decolorate: secvențele din trecut sunt redate alb-negru
ușor blurate de o autoritate regizorală care merge pe
gesturi fără vigoare, intenționat tremurate, de parcă
trecerea timpului ar șterge din scenele rememorate
nu doar detaliile, ci și orice urmă de culoare.
Dar la mine e cu totul altă perspectivă. Prezentul apare în tonuri
de gri (cu atîta lucru mă pot obișnui) și doar memoria păstrează
în lucrurile vechi nuanțe vii prin selecția ei afectivă care le dă
consistență pe măsură ce se îndepărtează. Fiecare eveniment
are o frecvență în raport cu ceea ce, din obișnuință, numim
realitate, care variază-n funcție de traiectoria lui temporală
în conștiință. Ca într-un efect Doppler prin care memoria
a făcut din deplasarea spre roșu o deplasare-n trecut.
Există în teorie această credință că timpul nu-i decît un mecanism
intern, o aranjare accesibilă a informației recepționate și deci
o relativizare și un precedent în felul prin care o întîmplare
personală încheiată recent poate fi deplasată oricît de mult
în trecut: ți-ai filmat băiețelul repetînd cîntecul planetelor
și-n mai puțin de un minut nu te mai poți uita la filmare
decît prin ochii tăi de peste un an, doi, zece, douăzeci.
