Orizontul critic

Orizontul evenimentului 1.3.4.: harta elementelor extreme.

Orizontul definitiv al cîmpului critic.

Orizontul critic.

Tot ce se întîmplă cu tine a fost subestimat. Nu-i genul de eroare

pentru care să poți învinui pe cineva și nu e ca și cum această

perspectivă ți-ar fi făcut vreo defavoare, dimpotrivă – discret

mai mult decît permite limita orizontului concret și nedistras

de legi exterioare și străine, oricît de binevoitoare, ai rămas

pe drumul tău retras, bazat pe-o proprie condiție intuitivă

care-a creat ecosisteme logice unite pe stratul superficial

prin rime și-n planurile mai profunde printr-un subspațiu

gravitațional de unde vii și mici, pe care mintea ta nici

nu l-a estimat și nici nu l-a putut pătrunde-n întregime.

Dar partea mai suprinzătoare acum vine, cînd însuși

timpul intervine, de nicăieri, neașteptat, și pentru a

stîrni o reconfigurare a hărții elementelor extreme.

Ce-i un eveniment extrem? În ce moment și-n ce împrejurare

o întîmplare ia amploare și devine definitorie pentru un spirit

analitic, rațional ajuns în orizontul critic? Și ce schimbare în

planul temporal, în care tu să crezi, ar fi în stare să facă totul

reversibil și-ar reconsidera încrederea-n cronologie, să-ți fie

imposibil să mai anticipezi intervale de timp în succesiune?

În teorie, o acțiune oarecare indusă de curbura de memorie

sau creativitate determină o transformare de ordin catalitic

în traiectorie, deci pune în valoare o mulțime de puncte de

inflexiune, însă în singularitate acest model e insuficient,

în special pentru că orizontul critic vine cu o dimensiune

uimitoare: orice moment deține un potențial de-a deveni

extrem în funcție de rolul lui în toate acțiunile ulterioare.

E un model contrar față de cel tradițional – precar și cam datat,

în care fiecare eveniment era văzut ca rezultat al întîmplărilor

premergătoare. Prin urmare, ajuns deja în orizontul critic, tot

ce se poate întîmpla cu tine are incontestabila capacitate de

a se-ntoarce în trecut și a-l modifica, nu doar prin clasica

rememorare, ci și în moduri resimțite fizic, prin retrăire

sau recontextualizare. Ai spune că ai transformat niște

momente din trecut în zone pline de neprevăzut, la fel

cu episoadele care urmează, idee care situează ciudat

și chiar paradoxal tot ce s-a întîmplat cu tine în zona

unui viitor alternativ și virtual care forțează limitele

universului tău cunoscut. Tot ce se întîmplă cu tine

va fi pus în valoare și reinterpretat de fapte viitoare.

Orizontul rațional

Orizontul evenimentului 1.3.3.: harta elementelor concrete.

Orizontul concret al cîmpului rațional.

Orizontul rațional.

Un cercetător e cineva care ia o poziție din care anumite lucruri

devin vizibile. La început te vei gîndi că mintea ta desenează

traiectoriile posibile ale vieților tale imaginare, le inventează,

dar nu asta face, doar știe unde să stea pentru a le vedea cum

se construiesc de fapt singure, prin urmare ești un cercetător

al poziționării, dacă asta poate să-nsemne ceva, iar lucrarea

de față, o cercetare despre modalitățile și locurile în care te

poți situa, în spațiu sau timp, pentru o mai bună observare.

Nu-i un studiu științific, datele-s contestabile și relevante

doar în sens metaforic, ci unul simbolic – aproape literar.

Fleacuri cu intonație. Acest antract necesar te plasează

acolo unde un ocean de admirație conturează un drum

liniar între megastructură și orașele marilor lacuri.

După ce și această reverență de la distanță a fost, iată, executată,

se cuvine să revenim, cu viraje egale, mai line și de preferat

mai puține, la analiza cazurilor raționale. Tot ce se întîmplă

cu tine se numește în general existență concretă și se repetă.

E bine să o percepem ca pe o undă medie, care le cuprinde

pe toate celelalte și care abundă de rutină și conventional,

ca și cum restul ar ocupa etaje extreme, anihilate pe rînd

de propria poziție din distribuția de probabilitate. Te va

surprinde, poate, sau te va lăsa interzis acest rezultat de

compromis, dar astea sunt minunile statisticii, operații

algebrice simple cu planuri ipotetice care dau în final

cea mai bună dintre versiunile tale posibile. Cel mai

stabil set de traiectorii vizibile din orizontul concret.

Ești o stație de materie, adică masă și energie, într-o vibrație

continuă de cîmp potențial. Atunci cînd vibrația ajunge la

o valoare fixă de energie, se spune că s-a intrat în cîmpul

concret al evenimentului numit și eveniment sigur. Stai

în fața calculatorului de la birou, izolat printr-o carență

de afecțiune de celelalte ființe sau în ședințe, modelînd

dune de indolență. În esență, însă, adevărul e că nu ești

aici. Ești permanent în mișcare, într-o structură infinită

de ipostaze distincte din timp și din spațiu, vie în minte

sau în ficțiune, numită megastructură, amestecînd, cum

altfel, aduceri aminte și teritorii imaginare. Nu mai știu

cine ar fi zis, în acest punct, dorințe. Tot ce se întîmplă

cu tine este o valoare fixă de energie care te conține.

Orizontul intuitiv

Orizontul evenimentului 1.3.2.: harta elementelor ipotetice.

Orizontul aparent al cîmpului intuitiv.

Orizontul intuitiv.

Tot ce se întîmplă cu tine a fost numit prin convenție realitate

și s-a bazat pe o veche prejudecată ridicată la rang de știință

conform căreia un eveniment începe să existe atunci cînd e

observat. Această condiție, reformulată, a căpătat un sens

mai cuprinzător: tot ce se întîmplă cu tine a fost precedat

de intuiție, definită ca saltul unei particule de conștiință

într-un cîmp finit de posibilități, așa-zise orbite permise

prezise de traiectorii descrise concomitent și paradoxal

în viitor și-n orice spațiu alternativ potențial, structură

numită distribuție de probabilitate sau orizont aparent.

Studiile teoretice au apreciat că acest salt anticipativ

nu contravine modelului clasic de observare, ci vine

în completare cu o înțelegere profundă a întregului

concept de undă a corpului afectiv pentru o teorie generalizată

în care intuiția, în lumina celor mai recente concluzii, devine

un proces permanent de monitorizare a cîmpurilor ipotetice

prin intermediul căruia orice trecere de la un reper la altul

este interpretată drept suma istoriilor existente imaginare.

Dimensiunea precară a percepției determină o prelucrare

eronată a colecției de informații și îți furnizează motive

să crezi că existența ta e singulară, dar valorile intuitive

arată că ea este legată prin distribuția de probabilitate

de existențele tale prezumtive, nepătrunse de factorul

concret, dar traversate des de memorie și creativitate

și corelate la un nivel gravitațional fin numit în mod

uzual inseparabilitate prin variabile ascunse și spin.

Inseparabilitatea are o implicație uimitoare și rar conștientizată:

orice mișcare din cadrul existeței convenționale, acceptate ca

fiind cea concretă, produce efecte în toate celelalte existențe

preconizate cauzate de faptul că sunt legate printr-o vibrație

comună în care fiecare exprimă o valoare fixă sau variabilă

al cărei unic instrument de măsurare și cunoaștere-i intuiția

care vine totuși cu o vibrație proprie și modifică ansamblul

stabil prin schimb de informație ca-n efectul de observator.

Ești o undă de materie într-un nor de posibilități disjuncte,

dar sincronizate, care, dacă intră în contact, se anihilează

și dispar. Ești suma tuturor traiectoriilor tale potențiale,

sintetice, spațiu liniar, curbură, mișcare de rotație. Tot

ce se întîmplă cu tine e vibrație a cîmpurilor ipotetice.

Orizontul introvertit

Orizontul evenimentului 1.3.1.: harta elementelor recurente.

Orizontul speculativ al cîmpului introvertit.

Orizontul introvertit.

Am spus călătorie, dar poate-i revenirea nescontată la o copilărie

a percepției, cînd întîmplările erau în stadiile lor inițiale, în zone

de subducție a planurilor temporale, iar o mișcare neintenționată

putea avea impact asupra oricăror evenimente ulterioare și cînd

inocența era o aplicație rară care făcea lumea înconjurătoare să

pară o entitate separată și o sursă a colecției tale improvizate

de obiecte interioare, așa cum se va vedea în paginile finale,

cînd ideea va fi reluată în capitolul Figura 3 Descendența.

Pe de altă parte, așa cum am văzut în paginile precedente

și mai ales în Abstract, ai ajuns la capătul călătoriei și-al

universului, la această megastructură familiară, montată

pe o gaură neagră, care îți activează părțile componente

ale singularității și ale introspecției care-i tot un limbaj. 

Există un decalaj între generarea informațiilor emoționale spre

exterior și selecția lor. Înainte de a decide că poți genera ceva,

imaginația ta va deschide un drum pe care inima o ia înainte

și nu te poți ține de ea, dar vei găsi locuri necunoscute unde

a fost deja, locuri pe care ți se pare că le cunoști de undeva

și care, înainte de a povesti despre ele, îți vor vorbi despre

inima ta. Selecția nu se face întîmplător, ci după frecvența

spațiului tău interior. Am spus colecționare, dar poate că

e o recuperare a formelor de exprimare în care ai crezut.

Cînd ai lansat o informație ea imediat e parte din trecut.

Va reveni la tine încărcată cu experiența existenței sale

exterioare, dar între timp ești un necunoscut din lumi

străine, iar ea reprezentare a versiunii tale-anterioare.

Generezi informație nu în exterior, ci către varianta ta din viitor.

Cînd cel mai fericit anotimp s-a pierdut, s-a rătăcit, unde-l cauți,

este spațiu sau timp? Cînd toate lucrurile par străine e de la ele

sau de la tine? Realitatea exterioară e versiunea ta anterioară

supusă unei evoluții naturale prin distanțare și obiectivare.

Am spus selecție și ea pare inadecvată, percepi informația

ca venind din afară, dar e lansată tot de tine, de la început.

Ca și cum ți-ai fi trimis un mesaj. Dar există acest decalaj

ca un neajuns, care de fapt îți reconfigurează prin drone

eficiente aria de introspecție și părțile componente ale

singularității și ajungi să te-ntrebi dacă megastructura

însăși este exterioară sau o întîmplare veche de-a ta

care revine. Tot ce se întîmplă cu tine îți aparține.

◄ Descendența►: albia, esența

În fizica cuantică s-a descoperit că manifestările materiei depind exclusiv

de observarea directă. Se spune că nu există o realitate perfectă la modul

obiectiv și că fiecare observator își impune propria versiune de univers

intuitiv. Dar noi suntem ființe defecte emoționale, generăm ficțiune.

Realitatea noastră se descompune în fîșii imaginate, schițe ale unor peisaje

întortocheate care ard natural, intermitent și alternativ, pe etaje finite din

orizontul speculativ a ceea ce numim conștiință unde cel mai inventiv cu

putință mediu de transfer afectiv le pune într-un tot coerent, funcțional.

Suntem ființe stricate dezordonate în transferul bazelor de date, generăm realitate.

Calitatea de observatori nu presupune un comportament pasiv în spații guvernate

de cîmpul gravitațional, ci o scanare prin care întreaga colectie de probabilități

determină selecții motivate subiectiv de rezonanța dintre spațiu și singularitate.

Suntem ființe complicate care colecționează cu nonșalanță informații din lumea

înconjurătoare doar pentru a-și reconstrui propria realitate umplînd spații goale

cu piese improvizate într-o involuntară, dar continuă subminare prin ignoranță

și dezinformare a propriilor structuri interioare revendicate ferm de subspațiu.

E același gest pedant prin care am relatat manifestările rudimentare ale efectului

ulterior mișcării în prima parte a Figurii3 numită “Descendența: în amonte,

absența” la o viteză încetinită de modul de abordare metaforic și personal

și ar fi redundant, dacă nu de-a dreptul indecent să fie reluat printr-o paranteză

într-un moment de slăbiciune, prin urmare decența își face simțită prezența.

E și o falsă modestie în felul în care e exploatată literar o pseudoblepsie.

Uite istoria ta: așa de aproape de o viață diferită aflată într-un univers de neatins,

deși îl simți tot timpul lîngă tine, urmîndu-te. Un univers al spectrului potențial.

În cîte vieți posibile s-a întîmplat să fii și fericit? Din ce motiv? Ce presiune

mai poți pune pe aparatul perceptiv? Și cine-ți poate spune dac-ai călătorit spre o

megastructură-n viitor sau înapoi în timp la o periferie a universului interior?

Ce ai aflat, știai: introvertit, meditativ, independent, intuitiv, rezervat, inovator, 
critic, anticipativ, imaginativ, teoretic, rațional, reflexiv, intransigent, organizat.

► Descendența: în amonte, absența

Doar în vecinătatea absenței tale mă mai pot exprima la persoana

întîi, de parcă ar exista categorii gramaticale printre observatorii

transferurilor de date care pot recupera afectiv teritorii în care

n-ai mai putut să rămîi, dar de unde nici n-ai plecat definitiv.

Doar în vecinătatea absenței tale mă mai pot exprima la persoana

întîi. Sună ca un act de bunăvoință sau ca libertatea de exprimare,

dar nu-i decît o eroare acceptată cu accente de voce afectată,

o scăpare, o eroare de judecată cauzată de biasul cognitiv.

Doar în vecinătatea absenței tale mă mai pot exprima la persoana

întîi și doar în acestă vecinătate glasul decade aproape fără motiv,

nefiresc, în indiferență tristă și în irelevanță și nu-l mai ascult.

Ca și cum n-aș fi fost sau parc-am murit de mult.

Doar în vecinătatea absenței tale mă mai pot exprima la persoana

întîi și doar în acestă vecinătate încremenesc deseori ca un copil

la marginea unei păduri întunecate din care răzbate urletul

unui animal despre care am auzit că nu mai există.

Ar trebui să știi că aceste devieri de comportament sunt atent

montate într-un construct stabil numit singularitate

unde au un rol bine definit pentru prezent,

dar la fel de firesc și pentru un sistem de diferențiere profundă

a amintirilor false sau implantate în funcție de lungimea de

undă. N-am fost de față cînd te-au urcat în ambulanță

și totuși îmi amintesc. Dorința de control și elementele emoționale

reconstruiesc o realitate proprie cu piese improvizate din nevoia

de continuitate. O iluzie optică cu tot cu efectele sale care apar:

cînd îmi iau privirea de la un obiect aflat în mișcare, următorul

lucru la care mă uit se mișcă-n sens contrar. E și asta o cale

de a-ți spune că orice călătorie spre megastructura aflată dincolo

de sistemul nostru solar începe doar în vecinătatea absenței tale.

◄ Elemente de teoria orizontului evenimentului

◄ Elemente de teoria subspațiului

◄ Elemente de teoria cîmpurilor gravitaționale

(GEODE)

Interludiu 1.3.1.: evenimente concomitente, memoria ca durată 
sau cîteva noțiuni introductive cu privire la energia întunecată 
Singura dovadă a existenței trecutului e memoria ta. Undeva
în creierul tău au pus singura definiție plauzibilă a timpului,
dacă ni se pare că există așa ceva. Poate că, totuși, e cum
ni s-a spus: derulezi rapid imagini succesive și crezi că
e mișcare. Desene animate pliate pe forma posibilă și
nu atît de animată a existenței. Ca și cum te-ai apuca
să ordonezi, sub controlul strict al memoriei, cîteva 
cadre ale unor experiențe personale doar pentru a
activa dispozitivul de anihilare a oricărui semn
de întrebare pe care l-a indus ideea de timp.

Cel mai fericit anotimp a fost cel în care inima ta a încetinit
pe un ecran constituit din implicațiile intense ale corpului
de ecuații Friedmann în cîmpul de proximitate a unui loc
deopotrivă infinit de mic și de dens, numit singularitate,
adică din versiuni simplificate derivate din ecuațiile 
relativității generale care să intermedieze o cale
de înțelegere a zonelor izolate și a structurilor
masive, ultradense din spațiu, unde legile
temporale tind să se estompeze pentru
a face loc energiei întunecate.

În acest punct, însuși discursul teoretic începe să se curbeze
în zona lui de continuitate sub masa și energia obiectelor
speculative (adică aproape vizibile) care transformă cu
repeziciune sensul interpretărilor plauzibile ale acelor
teze datate cărora, cîndva, le-au fost închinate și ode
și vin să reinterpreteze ideea clasică de expansiune
a Universului în sfera de acțiune a așa-numitelor
GEODE, reprezentative pentru tot ce-ar putea
să simbolizeze megastructura la care naveta
ta a reușit să ajungă: un final al călătoriei,
o porțiune de spațiu ce ți-a fost destinată,
dar mai ales o pungă imensă de energie
întunecată care cîștigă în greutate sub
forța amintirilor implantate derulate

și reinterpretate în cel mai personal mod în care memoria, prin
propriul efort de amplificare se poate constitui într-o entitate
externă care să le extragă ca pe niște momente concomitente
care anulează planul temporal al unei vieți știute pe de rost,
încet repovestite de o străină gură ca și cum n-ar fi fost
decît o picătură de apă aflată în cîmp gravitațional.

1.3. Orizontul evenimentului (fragment)

I-am putea spune evoluție, dar poate nu-i decît uzură. Ai ajuns
la o megastructură complexă, pe care o putem înzestra cu cele
mai prețioase denumiri, dacă ținem neapărat (destinația intj,
orizontul evenimentului, sfîrșitul călătoriei sau poate chiar
adevărata ta natură), și toate să nu reprezinte decît o serie
de aproximări ale unor puncte distincte mult mai concret
reprezentate la tine în minte, cu alte cuvinte un dribling
lexical căutat, artificial și lipsit de sclipiri, dacă desișul
retoric nu ar fi traversat de gîndul neașteptat că totul e
doar o reîntoarcere în locul din care ai plecat, un gînd
înlăturat la timp, înainte de a căpăta consistență, cu o
mișcare ușoară a mîinii prin aer, cum ai da la o parte
perdeaua imaginară confecționată din istoria acestor
frecvente reveniri în trecut (totuși un trecut aparent,
cu toate că n-am încetat să le numim amintiri, dacă
realizăm că retrăirea lor afectivă s-a desfășurat, de
fapt, într-un moment ulterior acțiunii inițiale și tot
procesului de reinterpretare la care e mereu supus
așa numitul eveniment primordial) pentru a avea
o imagine mai clară asupra acestei megastructuri
la care te uiți de parcă ar avea conștiință și glass

nu doar cu uimirea obiectivă de a vedea cum se desprinde un
adevăr, fragmentar sau nu, din ceea ce adesea părea să fie o
masă impenetrabilă de prejudecăți, clișee și platitudini. Ci
cu admirație, afecțiune și, nu în ultimul rînd, recunoștință.

Ai ajuns la o megastructură complexă, ești o ființă solitară,
nesigură, departe de casă. Departe de prima megastructură
(atunci să vorbim despre lună). Ce frumoasă, ce nebună.
Departe de orice drum cunoscut, de lentele scufundări
ale unei planete, înainte de moarte, în parfumul atîtor
locuri absente. Departe în spațiu-timp, stoic și àscet.
(sau despre proto-lună, satelit orbitor gravitînd la
periferia unei galaxii lenticulare în anexa din
gaz rotativ incolor al unei lumi atît de vechi,
încît pare desenată cu creta). In freta
dum fluvii current, dum montibus
umbrae lustrabunt convexa,
polus dum sidera pascet.

#subspațiu 3.: frecvența evenimentului, vocea variabilă

Ar fi necesar și chiar adecvat să ne întoarcem pentru o secundă
la definiția cîmpurilor gravitaționale pentru toate împrejurările
în care am conștientizat impactul unei variabile fundamentale
pe care o mai numim și frecvență sau lungime de undă, poate
și amplitudine, asta dacă nu ocolim din prudență orice urmă
de grație a limbajului specializat ca să-i spunem vibrație. În
esență, cîmpul emoțional, cel al percepției și al perspectivei
generează unde gravitaționale care accesează simultan un
perimetru în care te joci cu spectrul acțiunilor potențiale,
unde subspațiul se desface în voci distincte, discursuri
paralele și complementare, o reprezentare amănunțită
și logică a intervalului de frecvență a evenimentului.

Aș putea și acum să reprezint grafic intensitatea momentului
în care țipătul copiilor din parcare a ridicat în aer stoluri de
păsări și praf ca să provoace un trafic senzorial propagat
aproape subtil inclusiv pînă la noi pe bloc, unde mîna
mare a tatălui s-a apropiat instinctiv de cea mică, de
copil. Frecvența e variabilă, aș putea să transpun
într-un grafic comparativ frecvența de atunci și
cea cu care întîmplarea ajunge la mine acum,
după ani, cînd aproape că întind mîna să-i
cartografiez suprafața, așa cum încerci să
recunoști un perete după asperități. Doar
că acum ești în subspațiu, adică într-o
întindere vastă în care realitatea este
doar unul dintre cazurile particulare
și unde accesezi noi posibilități de
mișcare în orice direcție nu doar
în timp, ci și pe linia fină a celor
mai neverosimile probabilități.

Ar putea fi povestea cuiva despre care te-ai exprima rar
și cînd ai face-o, ai spune că-i o prezență discretă. Dar
asta e doar o iluzie optică, eroarea unei priviri puțin
exersate, pentru că de fapt un procent consistent al
ființei nu mai este în realitate, cel puțin nu în ceea
ce înțelegem prin realitatea concretă (aproape ca
gravitația). Nu mai este aici, ci în subspațiu, de
unde s-a făcut trecerea foarte lină în navetă,
călătorind prin spațiu, detectînd supernove,
studiind stele neutronice și pulsari, scalar
printre vectori, punct abia definit, într-un
drum liniar, întețind  fascicule de lumină,
umbră a tot ce-am considerat vreodată
inexpresiv peste nebuloase care tresar.

#subspațiu 2: percepția evenimentului, vocea interioară

Există un spațiu în cîmpul percepției peste corpul tuturor
evenimentelor pe care continuăm să-l numim realitate.
E un flux al obișnuinței, dacă nu o cantitate suficientă
de prudență și comoditate în structura vectorială care
ține în viață conceptul. Nu mai avem acces la starea
inițială a desfășurării lucrurilor și poate nici nu am
avut vreodată, pentru că în subspațiu, concomitent,
se scrie o variantă modificată numită și percepția
evenimentului – un fel de plasă de siguranță, de
fapt un alt eveniment, egal ca durată, dar cu un
model tehnic de derulare repetitiv și mai lent –
o hartă interioară formată din toate punctele
de rezonanță pe care cursul întîmplărilor
le-a apăsat și le-a aprins în structura
noastră sentimentală inconsistentă.

Inconsistent e felul în care contăm pe obiectivitate. Suntem
ființe dezordonate, punem oglinzi în jurul evenimentului și
schimbăm perspective, unghiuri și voci ca niște ventriloci,
calculînd că vocea multiplă creează distanțele necesare
obiectivării, cînd tot ce facem e să adăugăm insistent
și perseverent în sens negativ mai multe grade de
subiectivitate, un cumul de încercări disperate
de a atinge forma inițială a întîmplării, aceea
la care nu se mai poate ajunge, ecranată de
propria noastră acțiune de interpretare
emoțională. Suntem ființe de transfer,
generăm ficțiune, punem în mișcare
resursele vocii noastre interioare.

Aceasta este casa în care ei au intrat să taie gîndul de-acum,
răsfirat prin perdea ca o ploaie curată de vară, cu picioarele
lor subțiri, de copii. Amintire implantată înseamnă de fapt
eveniment inexistent, percepție falsă, mecanism construit
pe modelul durerii membrului fantomă: creierul reține
pe scoarța cerebrală reprezentarea membrului pierdut.
Poate că tot ce am făcut a fost să strîngem frînturi ale
experiențelor anterioare cu rol de scurtătură către o
zonă de confort pur ficțională în care am alunecat
ca într-o comă indusă, un orizont aparent, punctul
de singularitate și mintea noastră, megastructură.

Anxietate

Anxietatea lucrează la baza structurii noastre stricate
frivole de ființe sentimentale și scrie softul emoțional
reacții fizice comportament disproporționat în raport
cu circumstanțele gînduri disfuncționale greață leșin
deprivare de somn tensiune psihică iritabilitate
reacții neurovegetative semne psihosomatice

Simptomatologie: palpitații tahicardie dureri precordiale
variația tensiunii arteriale hiperventilație astenie lipsă
de concentrare panică fibrilație facială cefalee vertij
acufene sifeno-mendrile ardene pectorii compilenii
de capacitene decomensurări pelicobactene cattell
pkm experiențe pe muște publicate în revista Cell.

Anxietate, conexiune între subspațiul neuronal și intestine,
să mergem deci, tu și cu mine, cînd seara s-a întins pe cer,
în fine, ca un bolnav sub masca de eter, pe masă. Și lasă-
ne pe străzi pustii pe jumătate, anxietate  a hotelurilor
ieftine de-o noapte, care ne scrii în adn pentru copii
cînd ceața galbenă își freacă spatele de galaxii.

Începutul călătoriei (fragment)

Cînd țin ochii închiși, de cele mai multe ori sunt în subspațiu.
Nu-i o poveste despre renunțare, deși e fix momentul ulterior
decuplării, cînd vine interiorizarea și vine un fel de abandon
cu ton de retragere și repliere, ci este mai curînd o translație
lentă, alunecare e un cuvînt mai comun, o cădere controlată
blînd, dacă e să căutăm referințe, și toate astea nu-s altceva
decît cadrul, adică un plan secundar, cînd de fapt prioritar
e fragmentul de spațiu în care timpul funcționează după
legi diferite, cu variabile mai puțin intruzive, unde
totul este retrăit într-o altă durată cu o derulare
modificată și episoade repetitive. Cînd țin
ochii închiși, de cele mai multe ori sunt

în subspațiu, brevetînd intuiții despre felul în care mă poate
reține conține ceea ce din obișnuință continuăm să numim
realitate, dacă va fi o zonă de vid cosmic, o întindere
de gaz sau o megastructură creată de civilizații mai
avansate. Dacă e să vorbim despre megastructuri,
atunci să vorbim despre lună, pentru că este fix
spațiul următor decuplării de planetă, am putea
să-l numim începutul călătoriei sau ipostaza
romantică – prin nopți tăcute, din luna rece
văd un obraz – așa cum la fel de bine i-am
spune sufletul tuturor lucrurilor peste care
am turnat concepte și definiții care au
distras și au temperat și au calibrat.

Singura realitate e cea a creierului, iar creierul este memorie.
Anticiparea e memorie, percepția și perspectiva se activează
sub fluxul memoriei. Tot ce se întîmplă cu noi e memorie.
Reticența dispare în punctul în care ai realizat că pînă și
forța supraviețuirii vine din adn care e memoria speciei.
Sau în punctul în care trebuie să decizi din preajma
satelitului natural care e direcția de urmat și tot ce
poți gîndi e că într-o zi ai răcit și nu te-ai mai dus
la școală, a plouat și a ieșit soarele, iar pe geam
o picătură de apă a alunecat înaintea ta și putea
să o ia în orice direcție și asta cumva avea o
simbolistică aparte, părea că dacă ar fi știut
dacă dreapta sau stînga ar fi contat, însă
cînd a dispărut sub pervaz, ai constatat
că indiferent de calea urmată, n-ar fi
însemnat nimic mai mult decît o
banală picătură de apă aflată

în cîmp gravitațional. Ne-ar putea fi suficient să încărcăm toată
drama și dantelăria ei de sensuri profunde și grave în cala unei
particularități numite logică bidimensională, dacă lucrurile nu
ar fi mult mai simple: ai răcit și nu te-ai mai dus în ziua aceea
la școală, ai devenit ceea ce numim cu plăcere gradul zero al
evenimentului, cînd traseul prinde contur în subspațiu: întîi
apar reacții, cauze imediate ale evenimentului însuși, apoi
intervine factorul rațional menit să prelucreze informația:
interpretează, cînd nu justifică, pentru ca într-un final să
închidă inexplicabilele tensiuni subiective în rama unui
concept mai larg, definit psihologic. Uite istoria ta: ești
retrăirea afectivă a versiunilor modificate ale aceleiași
narațiuni emoționale. Ești momentul bine determinat
în care se scrie o linie de cod adn cu rol de concluzie
pentru generațiile viitoare. Experiența este înlocuită
cu un deficit de sarcină electrică înțeleasă în sensul
cel mai subiectiv. În definitiv, întrebarea potrivită
e: cîte generații sunt necesare să scrie linii de cod
pentru a ajunge aici: eviți faldurile imaginare ale
perdelei din sufragerie, execuți rotația gleznelor
în ploaia de fotoni. Eviți capcana sentimentală.

Vine băiețelul tău și ți se așează în brațe să privească cu tine
pe geam. Nu e o lecție despre meteorologie sau o competiție
pentru spectrul vizibil. E doar momentul bine definit în care
se produce o modificare împotriva obișnuinței în sistemul
de reguli care controlează procesele lumii lui interioare,
ca un dezechilibru al arhitecturii emoționale. Suntem
ființe sentimentale. Energia din subspațiu are efecte
pe termen lung în toate dimensiunile convenționale.
La el nu mai e nici amintire, nici raționament, doar
un vag sentiment care trage concluzia trăirilor unei
generații anterioare: cînd ții ochii închiși, de cele
mai multe ori ești în subspațiu, estimînd felurile
în care te poate menține realitatea la suprafața
materiei. Vine băiețelul tău și ți se așează în
brațe – dar asta e doar o amintire implantată
în creier. Dacă deschizi ochii, rămîi doar cu
megastructura și începutul călătoriei în care
altă amintire se declanșează la fel de intens:
ești copil, e noapte și deschizi ochii brusc:
pe tavanul sufrageriei trec luminile difuze
ale farurilor mașinilor care alunecă prin
noapte silențios, pe asfaltul neted și ud.




[…]

# La steaua. Vocea multiplă

Suntem ființe sentimentale, generăm ficțiune. Anxietatea

lucrează la baza structurii noastre stricate frivole de ființe

sentimentale și scrie softul emoțional. Reconstituire,

idealizare. Prejudecăți și presupuneri pentru erorile

cognitive. Empatie, simpatie. Transfer și contra-

transfer. Un sistem de organizare a informației

și contextualizarea acesteia: sursa emoției.

Ar putea fi începutul unei istorii scurte a vulnerabilității,

dacă nu cumva un studiu despre disconfort blazare

renunțare și despre modul în care acestea au reușit

în timp să se sedimenteze în subsolul celor mai

banale gesturi sau în cea mai proastă voce cu

care te poți exprima, dar nu-i decît o poveste

despre expansiunea spațiului și felul în care

aceasta influențeaza în cele mai mici detalii

existența materiei. O poveste despre steaua

a cărei lumină n-a avut timp să traverseze

spațiul care o separă de noi. Intervenția

antiromantică. Lipsa receptorului, lipsa

emoției. Istoria evenimentului care nu

a mai găsit forța de a deveni amintire.

Vine băiețelul tău într-o zi și îți strecoară o mașinuță sub

pernă. Primul scenariu e observare directă, întoarcere în

trecut, ca orice privire prin telescop. Distanță în spațiu

e distanță în timp. Roșu, mai roșu, infraroșu. Tot ce se

întîmplă cu mine se îndepărtează și părăsește spectrul

vizibil. În lipsa amintirii generezi ficțiune: a înaintat

ținîndu-se de pat, cu mersul lui de pitic împiedicat,

și a împins jucăria, scoțînd puțin limba, ca pentru

efort. Ai obiectul, dar te preocupă să reconstitui

gestul căruia nu i-ai fost martor. Să-l tot rescrii

pînă la cea mai previzibilă formă a idealizării.

Ești ființă sentimentală și generezi ficțiune.

Sunt ființă sentimentală, generez ficțiune.

Al doilea scenariu e ipoteza romantică. Ai descoperit mașinuța,

dar nu mai găsești băiețelul. Unde-l cauți, este spațiu sau timp.

Absența emițătorului declanșează procesul alterării percepției: 

întîmplările pot fi cel mult aproximate, de unde presupuneri,

erori cognitive, o gravitate caracteristică sau supraestimarea

comunicării prin obiect. Încărcătura simbolică. Anxietatea

lucrează la tonul vocii și la atmosferă. Icoana stelei ce-a

murit încet pe cer se suie; era pe cînd nu s-a zărit, azi o

vedem și nu e. Climatul romantic intensifică paradoxul

cîmpului gravitațional inaccesibil care ne urmărește:

o viață de neatins, deși o simt tot timpul lîngă mine,

urmîndu-mă; dar nu admite răsturnări, suprize sau

modificarea sistemului de referință de tip: ești

copilul care-și trimite obiecte prin spațiu-timp.

Intervenția antiromantică e o poveste aproape deloc frecventată

despre lumina stelei care nu a putut concura cu expansiunea

spațiului. E o liniște lungă, în sens emoțional, pe dinăuntrul

căreia zvîcnește neliniștea unei concluzii amare cu privire

la renunțare. Vine băiețelul tău și îți strecoară o mașinuță

sub pernă, dar pierzi ocazia s-o mai găsești: nu mai ești

în această variantă de realitate, ci în subspațiu, în șapte

ipostaze distincte: scena1sunetparcare, scena2pebloc,

scena3teren, scena4sufrageria, scena5mașinaneagră,

scena6impulsurielectricemoarteacreierului, scena7

înlumină, adică în ficțiune, în măduva amintirilor

implantate, în adevărata ta natură poate, și toate

fixate într-o singură unitate intactă de conștiință

umbrită de echivalența cu o limită de timp care

ar putea fi numită o zi specială, o zi desăvîrșită.

Unde trebuia să fie un receptor, a rămas doar

amprenta prezenței lui în segmentul de timp

anterior – asta dă consistență incertitudinii,

temperează căldura afectivă, dacă nu pune

la îndoială existența evenimentului însuși.

Schimbarea sistemului de referință acum

are sens. Vine emoția din subspațiu, din

felul în care ai ales să disloci conotație

la baza structurii frivole, vine cu toată

intensitatea lucrurilor care circulă în

mai multe dimensiuni: suntem ființe

de transfer, livrăm informație. Vine

emoția, se contorsionează materia.