◄Convenții

Există în cinematografie această ◄convenție a amintirii 

decolorate: secvențele din trecut sunt redate alb-negru 

 ușor blurate de o autoritate regizorală care merge pe 

gesturi fără vigoare, intenționat tremurate, de parcă 

trecerea timpului ar șterge din scenele rememorate 

nu doar detaliile, ci și orice urmă de culoare. 

Dar la mine e cu totul altă perspectivă. Prezentul apare în tonuri 

de gri (cu atîta lucru mă pot obișnui) și doar memoria păstrează 

în lucrurile vechi nuanțe vii prin selecția ei afectivă care le dă 

consistență pe măsură ce se îndepărtează. Fiecare eveniment 

are o frecvență în raport cu ceea ce, din obișnuință, numim 

realitate, care variază-n funcție de traiectoria lui temporală 

în conștiință. Ca într-un efect Doppler prin care memoria 

a făcut din deplasarea spre roșu o deplasare-n trecut. 

Există în teorie această credință că timpul nu-i decît un mecanism 

intern, o aranjare accesibilă a informației recepționate și deci

o relativizare și un precedent în felul prin care o întîmplare 

personală încheiată recent poate fi deplasată oricît de mult 

în trecut: ți-ai filmat băiețelul repetînd cîntecul planetelor 

și-n mai puțin de un minut nu te mai poți uita la filmare 

decît prin ochii tăi de peste un an, doi, zece, douăzeci.

Despre funcția creativă a rimei

1. Introducere

Prezența și importanța rimei în poezie au părut că scad cu timpul și odată cu evoluția și înmulțirea resurselor poeziei. Cîndva rima se confunda cu ideea de poezie, azi revine ca o modă sau ca un capriciu. Dar ce rol mai are rima în poezie în acest moment? Cînd revine în prim-plan prin valuri de influențe, pare că nimeni nu-i cîntărește prea mult rolul expresiv sau contribuția reala la valoarea unui text poetic. De obicei preferăm să-i atribuim un rol decorativ, o prezență sonoră, armonică, ceva care vorbește mai mult despre virtuozitate decît despre valoare. Folosită cu un scop demonstrativ, în sensul menționat al virtuozității autorului, rima se transformă de multe ori într-un accesoriu inutil și strident și ratează constant misiunea de a participa consistent la text și de a-și depăși funcția melodică. Există și excepția registrului ironic unde deodată rima preia o funcție nouă și participă activ în cadrul textului.

Cred că limitarea rimei la funcția ei armonică vine în primul rînd din eroarea de a privi rima în sensul ei clasic și neevoluat: ca rimă de rang 2.

Acest text vine din nevoia mea de a face o pledoarie pentru utilizarea unei rime interioare de rang maxim, cu o amplitudine cît mai mare și poate tocmai de aceea cu temperarea drastică a funcției sonore, în cadrul unor unități de text de dimensiune maximă a rimei. Mi se pare alegerea care pune în valoare cel mai bine funcția creativă a rimei.

2. Funcțiile rimei

În definiția ei clasică, rima este înțeleasă ca o tehnică poetică prin care anumite silabe de la finalul a două sau mai multe versuri coincid (fonic). Prin urmare apare încă din definiție o legătură numerică între rimă și vers. Cel mai frecvent caz este cel în care rima apare în perechi de sunete identice. Cînd facem referire la tipurile de rimă știm că există rima împerecheată, rima încrucișată, rima îmbrățișată și monorima. Cu excepția ultimului caz, rima există în perechi de sunete poziționate la finalul versurilor.

Dintre funcțiile tradiționale ale rimei, puține mai sunt valabile astăzi. Pe cîteva le putem include în conceptul mai larg al armoniei (funcția metrică, rima care impune ritmul), iar pe altele le putem elimina din start, ca fiind expirate și fără utilitate funcția organizatorică, rima drept criteriu de dispunere în versuri). Dispunerea clasică de la finalul versurilor subminează pînă și clasica muzicalitate, dînd o impresie de artificial și construit. În plus, rima mizează într-o bună măsură pe surpriză (a cititorului care o descoperă), ceea ce se află totuși într-o evidentă contradicție cu caracterul ei premeditat. Prin urmare, de cele mai multe ori, poeții mai abili folosesc o tehnică prin care, într-o pereche de cuvinte care rimează, primul termen e pus cel care a fost de fapt căutat,  creînd iluzia naturaleții prin rima care vine odată cu cuvîntul comun. Dar cu cît un „truc” de felul ăsta e mai utilizat, cu atît își pierde calitățile inițiale.

Merită și aici să recunoaștem meritele rimei construite în cheie ironică pe care o tratăm iarăși ca pe o excepție. Pentru că, în cazul ironiei, artificialul amplifică ironia și creează, dacă nu dilată stratul parodic.

În parte, acest context al debarasării de cîteva dintre funcțiile rimei clasice datorează faptului că, în timp, un nou tip de rimă cunoscută drept rima interioară a cîștigat teren, tocmai pentru că putea să participe activ la construirea textului, într-un mod totuși mai subtil și oarecum opus acelui sens demonstrativ amintit. În înțelegerea evoluției rimei interioare aș face totuși o distincție între rima interioară tradițională, provenită din rima clasică “mutată” în interiorul textului odată cu transformările prozodiei și rima interioară impusă de discursuri artistice alternative cu caracter performativ (mai ales hip-hop sau spoken word poetry), în fapt nimic altceva decît o rimă întoarsă la poezie după ce s-a îmbogățit cu experiența traversării unor medii mai demonstrative, de unde și punerea în valoare a funcțiilor ei armonice.

Prin urmare, consider că rima păstrează astăzi trei funcții esențiale: funcția armonică (de muzicalitate, sonoritate, ritm), funcția ironică și funcția creativă (inventivă sau generativă). Nu sunt funcții disjuncte, dar în funcție de tipul rimei și rangul acesteia una dintre ele devine dominantă.

3. Definiții

Pentru că fără ele nu s-a putut (și nici nu s-a vrut), iată-le:

Rangul rimei. Voi numi rangul rimei numărul de identități fonetice între silabe (de cîte ori se repetă silabele similare – spun similare și nu identice pentru că, fie includ aici asonanțele, fie mă refer la sunete similare cu scriere diferita, cum sunt cuvintele din limbi diferite sau cuvintele compuse. Rimele tradiționale, cu excepția monorimei (împerecheată, încrucișată, îmbrățișată), au aproape întotdeauna rangul 2 (rangul minim).

Exemplu: În sonete, primele două strofe conțin două rime de rang 4 (versurile rimează după structura a-b-b-a, b-a-a-b) – e vorba de modelul sonetului italian preluat și de Eminescu.

Amplitudinea rimei. Se numește amplitudinea rimei distanța (în text) între prima și ultima silabă identice fonetic din cadrul rimei. Se impune o singură observație cu privire la amplitudinea rimei. Există o distanță maximă pe care o vom numi raza maximă a rimei dincolo de care două silabe finale identice consecutive nu mai constituie o rimă. Prin urmare, o condiție a amplitudinii este existența unei serii intermediare de silabe identice (de exemplu un cuvînt din primul vers al unei poezii și un cuvînt din ultimul vers, după o serie de multe strofe nu prea mai fac o rimă, în caz că există cineva suficient de atent ca să observe că rimează). De regulă există o legătură direct proporțională între rang și amplitudine, dar asta-i doar statistică. Sunt destule cazuri care contrazic această direct proporționalitate și acestea sunt legate de ideea de frecvență a silabelor identice în cadrul unei rime. Sau, altfel spus, amplitudinea se poate obține fie forțînd rangul rimei, fie razele maxime (distanțele dintre silabele identice consecutive).

Dimensiunea de rimă a unei unități de text este înțeleasă ca produsul rangurilor rimelor din cadrul unității de text considerate.

4. Cîteva exemple de rimă (clasică) și reprezentările lor grafice

5. Despre cîțiva colegi de-ai mei și despre mine

În ultimii ani, unii poeți contemporani se întorc la rimă ca la un supliment de expresivitate sau o măsură a virtuozității. O migrare spre rima interioară există, dar nu atît de puternică pe cît m-aș fi așteptat. Iar cînd această tranziție are loc, ea nu face altceva decît să repete mediul din care vine și nu să-l folosească drept experiență pentru a îmbogăți discursul. S-a spus că subculturile sunt recuperate în discursul poetic și avem exemple mai ales din zona hip-hop-ului și, mai nou, a manelelor. Din punctul de vedere al rimei, însă, singura funcție care poate fi validată în acest registru al recuperării este funcția ironică. Pentru că de cele mai multe ori nu e recuperare, ci redare. Cînd singura mișcare e de translatare a unui discurs (discursul de recuperat) în interiorul altuia (discursul context), discursul de recuperat intră în relație doar cu contextul, e cea mai slabă legătură cu potențial de expresivitate și după mine aici nu e recuperare. Pentru recuperare e nevoie ca un discurs de recuperat să intre în relație cu elemente componente ale discursului context (textuale, conotative) pentru a crea legături stabile de tensiune și expresivitate.

Mai jos redau cîteva cazuri fericite ale unor colegi de-ai mei care s-au întîlnit într-un anumit moment cu rima (cu scuze pentru ce am omis, am luat ce am avut la îndemînă, știu că exemple sunt extrem de multe):

Sorin Gherguț - este cel la care m-am gîndit de fiecare dată cînd mai sus, am scos în evidență calitățile funcției ironice cu care e înzestrată rima

Cătălin Furtună – este poate singurul pe care-l știu care poate folosi rima în felul din poezia de mai jos; funcția sonoră participă la construirea textului și la mesaj, un lucru nu doar greu de făcut, poate unic. Dacă mai e cineva care să se apropie de această metodă și care îmi provoacă același gen de admirație obsesivă e Liviu Diamandi.

Răzvan Țupa – zona performativă e mai mult decît vizibilă la Răzvan și nu de acum, iar textele lui sunt printre puține care au dimensiunea performativă din momentul scrierii, înainte de a fi ”interpretate”

Marius Ianuș este un exemplu pentru recuperarea și nu redarea unui discurs subcultural (acea parte a hip-hop-ului mai apropiată de monorimă):

Cumva în aceeași zonă a discursului cu influență hip-hop, măcar la nivelul construirii rimei, dacă nu al tematicii, se află și M. Duțescu, cu un discurs semi-ironic scandat și cu un exemplu de rimă interioară luxuriantă:

Dan Sociu a avut întotdeauna un discurs care excelează prin propria funcție melodică și melancolică, e printre acele puține discursuri care par că au rimă și cînd ea nu există (dar asta și pentru că ritmul preia o funcție armonică importantă). Prin urmare, rima s-a integrat natural cînd a fost cazul în sinusoida textului:

În imediata apropiere a lui Dan Sociu (mai mult ca discurs și ton decît ca modalitate de exploatare a rimei), Radu Nițescu face ceva remarcabil cu rangul și amplitudinea rimelor, într-o direcție foarte apropiată de cea pe care o văd ideală pentru valorificarea funcției creative a rimei:

New entry Timotei Drob:

La Cosmina Moroșan nu doar rima lucrează în favoarea textului, ci și ieșirea bruscă din rimă printr-o disonanță care adaugă stranietate și suspans, înțeles ca în jazz (de fapt o și aud cum recită cînd îi citesc textele):

Pe Vlad Moldovan nu l-am asociat niciodată cu ideea de rimă, dar cred că e interesant de văzut modul cum e integrată în discursul lui, mai ales că e dintre acele discursuri care apasă pedala lexicală și scoate cîte un termen în evidență, puțin reinventare, puțin renunțare:

Flo Popa nu poate lipsi de aici, deși abilitățile discursului lui apelează la rimă doar ca la un accesoriu de care pare că s-ar putea lipsi, dar care adaugă farmec și sclipiri de bun augur:

Și bineînțeles o monorimă de rang 12 de la Anca Bucur cu impact puternic chiar și fără dimensiunea performativă:

Opțiunea mea clară este de a merge pe tipul de rimă interioară unde orice exces e atenuat de amplitudine și dimensiune, în sensul utilizării cît mai multor serii de rime pe distanțe cît mai mari. O mișcare aluvionară care trebuie să tragă pe direcția de deplasare a generării de text termeni care comunică de la distanță. Rezultatul, în ciuda multitudinii de serii de relații între cuvinte este, datorită multiplelor intercalări, oarecum surprinzător pînă și pentru mine, adică o discreție a prezenței acestor rime care nu distorsionează și care-mi convine. Tehnica intercalării nu are doar un rol de diminuare a sonorității, ci creează un ansamblu de rime legate, un întreg care nu e doar suma părților componente, ci și interacțiunea lor continuă.

Mai mult decît atît și cu siguranță mai important de menționat este că rima, înțeleasă deseori ca o constrîngere, e utilizată paradoxal pentru potențialul de a direcționa discursul poetic spre zone în care nu ar fi ajuns în mod natural, ca rezultat al deliberării. Fie prin impunerea unor cuvinte, deci lucrînd la nivelul lexicului, fie prin punerea în relații noi a unor grupuri de cuvinte, creînd tensiuni poate nepremeditate, rima creează în acest fel un cadru favorabil unei dezvoltări a resurselor de expresivitate. Într-un anumit fel, acest ansamblu de rime intercalate cu ranguri și amplitudini mari, este o tehnică nouă, diferită de rima înțeleasă în modul ei clasic, comparabilă prin influența asupra discursului cu tehnici de genul cut-up sau fold-in. Pentru mine, măcar în acest moment, e cel mai eficient mod de a pune în valoare funcția creativă a rimei.

Orizontul critic

Orizontul evenimentului 1.3.4.: harta elementelor extreme.

Orizontul definitiv al cîmpului critic.

Orizontul critic.

Tot ce se întîmplă cu tine a fost subestimat. Nu-i genul de eroare

pentru care să poți învinui pe cineva și nu e ca și cum această

perspectivă ți-ar fi făcut vreo defavoare, dimpotrivă – discret

mai mult decît permite limita orizontului concret și nedistras

de legi exterioare și străine, oricît de binevoitoare, ai rămas

pe drumul tău retras, bazat pe-o proprie condiție intuitivă

care-a creat ecosisteme logice unite pe stratul superficial

prin rime și-n planurile mai profunde printr-un subspațiu

gravitațional de unde vii și mici, pe care mintea ta nici

nu l-a estimat și nici nu l-a putut pătrunde-n întregime.

Dar partea mai suprinzătoare acum vine, cînd însuși

timpul intervine, de nicăieri, neașteptat, și pentru a

stîrni o reconfigurare a hărții elementelor extreme.

Ce-i un eveniment extrem? În ce moment și-n ce împrejurare

o întîmplare ia amploare și devine definitorie pentru un spirit

analitic, rațional ajuns în orizontul critic? Și ce schimbare în

planul temporal, în care tu să crezi, ar fi în stare să facă totul

reversibil și-ar reconsidera încrederea-n cronologie, să-ți fie

imposibil să mai anticipezi intervale de timp în succesiune?

În teorie, o acțiune oarecare indusă de curbura de memorie

sau creativitate determină o transformare de ordin catalitic

în traiectorie, deci pune în valoare o mulțime de puncte de

inflexiune, însă în singularitate acest model e insuficient,

în special pentru că orizontul critic vine cu o dimensiune

uimitoare: orice moment deține un potențial de-a deveni

extrem în funcție de rolul lui în toate acțiunile ulterioare.

E un model contrar față de cel tradițional – precar și cam datat,

în care fiecare eveniment era văzut ca rezultat al întîmplărilor

premergătoare. Prin urmare, ajuns deja în orizontul critic, tot

ce se poate întîmpla cu tine are incontestabila capacitate de

a se-ntoarce în trecut și a-l modifica, nu doar prin clasica

rememorare, ci și în moduri resimțite fizic, prin retrăire

sau recontextualizare. Ai spune că ai transformat niște

momente din trecut în zone pline de neprevăzut, la fel

cu episoadele care urmează, idee care situează ciudat

și chiar paradoxal tot ce s-a întîmplat cu tine în zona

unui viitor alternativ și virtual care forțează limitele

universului tău cunoscut. Tot ce se întîmplă cu tine

va fi pus în valoare și reinterpretat de fapte viitoare.

Orizontul rațional

Orizontul evenimentului 1.3.3.: harta elementelor concrete.

Orizontul concret al cîmpului rațional.

Orizontul rațional.

Un cercetător e cineva care ia o poziție din care anumite lucruri

devin vizibile. La început te vei gîndi că mintea ta desenează

traiectoriile posibile ale vieților tale imaginare, le inventează,

dar nu asta face, doar știe unde să stea pentru a le vedea cum

se construiesc de fapt singure, prin urmare ești un cercetător

al poziționării, dacă asta poate să-nsemne ceva, iar lucrarea

de față, o cercetare despre modalitățile și locurile în care te

poți situa, în spațiu sau timp, pentru o mai bună observare.

Nu-i un studiu științific, datele-s contestabile și relevante

doar în sens metaforic, ci unul simbolic – aproape literar.

Fleacuri cu intonație. Acest antract necesar te plasează

acolo unde un ocean de admirație conturează un drum

liniar între megastructură și orașele marilor lacuri.

După ce și această reverență de la distanță a fost, iată, executată,

se cuvine să revenim, cu viraje egale, mai line și de preferat

mai puține, la analiza cazurilor raționale. Tot ce se întîmplă

cu tine se numește în general existență concretă și se repetă.

E bine să o percepem ca pe o undă medie, care le cuprinde

pe toate celelalte și care abundă de rutină și conventional,

ca și cum restul ar ocupa etaje extreme, anihilate pe rînd

de propria poziție din distribuția de probabilitate. Te va

surprinde, poate, sau te va lăsa interzis acest rezultat de

compromis, dar astea sunt minunile statisticii, operații

algebrice simple cu planuri ipotetice care dau în final

cea mai bună dintre versiunile tale posibile. Cel mai

stabil set de traiectorii vizibile din orizontul concret.

Ești o stație de materie, adică masă și energie, într-o vibrație

continuă de cîmp potențial. Atunci cînd vibrația ajunge la

o valoare fixă de energie, se spune că s-a intrat în cîmpul

concret al evenimentului numit și eveniment sigur. Stai

în fața calculatorului de la birou, izolat printr-o carență

de afecțiune de celelalte ființe sau în ședințe, modelînd

dune de indolență. În esență, însă, adevărul e că nu ești

aici. Ești permanent în mișcare, într-o structură infinită

de ipostaze distincte din timp și din spațiu, vie în minte

sau în ficțiune, numită megastructură, amestecînd, cum

altfel, aduceri aminte și teritorii imaginare. Nu mai știu

cine ar fi zis, în acest punct, dorințe. Tot ce se întîmplă

cu tine este o valoare fixă de energie care te conține.

Orizontul intuitiv

Orizontul evenimentului 1.3.2.: harta elementelor ipotetice.

Orizontul aparent al cîmpului intuitiv.

Orizontul intuitiv.

Tot ce se întîmplă cu tine a fost numit prin convenție realitate

și s-a bazat pe o veche prejudecată ridicată la rang de știință

conform căreia un eveniment începe să existe atunci cînd e

observat. Această condiție, reformulată, a căpătat un sens

mai cuprinzător: tot ce se întîmplă cu tine a fost precedat

de intuiție, definită ca saltul unei particule de conștiință

într-un cîmp finit de posibilități, așa-zise orbite permise

prezise de traiectorii descrise concomitent și paradoxal

în viitor și-n orice spațiu alternativ potențial, structură

numită distribuție de probabilitate sau orizont aparent.

Studiile teoretice au apreciat că acest salt anticipativ

nu contravine modelului clasic de observare, ci vine

în completare cu o înțelegere profundă a întregului

concept de undă a corpului afectiv pentru o teorie generalizată

în care intuiția, în lumina celor mai recente concluzii, devine

un proces permanent de monitorizare a cîmpurilor ipotetice

prin intermediul căruia orice trecere de la un reper la altul

este interpretată drept suma istoriilor existente imaginare.

Dimensiunea precară a percepției determină o prelucrare

eronată a colecției de informații și îți furnizează motive

să crezi că existența ta e singulară, dar valorile intuitive

arată că ea este legată prin distribuția de probabilitate

de existențele tale prezumtive, nepătrunse de factorul

concret, dar traversate des de memorie și creativitate

și corelate la un nivel gravitațional fin numit în mod

uzual inseparabilitate prin variabile ascunse și spin.

Inseparabilitatea are o implicație uimitoare și rar conștientizată:

orice mișcare din cadrul existeței convenționale, acceptate ca

fiind cea concretă, produce efecte în toate celelalte existențe

preconizate cauzate de faptul că sunt legate printr-o vibrație

comună în care fiecare exprimă o valoare fixă sau variabilă

al cărei unic instrument de măsurare și cunoaștere-i intuiția

care vine totuși cu o vibrație proprie și modifică ansamblul

stabil prin schimb de informație ca-n efectul de observator.

Ești o undă de materie într-un nor de posibilități disjuncte,

dar sincronizate, care, dacă intră în contact, se anihilează

și dispar. Ești suma tuturor traiectoriilor tale potențiale,

sintetice, spațiu liniar, curbură, mișcare de rotație. Tot

ce se întîmplă cu tine e vibrație a cîmpurilor ipotetice.

Orizontul introvertit

Orizontul evenimentului 1.3.1.: harta elementelor recurente.

Orizontul speculativ al cîmpului introvertit.

Orizontul introvertit.

Am spus călătorie, dar poate-i revenirea nescontată la o copilărie

a percepției, cînd întîmplările erau în stadiile lor inițiale, în zone

de subducție a planurilor temporale, iar o mișcare neintenționată

putea avea impact asupra oricăror evenimente ulterioare și cînd

inocența era o aplicație rară care făcea lumea înconjurătoare să

pară o entitate separată și o sursă a colecției tale improvizate

de obiecte interioare, așa cum se va vedea în paginile finale,

cînd ideea va fi reluată în capitolul Figura 3 Descendența.

Pe de altă parte, așa cum am văzut în paginile precedente

și mai ales în Abstract, ai ajuns la capătul călătoriei și-al

universului, la această megastructură familiară, montată

pe o gaură neagră, care îți activează părțile componente

ale singularității și ale introspecției care-i tot un limbaj. 

Există un decalaj între generarea informațiilor emoționale spre

exterior și selecția lor. Înainte de a decide că poți genera ceva,

imaginația ta va deschide un drum pe care inima o ia înainte

și nu te poți ține de ea, dar vei găsi locuri necunoscute unde

a fost deja, locuri pe care ți se pare că le cunoști de undeva

și care, înainte de a povesti despre ele, îți vor vorbi despre

inima ta. Selecția nu se face întîmplător, ci după frecvența

spațiului tău interior. Am spus colecționare, dar poate că

e o recuperare a formelor de exprimare în care ai crezut.

Cînd ai lansat o informație ea imediat e parte din trecut.

Va reveni la tine încărcată cu experiența existenței sale

exterioare, dar între timp ești un necunoscut din lumi

străine, iar ea reprezentare a versiunii tale-anterioare.

Generezi informație nu în exterior, ci către varianta ta din viitor.

Cînd cel mai fericit anotimp s-a pierdut, s-a rătăcit, unde-l cauți,

este spațiu sau timp? Cînd toate lucrurile par străine e de la ele

sau de la tine? Realitatea exterioară e versiunea ta anterioară

supusă unei evoluții naturale prin distanțare și obiectivare.

Am spus selecție și ea pare inadecvată, percepi informația

ca venind din afară, dar e lansată tot de tine, de la început.

Ca și cum ți-ai fi trimis un mesaj. Dar există acest decalaj

ca un neajuns, care de fapt îți reconfigurează prin drone

eficiente aria de introspecție și părțile componente ale

singularității și ajungi să te-ntrebi dacă megastructura

însăși este exterioară sau o întîmplare veche de-a ta

care revine. Tot ce se întîmplă cu tine îți aparține.