luni, 7 decembrie 2020

◄Convenții

Există în cinematografie această ◄convenție a amintirii 
decolorate: secvențele din trecut sunt redate alb-negru 
 ușor blurate de o autoritate regizorală care merge pe 
gesturi fără vigoare, intenționat tremurate, de parcă 
trecerea timpului ar șterge din scenele rememorate 
nu doar detaliile, ci și orice urmă de culoare. 

Dar la mine e cu totul altă perspectivă. Prezentul apare în tonuri 
de gri (cu atîta lucru mă pot obișnui) și doar memoria păstrează 
în lucrurile vechi nuanțe vii prin selecția ei afectivă care le dă 
consistență pe măsură ce se îndepărtează. Fiecare eveniment 
are o frecvență în raport cu ceea ce, din obișnuință, numim 
realitate, care variază-n funcție de traiectoria lui temporală 
în conștiință. Ca într-un efect Doppler prin care memoria 
a făcut din deplasarea spre roșu o deplasare-n trecut. 

Există în teorie această credință că timpul nu-i decît un mecanism 
intern, o aranjare accesibilă a informației recepționate și deci
o relativizare și un precedent în felul prin care o întîmplare 
personală încheiată recent poate fi deplasată oricît de mult 
în trecut: ți-ai filmat băiețelul repetînd cîntecul planetelor 
și-n mai puțin de un minut nu te mai poți uita la filmare 
decît prin ochii tăi de peste un an, doi, zece, douăzeci.