Blank de Vlad Moldovan – stratul limbajului sau jocul cu pietricele colorate

Blank   
(Editura Cartea Românească, 2008)

Din punctul de vedere al limbajului, Vlad Moldovan vine pe linia lui Arghezi (la care îl putem adăuga şi pe Foarţă, în alt registru însă)
Pentru mine, textele lui Vlad Moldovan sunt nişte cutiuţe pline de piese ceramice frumos colorate pe care cînd le ridici si le scuturi putin, răsuna viu ca un xilofon.
Bineînteles că piesele frumos colorate sunt cuvintele şi lucrul evident la prima lectura este că stratul esenţial al poeziilor din Blank (ed. Cartea Romaneasca, 2008) este cel al limbajului.
Limbajul în textele lui vm este un spectacol în sine, fragmentele ceramice formează un mozaic dincolo de care rişti să nu mai investighezi, suficient delectat cu jocul de suprafaţă al cuvintelor.
(mă regăsesc, iată, în ce spune Sociu: „Mă simt atras de propoziţiile lui Vlad Moldovan ca un copil de minele antipersonal. Sunt colorate şi misterioase. Fac un fel de poveşti, din care însă păstrează numai carcasa”)

De fapt nu-i nimic de văzut
afară poate se aglomerează
cineva uită poarta neîncuiată.
şi acolo sânii ei când îşi ia tricoul de noapte
după perdea în lumina portcoalie.
Nimic de văzut, sub maşină stă pregătită
pisica.
La trei străzi într-o tavernă îngheţată noi
ne ameţim cu sticlele în jur cu scrumiera pe vine.
Atenţia vine din plictis care vin din melodia asta
prea lungă
care vine dintr-o pălincă ratată care vine din bucuria
revederii chiar acum când ne aşezăm şi comandăm
o bere.
Nu-i chiar aşa rău, nu-i nimic de văzut:
busculade de cartoane ude în curile
pe lângă care am trecut.
Un beculeţ verde aprins pe veci la calculator,
şi cheagul întărit ce blochează pasta de dinţi.
O mamă cheamă un Ionuţ sus.
O tranzacţie aproape încheiată în care
cineva a greşit la calcul.
Vine maşina spre tine dar de fapt vrea să parcheze.
Vine suta din bancomat,
pleacă suta pe ţigări.
chiar nimic - pe moment laşi de la tine
ca apoi să răbufnească,
unul prăjeşte chifteluţe la etajul 2 şi n-o să moară
de ciroză nici de diabet ci de insuficienţă
în 20.
Eckhart Tolle îţi arată cum să dezlegi nodul.
Nu-i nimic de văzut afară e extaz de bine
şi ne mătură în tranşe.
(sursa: http://savarsineditia2-vinyl.blogspot.com/)

Nu ştiu care a fost ordinea scrierii textelor din carte, dar impresia mea e că Vlad Moldovan, cu cît devine mai conştient de particularitatea scrisului său, cu atît o foloseşte mai demonstrativ. E evident că, aparent, acest tip de poezie, ca oricare alta care accesează în exces un strat, este ameninţată permanent de manierim, dar riscul, odată asumat, duce la construcţii surprinzător de exotice ca aceasta: „o ţineam pe micuţică/de mînă să n-o ia/vreo rafală/Şi îi trăsneam vreo două/Ţine-te nu ţi-am spus/Asta nu-i dictare puiuk!/Teme-te de huruitul vîntului/Pleacă-te la vijelie/Copilă!/Moirele pe ea şi nu/pe mine/Eriniile o trag în gang-bangul lor vîrtos!/Pînă odată o desprinde/Suflul de lîngă mine/şi o poartă sus/ca o scamă/în pelteaua descreierată/Dar eu mă vîr sub streaşină/Şi cu biletu în cioc/Încep să buhui (şi trebuie neapărat amintit şi textul Blank de la pag. 60 pe care ar trebui, tot aici, să-l citez integral)”
Mi se pare cel puţin ciudat că au fost păreri că volumul ar scădea spre final (mie nu mi se pare), deşi unul dintre ultimele texte, Ayok, e şi unul dintre cele mai bune ale volumului (mai ales în prima lui parte). Dar această părere tot spune ceva: că stilul oboseşte din cauză că solicită permanent cititorul şi că delectarea cu acest gen de poezie se face în doze mici, măsurate, date fiind aglomerarea şi intensitatea pe care le conţine (poate doar poeziile lui Razvan Ţupa îmi mai dau impresia asta, deşi unde aici e vorba de stratul limbaj, acolo de tehnică)

Lucrul natural care se întîmplă este că invenţia lexicală are ca rezultat imediat activarea unui potenţial nou de expresivitate, şi atunci putem vorbi şi de stratul expresivităţii, dar el este construit aproape exclusiv din complexitatea generoasă a vocabularului (ca de exemplu în cazul unor comparaţii originale: „privirea mea zgârie ca un 0,5 pe terminate” )

În mod asemănător, tensiunea este relativ liniară, cu puseuri dese corespunzătoare fiecărui cuvînt-surpriză care apare din cînd în cînd. În fragmentul: „Acolo se suprapune lumea/ şi ochii lor umeziţi de amiaza în fâşii/ ar fi putut vedea/ că dincolo şi dincoace dospeşte floarea,/ că plescăie bogăţia lui Dumnezeu” puseurile de tensiune sunt la „dospeşte” şi la „plescăie”, două verbe alese după logica sonorităţii. Mai sunt tresăriri mai mici decît acestea la „umeziţi” şi „în fîşii”. Comparaţia acestui tip de tensiune poate fi făcută cu Marius Ianuş, dar acolo tot textul potenţează un cuvînt sau cel mult două-trei care funcţionează ca nişte declanşatoare. Vlad Moldovan nu-şi propune asta, el construieşte o realitate alternativă în care găseşti urme ale întîmplărilor şi lucrurilor cunoscute, dar cu mult transfigurate prin „cuvinte potrivite”

Cînd izbucnirile de tensiune despre care vorbeam sunt mai aerisite, ca în primul poem al cărţii sau în Ayok, poezia lui vm atinge un nivel înalt. Cînd aglomerarea de termeni devine stridentă, stilul e aproape ostentativ.
În orice caz, vm se mişcă pe întinsele cîmpuri ale literaturii tinere cu agilitatea unui ogar.