinţilor unde există o delicateţe aproape neverosimilă a relaţiilor dintre aceste personaje. O fragilitate care face raporturile dintre aceste personaje, deşi naturale, uşor reţinute, ca şi cum o intensitate mai mare ar distruge farmecul normalităţii. La cartea lui Lipcanu, figurile mai prezente sunt ale prietenilor pe fondul social cunoscut care predispune la clişeizare (perioada comunistă). Din fericire pericolul clişeelor e ocolit cu dezinvoltură cu ajutorul umorului şi ironiei. Majoritatea textelor sunt savuroase, deşi înşelătoare (pentru că vocea vine în contrast cu timpul evocat şi creează un substrat de tensiune). La „postludiu” aş fi lăsat doar primul text, iar dacă din cele 83 de pagini ar fi rămas vreo 60 ar fi fost un volum muult mai bun.(şi totuşi sentimentul cel mai plăcut la acest autor e că mă duce cu gîndul la poeţii din celebra "Vînt potrivit pînă la tare") La părţi slabe să spun că „şi toată bucuria acelor ani trişti” e mai inegală şi are zone de stîngăcie. Prima parte merge pe o voce slabă, vocabularul e cuminte şi delicateţea şi fragilitatea despre care vorbeam creează un efect estetic foarte bun, deşi aş fi preferat ca textele să fie mai puţin discursive (să spun şi că mă enervează cumplit imperfectul în poezie). A doua parte, deşi plusează pe stratul vocabularului, o face cumva din interior, cu stratul amintit subordonat temei abordate, ceea ce îi subminează forţa şi creează senzaţia că opţiunea e mai potrivită prozei. Dincolo, în „Fuck Tense” felul cum vocea îşi exploatează cu disperare poveştile face dintr-o neîncetată disponibilitate un teritoriu presărat cu zone aride, încărcînd nu totdeauna justificat şi mai ales exagerat cu emoţie nostalgică şi cele mai banale dintre întîmplările timpului evocat.
„şi modul acesta în care-mi ofereau afecţiunea
Săptămînal
Cînd mă vizitau la bunici
Îi diferenţia de tot ce aveam în mod obişnuit acolo
Un pupic sub barbă şi altul pe nas
De la doi oameni tineri mirosind a parfum”
(şi toată bucuria acelor ani trişti, m.duţescu)
„era un joc, Marocco
Da’ era greu de găsit”
(Era, Bogdan Lipcanu)
Din „Apasă” reţin primele 3 texte şi mai ales ăsta (care pare scris sub influenţa poeziilor lui Răzvan Ţupa):
„nu poţi întîlni dincolo de tine
nici un amănunt cît de mic
din care să ţîşnească panica
nici cea mai mică sclipire
nici măcar o umbră semn
că amintirile zilelor grele
încă se usucă spînzurate” (pe podea, Sorin Despot)
Din păcate, în majoritatea celorlalte texte care urmează întîlnim destulă stîngăcie („un ecran luminos îmi aruncă în braţe/ fiecare piedică încasată în curte/ de la colegul invidios din şcoala primară”), kitsch(„privirile nu găseau orizonturi se îmbrăţişau / plonjînd în spirală printre făpturi narcotice”) şi superficialitate(„poemul cornet de seminţe”) care împreună cu un teribilism inutil („eu sunt căminul şi vreau să cad peste voi”, „e seara în care îmi pierd cel mai bun prieten/ în braţele unui paradox freudian” sau „dau traumele părinţilor mei/ de la cutremurul din 77 pe / tutun şi pişcoturi”) creează un amestec sinucigaş. Să nu ne descurajăm, însă, pentru că dacă şi-ar cenzura excesele de orice fel, autorul lui „apasă” ar putea scrie mai mult decît decent.
Toţi amicii mei care se pricep la poezie mai bine decît mine laudă „Umilirea animalelor”. Motivele sunt, dacă am înţeles corect, tema omului alienat într-o societate puternic tehnologizată şi nivelul tehnic de bună calitate al textelor. Trebuie să spun că oricît aş încerca să accept argumentele, cînd ajung la text se sfărîmă de parcă nici n-au fost şi odată cu ele bunăvoinţa mea sinceră. Da, primul text e foarte frumos(poate de aceea e şi cel mai citat), da, ultimul de asemenea are toate calităţile să-mi placă, şi totuşi . Am să aleg un text la întîmplare, să vedem cum funcţionează în acest caz poezia:
„m/f
pornesc şi sting aparatele, pornesc şi opresc aparatele
vreau să fiu lăsat în pace.
pentru că am intrat în producţie, nu pot fi lăsat în pace.
îmi las mîinile peste geam, într-o fantezie cretină
că sunt pe un vapor, iar rochia îmi flutură
(rochia e un episod din filmul urît, continental,
care te trage din nou şi din nou înapoi)
– urmează secvenţa cu cel care fumează gîndindu-se proiectiv
în cadru imobil –
ceva în creştere, dar mecanic – cu control susţinut
o lentilă mică, suprapusă,
ceva puternic, dar îndeajuns de labil,
ajunge să mă pervertească”(m/f, val chimic)
E artificial peste măsură (dar asumat, mi-ar spune amicii), total lipsit de expresivitate (dar nu-şi propune asta, sau poate chiar e mai expresiv dacă ştii să sapi suficient, ar spune aceiaşi amici), arid ca un studiu ştiinţific (nu vezi dincolo de temă, mi s-ar reproşa)
Problema, de fapt, e sensul în care evoluează tensiunea şi accentul pus pe elementul greşit. Nu mă deranjează tema omului alienat într-un decor al excesului tehnologic, ce mă deranjează e că evidentul contrast dintre elemente nu e folosit pentru a pune în valoare slăbiciunile omului, ci a face elogiul insipid al strălucirii mecanismelor. (Ca şi cum demersul nu ar fi recuperarea poeziei din zonele sterile, ci sterilizarea spaţiului poetic pînă la limitarea sardonică a oricărui efect estetic). Titlul mi se pare o sinecdocă pentru că volumul e o aluzie la umilirea oamenilor (umanităţii), numai că desensibilizarea prin chiar armele sensibilităţii e un cuţitaş tocit şi ineficient cînd vine vorba despre umilirea poeziei.
Cu unele reproşuri, mi-au plăcut şi „marea pipeadă” (iulia militaru) – un basm cult atît de diferit de poezia care se scrie azi, încît deşi vorbeşte pe-nţeles eu nu o pot pricepe (sunt sigur că aici intervine reticenţa mea faţă de ludic şi intertextualitate), „Destulă pace pentru un război” (Laurenţiu Ion) – unde îmi pare foarte rău că, deşi volumul e foarte atent construit şi curat din punct de vedere tehnic, vocea autorului e sufocată de vocile prea vizibile ale diverselor influenţe şi din care îmi place mult de tot partea asta:
„Zeci de insecte,
strălucitoare şi mici,
se izbesc de geamul meu.
Pietricele se rostogolesc pe acoperiş.
Un pic de stare epică şi destulă
pace pentru un război. Pentru mine şi
pentru ele,
apasă tu degetul meu cu al tău şi
răsfoieşte. Înainte de a declanşa
o întreagă bibliotecă
doar coborând colţul unei cărţi,
o formă frumoasă se zbătea ca o tumoare.
Şi nu demult, până am crezut că mucurile
de ţigară se mişcă
pe sub covor, propria voce îmi provoca
vânătăi pe gât —
surprind atunci: desfrâul kodak pe care
corporalizez teroarea, fotografiile pe care Delete;
şi-mi vine imediat în minte vineţiul meteorilor
de august.
Ca apoi să-mi permit vreo rafală.
Ca în Das Boot.
Şi să o ţin tot aşa.”(Destulă pace pentru un război, Laurenţiu Ion)
strălucitoare şi mici,
se izbesc de geamul meu.
Pietricele se rostogolesc pe acoperiş.
Un pic de stare epică şi destulă
pace pentru un război. Pentru mine şi
pentru ele,
apasă tu degetul meu cu al tău şi
răsfoieşte. Înainte de a declanşa
o întreagă bibliotecă
doar coborând colţul unei cărţi,
o formă frumoasă se zbătea ca o tumoare.
Şi nu demult, până am crezut că mucurile
de ţigară se mişcă
pe sub covor, propria voce îmi provoca
vânătăi pe gât —
surprind atunci: desfrâul kodak pe care
corporalizez teroarea, fotografiile pe care Delete;
şi-mi vine imediat în minte vineţiul meteorilor
de august.
Ca apoi să-mi permit vreo rafală.
Ca în Das Boot.
Şi să o ţin tot aşa.”(Destulă pace pentru un război, Laurenţiu Ion)
şi mi-a mai plăcut şi „Poezii odioase de dragoste” (Adrian Diniş) – unde avantajele oferite de candoare şi dezinvoltură sunt contrabalansate de o logoree copilărească. O poezie expansivă în care temele, imaginile şi ideile creează o mişcare poetică amplă ca un efect de domino – poate de aici şi înclinaţia către continua dezvoltare a textului, de îmbogăţirea lui neîntreruptă mai ales în plan cantitativ, lucru care pe cît de enervant e uneori, pe atît de de nostim şi atrăgător alteori.
joi, 3 februarie 2011
Numele meu e Dmitri
Atunci cînd stăteam lîngă tine şi de fapt
nu-ţi mai aminteşti pentru că niciodată
nu ai avut mîna aşa de rece şi tare şi tot
trupul atît de ţeapăn ca în acele trei zile
prin urmare atunci l-am văzut prima dată
şi i-am făcut semne tot mai evidente la
un moment dat am strigat către el Dmitri
mişcă acolo chiar aşa dar nici nu s-a
clintit din locul lui şi am făcut apoi
Dmitri hai în parcare unde jucam tenis
la peretele blocului neapărat peste linie
şi neapărat să cadă o singură dată altfel
ai pierdut hai cu mine Dmitri mă rugam ca
un prost şi el tot pe loc hai să plecăm
din sufragerie tata oricum e bine el nu e
aici şi într-un tîrziu s-a apropiat totuşi
aşa de mult peste orice spaţiu al intimităţii
numele meu e Dmitri asta e tot ce trebuie
să repeţi şi totul va fi exact ca înainte
aşa mi-a spus şi nu mi-aş fi adus minte cu
toate că se ţinea după mine peste tot dacă
n-ar fi fost clipa în care am dat ochii cu
mama de fapt tot lîngă tine eram şi prin
geamul deschis a intrat aerul negru pe urmă
praful şi atunci eu imediat numele meu
e Dmitri numele meu e Dmitri numele
nu-ţi mai aminteşti pentru că niciodată
nu ai avut mîna aşa de rece şi tare şi tot
trupul atît de ţeapăn ca în acele trei zile
prin urmare atunci l-am văzut prima dată
şi i-am făcut semne tot mai evidente la
un moment dat am strigat către el Dmitri
mişcă acolo chiar aşa dar nici nu s-a
clintit din locul lui şi am făcut apoi
Dmitri hai în parcare unde jucam tenis
la peretele blocului neapărat peste linie
şi neapărat să cadă o singură dată altfel
ai pierdut hai cu mine Dmitri mă rugam ca
un prost şi el tot pe loc hai să plecăm
din sufragerie tata oricum e bine el nu e
aici şi într-un tîrziu s-a apropiat totuşi
aşa de mult peste orice spaţiu al intimităţii
numele meu e Dmitri asta e tot ce trebuie
să repeţi şi totul va fi exact ca înainte
aşa mi-a spus şi nu mi-aş fi adus minte cu
toate că se ţinea după mine peste tot dacă
n-ar fi fost clipa în care am dat ochii cu
mama de fapt tot lîngă tine eram şi prin
geamul deschis a intrat aerul negru pe urmă
praful şi atunci eu imediat numele meu
e Dmitri numele meu e Dmitri numele
luni, 31 ianuarie 2011
Poezia tînără, aşa cum se vede de la mine
*) La începutul lui 2010, probabil din dorinţa de a-mi clarifica ce e cu poezia, am făcut nişte comentarii pe poezie.ro la un text, comentarii pe care le pun aici cu copy/paste. Nu le-am mai recitit acum, dar o s-o fac, ce vreau să spun e că e posibil să fi batut cîmpii de cele mai multe ori, dar la momentul ăla asta a ieşit şi eu am avut impresia atunci că am dreptate :)
Ţin minte că am pornit entuziasmat şi am sfîrşit obosit de propriul proiect de sintetizare a direcţiilor şi afinităţilor în poezia tînără.
partea a)
Dmitri Miticov
[05.Jan.10 18:26]
Cum ziceam, e o analiza extrem de subiectiva care nedreptateste brandurile. O sa pornesc de la asta:
http://romanianbodies.blogspot.com/2007/04/romanian-bodies-essay-on-new-romanian.html
pentru ca am nevoie de categorisirea pe afinitati in ce am de aratat. Pentru ca poetii din aceeasi categorie lucreaza cam pe aceleasi straturi. Exceptiile sunt fericite.
In orice caz, nu-mi propun sa analizez nume, ci texte.
(iar daca vrei bibliografie uite aici:
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=13120 sau
http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/catalog-2003-2007/ )
Analiza o sa fie dubla> 1. pe categorisirea de care ziceam, ca afinitati ale modului de lucru (si aici automat vorbesc de nume cu textele atasate) si 2. pe straturi, cu exemple de texte in care s-a lucrat pe stratul respectiv.
a) Exuberanta in poezie
-Mihai Vakulovski
-George Vasilievici
-Vasile Leac
-Catalin Lazurca
-Mugur Grosu
b) Jocul mastilor
-Serban Axinte
-Dumitru Badita
-Livia Rosca
-Robert Mandroiu
-Andrei Ruse
c) Manierismul neo-expresionist
Dan Coman
Andra Rotaru
Teodor Duna
Claudiu Komartin
Cosmin Perta
Tudor Cretu
Florin Partene
d) Realism (excesiv) nou poetic
Marius Ianus
Dan Sociu
Dumitru Crudu
Bogdan Perdivara
Eugen Suman
e) Poetica transtextuala
Adrian Urmanov
Andrei Peniuc
Razvan Tupa
f) Cautarea profundului
Stefan Manasia
Linda Maria Baros
Adela Greceanu
Ioana Nicolaie
Constantin Virgil Banescu
g) Vocea traumatizata
Miruna Vlada
Ruxandra Novac
Olga Stefan
T.S. Khasis
Domnica Drumea
Diana Geacar
Oana Catalina Ninu
N-am cum sa cuprind totul, dar macar sa fac o schita. E asa de mult de scris incat o sa fiu excesiv de general in cele mai multe locuri si o sa se supere toata lumea pe mine pt asta.
S-ar putea sa nu dau cele mai bune exemple de texte, dar vor fi exemple potrivite.
Ţin minte că am pornit entuziasmat şi am sfîrşit obosit de propriul proiect de sintetizare a direcţiilor şi afinităţilor în poezia tînără.
partea a)
Dmitri Miticov
[05.Jan.10 18:26]
Cum ziceam, e o analiza extrem de subiectiva care nedreptateste brandurile. O sa pornesc de la asta:
http://romanianbodies.blogspot.com/2007/04/romanian-bodies-essay-on-new-romanian.html
pentru ca am nevoie de categorisirea pe afinitati in ce am de aratat. Pentru ca poetii din aceeasi categorie lucreaza cam pe aceleasi straturi. Exceptiile sunt fericite.
In orice caz, nu-mi propun sa analizez nume, ci texte.
(iar daca vrei bibliografie uite aici:
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=13120 sau
http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/catalog-2003-2007/ )
Analiza o sa fie dubla> 1. pe categorisirea de care ziceam, ca afinitati ale modului de lucru (si aici automat vorbesc de nume cu textele atasate) si 2. pe straturi, cu exemple de texte in care s-a lucrat pe stratul respectiv.
a) Exuberanta in poezie
-Mihai Vakulovski
-George Vasilievici
-Vasile Leac
-Catalin Lazurca
-Mugur Grosu
b) Jocul mastilor
-Serban Axinte
-Dumitru Badita
-Livia Rosca
-Robert Mandroiu
-Andrei Ruse
c) Manierismul neo-expresionist
Dan Coman
Andra Rotaru
Teodor Duna
Claudiu Komartin
Cosmin Perta
Tudor Cretu
Florin Partene
d) Realism (excesiv) nou poetic
Marius Ianus
Dan Sociu
Dumitru Crudu
Bogdan Perdivara
Eugen Suman
e) Poetica transtextuala
Adrian Urmanov
Andrei Peniuc
Razvan Tupa
f) Cautarea profundului
Stefan Manasia
Linda Maria Baros
Adela Greceanu
Ioana Nicolaie
Constantin Virgil Banescu
g) Vocea traumatizata
Miruna Vlada
Ruxandra Novac
Olga Stefan
T.S. Khasis
Domnica Drumea
Diana Geacar
Oana Catalina Ninu
N-am cum sa cuprind totul, dar macar sa fac o schita. E asa de mult de scris incat o sa fiu excesiv de general in cele mai multe locuri si o sa se supere toata lumea pe mine pt asta.
S-ar putea sa nu dau cele mai bune exemple de texte, dar vor fi exemple potrivite.
luni, 24 ianuarie 2011
Dragă tată
(azi ar fi împlinit 60 de ani şi mi-am adus aminte de asta, aşa că ar fi nimerit să pun acum acest text scris cu o lună în urmă)
***
Cîteodată îmi aduc aminte de tine, dar imaginea
e tot mai ştearsă şi persistă mai puţin.
Se întîmplă aşa: pun o linguriţă de zahăr
în cafea şi amestec încet.
Lichidul se roteşte la început
reflectînd lumina, formează o adîncitură
în mijloc, apoi imediat îmi apari în minte
şi eu, neprevenit de nici un semn, tresar,
scot linguriţa şi o scutur nervos
pe marginea ceştii
şi pînă să beau din cafea, ai şi dispărut.
Nici la mama, cînd merg în vizită,
nu e cu mult diferit.
Mă uit la ea cu privirea aceea pe care
o ştie prea bine,
şi pînă să apuc să spun ceva, mi-o ia înainte speriată
şi mă întreabă dacă vreau să mănînc.
Cînd se întoarce spre aragaz îi spun încet: mamă,
dar se preface că n-a auzit nimic, deşi
din spate o văd cum tremură toată.
Sunt zile în care nu mă gîndesc la tine deloc,
dar ele trec repede şi imediat eşti aproape din nou
şi atunci creşte în mine bucuria
celui care îşi mişcă degetele de la picioare prin aer
cînd simte vîntul dimineţii înfăşurîndu-le
înainte de a deschide ochii
şi a-şi privi lung picioarele amputate.
***
Cîteodată îmi aduc aminte de tine, dar imaginea
e tot mai ştearsă şi persistă mai puţin.
Se întîmplă aşa: pun o linguriţă de zahăr
în cafea şi amestec încet.
Lichidul se roteşte la început
reflectînd lumina, formează o adîncitură
în mijloc, apoi imediat îmi apari în minte
şi eu, neprevenit de nici un semn, tresar,
scot linguriţa şi o scutur nervos
pe marginea ceştii
şi pînă să beau din cafea, ai şi dispărut.
Nici la mama, cînd merg în vizită,
nu e cu mult diferit.
Mă uit la ea cu privirea aceea pe care
o ştie prea bine,
şi pînă să apuc să spun ceva, mi-o ia înainte speriată
şi mă întreabă dacă vreau să mănînc.
Cînd se întoarce spre aragaz îi spun încet: mamă,
dar se preface că n-a auzit nimic, deşi
din spate o văd cum tremură toată.
Sunt zile în care nu mă gîndesc la tine deloc,
dar ele trec repede şi imediat eşti aproape din nou
şi atunci creşte în mine bucuria
celui care îşi mişcă degetele de la picioare prin aer
cînd simte vîntul dimineţii înfăşurîndu-le
înainte de a deschide ochii
şi a-şi privi lung picioarele amputate.
vineri, 21 ianuarie 2011
Poezia lui Marius Ianuş sau rotiţele care declanşează tensiunea
- Manifest anarhist și alte fracturi
(Vinea, 2000)
- Ursul din containăr - un film cu mine
(Vinea, 2002) - Hîrtie igienică precedată de primele poezii
(Vinea, 2004) - Ștrumfii afară din fabrică!
(Cartea românească, 2007)
Voi lua ca exemple suficient de cuprinzătoare trei poezii, cîte una din fiecare volum.
În hol cu Alexandru Matei
Fii atent, i-am spus, vine un şoarece
se desface şi din el iese o flacără
care sparge cîteva sticle goale
Pline cu sînge, mi-a răspuns
şi m-am învîrtit năuc pînă
n-am mai ştiut unde
Eram în holul facultăţii şi-l aşteptam pe Godot
pînă ne-am întins degetele mijlocii
ca să semnalizăm
spre cine?
unde?
(Din volumul ”Manifest anarhist şi alte fracturi”, Ed. Vinea, 2000)
***
Da, sunt Marius Ianuş, am revenit
cu versul meu lătrat, cu mutra mea
şi cu ceva mai mult
de apărat
şi iubit
Din vîrtejuri erotice,
din mişcări cabaline
tot am ieşit eu!
Sunt eu, mama,
aceeaşi jivină
stoarsă din demonii vechi
şi din Dumnezeu
crescută să urle
demenţa istoriei
dospită
-din ziare tăiate-
un zmeu
Aceste poeme sunt, iar, pentru tine.
Sunt eu, mama,
Eu
(Din volumul ”Ursul din containăr”, Ed. Vinea, 2002)
**
Ştrumfii adevăraţi caută lumea adevărată în amintire
Au trecut cîţiva ani de cînd sufeream bot în bot
ca două javre dispuse.
Lumea, între timp, s-a strîmtat
şi a început să crape în coate…
Nu mai ştiu ce faci.
O mai ţii minte pe Iulia,
tristeţea şi nedumerirea noastră?
Iulia te iubea mai mult pe tine,
ăsta e adevărul adevărat
deşi n-ar trebui să ne dăm mari cu asta…
Unde eşti? Unde mai rulează
poantele tale năucitoare?
Am auzit că a murit taică-tu şi toate orele noastre
s-au răsucit în ochii mei ca un film mut.
Te-am rănit de multe ori. M-ai rănit şi tu.
n-am putut să-mi aduc aminte de ce şi
pentru cine.
Eşti cumva departe înfăşurat
într-un halou de fum şi dragoste.
Ionuţ, zîmbetul tău e numai amintire
şi mersul tău de girafă grăbită
e numai amintire.
(din volumul ”Ştrumfii afară din fabrică”, Ed. Cartea românească, 2007)
Să identificăm întîi elementele pe care le-am numit rotiţe. Pe ce criterii ies aceste cuvinte sau grupuri de cuvinte în evidenţă ca să pot să mă fac bine înţeles? Ca să fiu măcar coerent sau riguros? De multe ori îi spun intuiţie şi pentru mine e de ajuns, dar nu pentru oricine. Aşa că, destul de expeditiv o să spun că e vorba fie de o imagine foarte puternică pe care o creează, fie de o construcţie metaforică inedită prin termenii comparaţi (să folosim pentru cele două elemente enumerate pînă acum termenul comun de expresivitate spontană), fie prin diferenţe ale sferelor semantice din care provin cuvintele respective faţă de restul.
În prima poezie, rotiţele sunt ”se desface”, ”năuc” (prima e declanşatorul primelor 3 versuri, iar a doua a următoarelor 3)
La a doua: ”lătrat”, ”mutra”, ”jivină”, ”stoarsă”, ”dospită”
În a treia: ”bot”, ”javre”, ”dispuse”, ”să crape în coate”, ”năucitoare”, ”s-au răsucit”, ”înfăşurat”, ”girafă grăbită”
Poeziile lui Marius Ianuş lucrează pe trei straturi: cel al limbajului, al expresivităţii şi al tensiunii. Din acest punct de vedere, echilibrul este aproape perfect, în funcţie de text excelînd pe unul din cele trei straturi, alternativ. Există o mare abilitate de a construi tensiunea, la baza acestei abilităţi stînd exact celelalte două straturi, aşa cum am spus mai înainte: graficul tensiunii este creat de expresivitatea spontană şi de invenţia lexicală.
O observaţie merită făcută: pe nostalgie e foarte uşor să ratezi cînd nu există un grafic de tensiune bine construit. Din fericire aici graficul tensiunii e stapînit perfect (a se vedea ultimul text)
Să luăm exemplul unei strofe din poezia ”Băiatul cel mic în care a sperat mama” din cel mai bun volum al lui Marius Ianuş, Ursul din containăr, şi să descoperim cum se construiesc aceste straturi pe măsură ce strofa capătă formă:
”Numai mama mă ţine de cinci ani în viaţă” (deocamdată nici un strat sau rotiţă)
”O mamă cît un ban găurit” (deja a apărut rotiţa, ban găurit sau doar găurit, care începe să dea ”carne” straturilor expresivitate – prin forţa comparaţiei - şi tensiune – prin conflictul conotaţiilor termenilor)
”Mama-i în Făgă’, iar eu îs paiaţă” (termenul paiaţă, pe stratul limbajului şi mai puţin al expresivităţii)
”pe străzi încrustate în zid” (încrustate, la fel, pe zona de limbaj)
Spuneam în "straturile poeziei" că dimensiunea poeziei nu este o judecată de valoare, dar poate să evalueze incontestabil complexitatea textului. În "Ursul din containăr" la cele trei straturi pe care le întîlneam în Manifest anarhist se adaugă cel al tehnicii literare ilustrat de topica şi prozodia ceea ce face din volumul amintit o carte de poezie extrem de complexă şi greu vom întîlni în generaţia noastră vreo carte care să aibă aceeaşi complexitate.
(p.s. Nu e tocmai amuzant, dar dacă tot am amintit de consecvenţă critică pe undeva, citiţi şi vă minunaţi:
marți, 18 ianuarie 2011
Blank de Vlad Moldovan – stratul limbajului sau jocul cu pietricele colorate
Blank
(Editura Cartea Românească, 2008)
Din punctul de vedere al limbajului, Vlad Moldovan vine pe linia lui Arghezi (la care îl putem adăuga şi pe Foarţă, în alt registru însă)
Pentru mine, textele lui Vlad Moldovan sunt nişte cutiuţe pline de piese ceramice frumos colorate pe care cînd le ridici si le scuturi putin, răsuna viu ca un xilofon.
Bineînteles că piesele frumos colorate sunt cuvintele şi lucrul evident la prima lectura este că stratul esenţial al poeziilor din Blank (ed. Cartea Romaneasca, 2008) este cel al limbajului.
Limbajul în textele lui vm este un spectacol în sine, fragmentele ceramice formează un mozaic dincolo de care rişti să nu mai investighezi, suficient delectat cu jocul de suprafaţă al cuvintelor.
(mă regăsesc, iată, în ce spune Sociu: „Mă simt atras de propoziţiile lui Vlad Moldovan ca un copil de minele antipersonal. Sunt colorate şi misterioase. Fac un fel de poveşti, din care însă păstrează numai carcasa”)
De fapt nu-i nimic de văzut
afară poate se aglomerează
cineva uită poarta neîncuiată.
şi acolo sânii ei când îşi ia tricoul de noapte
după perdea în lumina portcoalie.
Nimic de văzut, sub maşină stă pregătită
pisica.
La trei străzi într-o tavernă îngheţată noi
ne ameţim cu sticlele în jur cu scrumiera pe vine.
Atenţia vine din plictis care vin din melodia asta
prea lungă
care vine dintr-o pălincă ratată care vine din bucuria
revederii chiar acum când ne aşezăm şi comandăm
o bere.
Nu-i chiar aşa rău, nu-i nimic de văzut:
busculade de cartoane ude în curile
pe lângă care am trecut.
Un beculeţ verde aprins pe veci la calculator,
şi cheagul întărit ce blochează pasta de dinţi.
O mamă cheamă un Ionuţ sus.
O tranzacţie aproape încheiată în care
cineva a greşit la calcul.
Vine maşina spre tine dar de fapt vrea să parcheze.
Vine suta din bancomat,
pleacă suta pe ţigări.
chiar nimic - pe moment laşi de la tine
ca apoi să răbufnească,
unul prăjeşte chifteluţe la etajul 2 şi n-o să moară
de ciroză nici de diabet ci de insuficienţă
în 20.
Eckhart Tolle îţi arată cum să dezlegi nodul.
Nu-i nimic de văzut afară e extaz de bine
şi ne mătură în tranşe.
(sursa: http://savarsineditia2-vinyl.blogspot.com/)
Nu ştiu care a fost ordinea scrierii textelor din carte, dar impresia mea e că Vlad Moldovan, cu cît devine mai conştient de particularitatea scrisului său, cu atît o foloseşte mai demonstrativ. E evident că, aparent, acest tip de poezie, ca oricare alta care accesează în exces un strat, este ameninţată permanent de manierim, dar riscul, odată asumat, duce la construcţii surprinzător de exotice ca aceasta: „o ţineam pe micuţică/de mînă să n-o ia/vreo rafală/Şi îi trăsneam vreo două/Ţine-te nu ţi-am spus/Asta nu-i dictare puiuk!/Teme-te de huruitul vîntului/Pleacă-te la vijelie/Copilă!/Moirele pe ea şi nu/pe mine/Eriniile o trag în gang-bangul lor vîrtos!/Pînă odată o desprinde/Suflul de lîngă mine/şi o poartă sus/ca o scamă/în pelteaua descreierată/Dar eu mă vîr sub streaşină/Şi cu biletu în cioc/Încep să buhui (şi trebuie neapărat amintit şi textul Blank de la pag. 60 pe care ar trebui, tot aici, să-l citez integral)”
Mi se pare cel puţin ciudat că au fost păreri că volumul ar scădea spre final (mie nu mi se pare), deşi unul dintre ultimele texte, Ayok, e şi unul dintre cele mai bune ale volumului (mai ales în prima lui parte). Dar această părere tot spune ceva: că stilul oboseşte din cauză că solicită permanent cititorul şi că delectarea cu acest gen de poezie se face în doze mici, măsurate, date fiind aglomerarea şi intensitatea pe care le conţine (poate doar poeziile lui Razvan Ţupa îmi mai dau impresia asta, deşi unde aici e vorba de stratul limbaj, acolo de tehnică)
Lucrul natural care se întîmplă este că invenţia lexicală are ca rezultat imediat activarea unui potenţial nou de expresivitate, şi atunci putem vorbi şi de stratul expresivităţii, dar el este construit aproape exclusiv din complexitatea generoasă a vocabularului (ca de exemplu în cazul unor comparaţii originale: „privirea mea zgârie ca un 0,5 pe terminate” )
În mod asemănător, tensiunea este relativ liniară, cu puseuri dese corespunzătoare fiecărui cuvînt-surpriză care apare din cînd în cînd. În fragmentul: „Acolo se suprapune lumea/ şi ochii lor umeziţi de amiaza în fâşii/ ar fi putut vedea/ că dincolo şi dincoace dospeşte floarea,/ că plescăie bogăţia lui Dumnezeu” puseurile de tensiune sunt la „dospeşte” şi la „plescăie”, două verbe alese după logica sonorităţii. Mai sunt tresăriri mai mici decît acestea la „umeziţi” şi „în fîşii”. Comparaţia acestui tip de tensiune poate fi făcută cu Marius Ianuş, dar acolo tot textul potenţează un cuvînt sau cel mult două-trei care funcţionează ca nişte declanşatoare. Vlad Moldovan nu-şi propune asta, el construieşte o realitate alternativă în care găseşti urme ale întîmplărilor şi lucrurilor cunoscute, dar cu mult transfigurate prin „cuvinte potrivite”
Cînd izbucnirile de tensiune despre care vorbeam sunt mai aerisite, ca în primul poem al cărţii sau în Ayok, poezia lui vm atinge un nivel înalt. Cînd aglomerarea de termeni devine stridentă, stilul e aproape ostentativ.
În orice caz, vm se mişcă pe întinsele cîmpuri ale literaturii tinere cu agilitatea unui ogar.
(Editura Cartea Românească, 2008)
Pentru mine, textele lui Vlad Moldovan sunt nişte cutiuţe pline de piese ceramice frumos colorate pe care cînd le ridici si le scuturi putin, răsuna viu ca un xilofon.
Bineînteles că piesele frumos colorate sunt cuvintele şi lucrul evident la prima lectura este că stratul esenţial al poeziilor din Blank (ed. Cartea Romaneasca, 2008) este cel al limbajului.
Limbajul în textele lui vm este un spectacol în sine, fragmentele ceramice formează un mozaic dincolo de care rişti să nu mai investighezi, suficient delectat cu jocul de suprafaţă al cuvintelor.
(mă regăsesc, iată, în ce spune Sociu: „Mă simt atras de propoziţiile lui Vlad Moldovan ca un copil de minele antipersonal. Sunt colorate şi misterioase. Fac un fel de poveşti, din care însă păstrează numai carcasa”)
De fapt nu-i nimic de văzut
afară poate se aglomerează
cineva uită poarta neîncuiată.
şi acolo sânii ei când îşi ia tricoul de noapte
după perdea în lumina portcoalie.
Nimic de văzut, sub maşină stă pregătită
pisica.
La trei străzi într-o tavernă îngheţată noi
ne ameţim cu sticlele în jur cu scrumiera pe vine.
Atenţia vine din plictis care vin din melodia asta
prea lungă
care vine dintr-o pălincă ratată care vine din bucuria
revederii chiar acum când ne aşezăm şi comandăm
o bere.
Nu-i chiar aşa rău, nu-i nimic de văzut:
busculade de cartoane ude în curile
pe lângă care am trecut.
Un beculeţ verde aprins pe veci la calculator,
şi cheagul întărit ce blochează pasta de dinţi.
O mamă cheamă un Ionuţ sus.
O tranzacţie aproape încheiată în care
cineva a greşit la calcul.
Vine maşina spre tine dar de fapt vrea să parcheze.
Vine suta din bancomat,
pleacă suta pe ţigări.
chiar nimic - pe moment laşi de la tine
ca apoi să răbufnească,
unul prăjeşte chifteluţe la etajul 2 şi n-o să moară
de ciroză nici de diabet ci de insuficienţă
în 20.
Eckhart Tolle îţi arată cum să dezlegi nodul.
Nu-i nimic de văzut afară e extaz de bine
şi ne mătură în tranşe.
(sursa: http://savarsineditia2-vinyl.blogspot.com/)
Nu ştiu care a fost ordinea scrierii textelor din carte, dar impresia mea e că Vlad Moldovan, cu cît devine mai conştient de particularitatea scrisului său, cu atît o foloseşte mai demonstrativ. E evident că, aparent, acest tip de poezie, ca oricare alta care accesează în exces un strat, este ameninţată permanent de manierim, dar riscul, odată asumat, duce la construcţii surprinzător de exotice ca aceasta: „o ţineam pe micuţică/de mînă să n-o ia/vreo rafală/Şi îi trăsneam vreo două/Ţine-te nu ţi-am spus/Asta nu-i dictare puiuk!/Teme-te de huruitul vîntului/Pleacă-te la vijelie/Copilă!/Moirele pe ea şi nu/pe mine/Eriniile o trag în gang-bangul lor vîrtos!/Pînă odată o desprinde/Suflul de lîngă mine/şi o poartă sus/ca o scamă/în pelteaua descreierată/Dar eu mă vîr sub streaşină/Şi cu biletu în cioc/Încep să buhui (şi trebuie neapărat amintit şi textul Blank de la pag. 60 pe care ar trebui, tot aici, să-l citez integral)”
Mi se pare cel puţin ciudat că au fost păreri că volumul ar scădea spre final (mie nu mi se pare), deşi unul dintre ultimele texte, Ayok, e şi unul dintre cele mai bune ale volumului (mai ales în prima lui parte). Dar această părere tot spune ceva: că stilul oboseşte din cauză că solicită permanent cititorul şi că delectarea cu acest gen de poezie se face în doze mici, măsurate, date fiind aglomerarea şi intensitatea pe care le conţine (poate doar poeziile lui Razvan Ţupa îmi mai dau impresia asta, deşi unde aici e vorba de stratul limbaj, acolo de tehnică)
Lucrul natural care se întîmplă este că invenţia lexicală are ca rezultat imediat activarea unui potenţial nou de expresivitate, şi atunci putem vorbi şi de stratul expresivităţii, dar el este construit aproape exclusiv din complexitatea generoasă a vocabularului (ca de exemplu în cazul unor comparaţii originale: „privirea mea zgârie ca un 0,5 pe terminate” )
În mod asemănător, tensiunea este relativ liniară, cu puseuri dese corespunzătoare fiecărui cuvînt-surpriză care apare din cînd în cînd. În fragmentul: „Acolo se suprapune lumea/ şi ochii lor umeziţi de amiaza în fâşii/ ar fi putut vedea/ că dincolo şi dincoace dospeşte floarea,/ că plescăie bogăţia lui Dumnezeu” puseurile de tensiune sunt la „dospeşte” şi la „plescăie”, două verbe alese după logica sonorităţii. Mai sunt tresăriri mai mici decît acestea la „umeziţi” şi „în fîşii”. Comparaţia acestui tip de tensiune poate fi făcută cu Marius Ianuş, dar acolo tot textul potenţează un cuvînt sau cel mult două-trei care funcţionează ca nişte declanşatoare. Vlad Moldovan nu-şi propune asta, el construieşte o realitate alternativă în care găseşti urme ale întîmplărilor şi lucrurilor cunoscute, dar cu mult transfigurate prin „cuvinte potrivite”
Cînd izbucnirile de tensiune despre care vorbeam sunt mai aerisite, ca în primul poem al cărţii sau în Ayok, poezia lui vm atinge un nivel înalt. Cînd aglomerarea de termeni devine stridentă, stilul e aproape ostentativ.
În orice caz, vm se mişcă pe întinsele cîmpuri ale literaturii tinere cu agilitatea unui ogar.
sâmbătă, 15 ianuarie 2011
Copiii viitorului
Stau pe marginea patului din dormitor,
cu mîinile pe lîngă corp.
Uşa deschisă dă în hol.
Vine tanti Adela, mă priveşte din prag,
se înroşeşte la faţă,
îşi acoperă gura cu palma
şi pleacă.
Apare Dănuţa cu ochii plînşi,
vede că e cineva în cameră,
lasă capul în pămînt, se întoarce.
Mama a trecut în viteză
cu un pachet de lumînări.
Uite ţurţurii de ipsos pe peretele holului
şi tulpinile de trestie tăiate pe jumătate,
lipite cu aracet,
lăcuite.
Uite romburile întretăiate
ale covorului.
Ce vor de la noi
zilele noastre ce or să vină?
Zilele vor luptă, viteză, agilitate,
entuziasm, forţă, trufie, determinare,
tenacitate, curaj.
Zilele care vin
vor să facem performanţă.
Suntem copiii zgribuliţi lăsaţi în urmă,
suntem copiii cu mîinile pe lîngă corp
şi căciuliţele mototolite în pumni,
viitorul ne trece
prin faţă
ca o
sanie
goală.
cu mîinile pe lîngă corp.
Uşa deschisă dă în hol.
Vine tanti Adela, mă priveşte din prag,
se înroşeşte la faţă,
îşi acoperă gura cu palma
şi pleacă.
Apare Dănuţa cu ochii plînşi,
vede că e cineva în cameră,
lasă capul în pămînt, se întoarce.
Mama a trecut în viteză
cu un pachet de lumînări.
Uite ţurţurii de ipsos pe peretele holului
şi tulpinile de trestie tăiate pe jumătate,
lipite cu aracet,
lăcuite.
Uite romburile întretăiate
ale covorului.
Ce vor de la noi
zilele noastre ce or să vină?
Zilele vor luptă, viteză, agilitate,
entuziasm, forţă, trufie, determinare,
tenacitate, curaj.
Zilele care vin
vor să facem performanţă.
Suntem copiii zgribuliţi lăsaţi în urmă,
suntem copiii cu mîinile pe lîngă corp
şi căciuliţele mototolite în pumni,
viitorul ne trece
prin faţă
ca o
sanie
goală.
joi, 13 ianuarie 2011
Primul mesaj
Voi pune poezii, păreri despre cărţi, muzică, pagini de jurnal şi un instrument de interpretare personală a poeziei. Da, ştiu că e solicitant, dar încerc să scriu cît de des pot şi dacă pur şi simplu îmi termin ideile, am pus punct şi rămîne totul aici pentru cine vrea să citească. Mie îmi va folosi, asta e sigur. Dacă părerile mele excesiv de sincere vor supăra pe cineva, îmi cer scuze de pe acum.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)