# La steaua. Vocea multiplă

Suntem ființe sentimentale, generăm ficțiune. Anxietatea

lucrează la baza structurii noastre stricate frivole de ființe

sentimentale și scrie softul emoțional. Reconstituire,

idealizare. Prejudecăți și presupuneri pentru erorile

cognitive. Empatie, simpatie. Transfer și contra-

transfer. Un sistem de organizare a informației

și contextualizarea acesteia: sursa emoției.

Ar putea fi începutul unei istorii scurte a vulnerabilității,

dacă nu cumva un studiu despre disconfort blazare

renunțare și despre modul în care acestea au reușit

în timp să se sedimenteze în subsolul celor mai

banale gesturi sau în cea mai proastă voce cu

care te poți exprima, dar nu-i decît o poveste

despre expansiunea spațiului și felul în care

aceasta influențeaza în cele mai mici detalii

existența materiei. O poveste despre steaua

a cărei lumină n-a avut timp să traverseze

spațiul care o separă de noi. Intervenția

antiromantică. Lipsa receptorului, lipsa

emoției. Istoria evenimentului care nu

a mai găsit forța de a deveni amintire.

Vine băiețelul tău într-o zi și îți strecoară o mașinuță sub

pernă. Primul scenariu e observare directă, întoarcere în

trecut, ca orice privire prin telescop. Distanță în spațiu

e distanță în timp. Roșu, mai roșu, infraroșu. Tot ce se

întîmplă cu mine se îndepărtează și părăsește spectrul

vizibil. În lipsa amintirii generezi ficțiune: a înaintat

ținîndu-se de pat, cu mersul lui de pitic împiedicat,

și a împins jucăria, scoțînd puțin limba, ca pentru

efort. Ai obiectul, dar te preocupă să reconstitui

gestul căruia nu i-ai fost martor. Să-l tot rescrii

pînă la cea mai previzibilă formă a idealizării.

Ești ființă sentimentală și generezi ficțiune.

Sunt ființă sentimentală, generez ficțiune.

Al doilea scenariu e ipoteza romantică. Ai descoperit mașinuța,

dar nu mai găsești băiețelul. Unde-l cauți, este spațiu sau timp.

Absența emițătorului declanșează procesul alterării percepției: 

întîmplările pot fi cel mult aproximate, de unde presupuneri,

erori cognitive, o gravitate caracteristică sau supraestimarea

comunicării prin obiect. Încărcătura simbolică. Anxietatea

lucrează la tonul vocii și la atmosferă. Icoana stelei ce-a

murit încet pe cer se suie; era pe cînd nu s-a zărit, azi o

vedem și nu e. Climatul romantic intensifică paradoxul

cîmpului gravitațional inaccesibil care ne urmărește:

o viață de neatins, deși o simt tot timpul lîngă mine,

urmîndu-mă; dar nu admite răsturnări, suprize sau

modificarea sistemului de referință de tip: ești

copilul care-și trimite obiecte prin spațiu-timp.

Intervenția antiromantică e o poveste aproape deloc frecventată

despre lumina stelei care nu a putut concura cu expansiunea

spațiului. E o liniște lungă, în sens emoțional, pe dinăuntrul

căreia zvîcnește neliniștea unei concluzii amare cu privire

la renunțare. Vine băiețelul tău și îți strecoară o mașinuță

sub pernă, dar pierzi ocazia s-o mai găsești: nu mai ești

în această variantă de realitate, ci în subspațiu, în șapte

ipostaze distincte: scena1sunetparcare, scena2pebloc,

scena3teren, scena4sufrageria, scena5mașinaneagră,

scena6impulsurielectricemoarteacreierului, scena7

înlumină, adică în ficțiune, în măduva amintirilor

implantate, în adevărata ta natură poate, și toate

fixate într-o singură unitate intactă de conștiință

umbrită de echivalența cu o limită de timp care

ar putea fi numită o zi specială, o zi desăvîrșită.

Unde trebuia să fie un receptor, a rămas doar

amprenta prezenței lui în segmentul de timp

anterior – asta dă consistență incertitudinii,

temperează căldura afectivă, dacă nu pune

la îndoială existența evenimentului însuși.

Schimbarea sistemului de referință acum

are sens. Vine emoția din subspațiu, din

felul în care ai ales să disloci conotație

la baza structurii frivole, vine cu toată

intensitatea lucrurilor care circulă în

mai multe dimensiuni: suntem ființe

de transfer, livrăm informație. Vine

emoția, se contorsionează materia.

#Interludiu 3: perspectiva

Într-un univers așa de apropiat de acesta, inteligența electronică
tocmai își elimina creatorii organici în clipa în care inima ta
a străpuns membrana subțire să declanșeze o izolare fonică
prin simpla ei prezență pe care logica binară n-o prevedea,
iar zgomotul de fond numit realitate n-a mai existat.
Era o liniște deplină și rară: într-un univers
apropiat se ștergea toată baza de date.

4 Comportamente care prezic divorțul

1. Disprețul
Disprețul, un amestec de furie și dezgust, este mult mai toxic decît
simpla frustrare. Este vorba despre a vedea partenerul ca fiind
inferior. Disprețul este atît de puternic fiindcă nu mai ai nici
o legătură cu nevoile și emoțiile partenerului tău.

2. Critica
Critica implică transformarea unui comportament (ceva ce a făcut
partenerul) într-o declarație despre caracterul său. Să spunem că
partenerul are un obicei urît de a-și lăsa castronul de cereale
folosit în dormitor. Aștepți pînă cînd se întoarce acasă și
îi spui că acest comportament te deranjează? Sau te
gîndesti: "De ce sunt într-o relație cu o persoană
care abandonează castronul pe unde nimerește?"

3. Comportamentul defensiv
Dacă te afli în mod regulat în rolul de victimă în situații dificile
cu partenerul tău, s-ar putea să ai un comportament defensiv.
Asumarea responsabilității pentru rolul avut într-o situație
dificilă poate fi inconfortabilă, dar adesea este ceea ce
împiedică o situație să escaladeze, spune Gottman.

4. Ignorarea
Știi cînd va începe o discutie în contradictoriu. Simți cum îți crește
frecvența cardiacă și vocea devine puțin mai puternică. Dar în
momentul în care lucrurile încep să se încălzească, scoți
telefonul, pleci sau pur și simplu ignori partenerul?
Discuțiile aprinse cu partenerul sunt opusul
unui moment bun.

Concluzie: nu te panica
Este important să reții că afișarea ocazională a oricăruia dintre aceste
comportamente - sau chiar toate - este complet normală.

#Interludiu 2: percepția

E ca pe sanie, cînd îl simți pe unul mai mic că se ține

de tine. Îl simți și după ce a căzut de mult și l-ai

lăsat în urmă, răsturnat în zăpadă, în fîșul lui

caraghios. Doar sunetul te face să întorci

puțin capul, cît să poți ține direcția, și

surpriza e să-l vezi rămas departe,

încercînd din răsputeri să se

ridice cînd tu îl simți tot

lipit de tine.

Se întîmplă cînd te desprinzi de planetă: aceasta e casa

pe care nu o mai vezi. O viață de neatins, deși o simți

tot timpul lîngă tine, urmîndu-te. Tot ce se întîmplă

cu tine rămîne mult în urma ta și se repetă. Tot ce

se întîmplă cu tine se ține bine și nu-ți dă drumul.

Ce e percepția. Printr-o acrobație a imaginației specifică doar

unui text literar, să presupunem că tu ești ăla mic, cel care

cade și rămîne în urmă. Nu facem acest efort doar pentru

a compromite o comparație, nici măcar pentru a adăuga

o doză de neprevăzut, ci pentru căderea propriu zisă

care a adus gustul sîngelui. Pentru că îți treci limba

peste fisura buzei umflate ca peste bornele bateriei

din care simți curentul ca pe un condiment acrișor

și dacă ajungi să execuți asta într-un ciclu infinit

în felul în care ai face, de exemplu, rugăciunea

inimii, vei găsi locul precis în care percepția

înțeapă acel perete subțire să devină emoție.

Chestionar licență psiho

Nume, prenume :…………………; Vîrsta:…………; Sex: M / F
Domeniu de deşfăşurare a activitaţii: ……………………………

Citiți cu atenție fiecare grup și alegeți afirmația care descrie cel mai bine cum v-ați simțit în ultimele două săptămîni, inclusiv astăzi. Alegeți o singură afirmație pentru fiecare grup, inclusiv pentru 7(imaginea de sine) sau 13(pierderea controlului).

I. TRISTEȚE
1.Nu mă simt trist.
2.Mă simt trist.
3.Sunt trist tot timpul și nu pot scăpa de tristețe.
4.Sunt atît de trist și nefericit încît nu mai pot suporta.

II. PESIMISM
1.Viitorul nu mă descurajează.
2.Mă simt descurajat cînd mă gîndesc la viitor.
3.Simt că nu am ce aștepta de la viitor.
4.Simt că viitorul este fără speranță și nimic nu se mai poate îndrepta.

III. SENTIMENTUL EȘECULUI
1.Nu am sentimentul ratării.
2.Simt că am avut mai mult ghinion decît persoanele din jur.
3.Dacă îmi privesc viața retrospectiv o văd ca pe o totalitate de eșecuri.
4.Mă simt complet ratat ca persoană.

IV. INSATISFACȚIE
1.Obțin aceeasi satisfacție din lucruri ca și înainte.
2.Nu mă mai bucur de lucruri ca înainte.
3.Nu mai obțin o satisfacție reală din nimic.
4.Sunt nesatisfăcut sau plictisit de orice.

V. VINOVĂȚIE
1.Nu mă simt in mod particular vinovat cu nimic.
2.Mă simt vinovat o bună parte a timpului.
3.Mă simt vinovat majoritatea timpului.
4.Mă simt tot timpul vinovat.

VI. SENTIMENTUL PEDEPSEI
1.Nu simt să fiu pedepsit.
2.Simt că s-ar putea să fiu pedepsit.
3.Aștept să fiu pedepsit.
4.Simt că sunt pedepsit.

VII. IMAGINEA DE SINE
1.Nu sunt nemulțumit de mine.
2.Sunt nemulțumit de mine.
3.Sunt dezgustat de mine însumi.
4.Mă urăsc.

VIII. AUTODISTRUGERE
1.Nu am nici o idee de sinucidere.
2.Am idei de sinucidere, dar nu vreau să le pun în aplicare.
3.Mi-ar plăcea să mă sinucid.
4.M-aș sinucide dacă aș avea ocazia să o fac.

IX. INTROVERSIUNE
1.Nu mi-am pierdut interesul față de ceilalți oameni.
2.Ceilalți oameni mă interesează mai puțin decît înainte.
3.Mi-am pierdut interesul față de ceilalți oameni.
4.Nu suport pe nimeni.

X. LIPSA DE HOTĂRÎRE
1.Ma hotărăsc tot la fel de ușor ca înainte.
2.Iau deciziile cu mai mare greutate decît înainte.
3.Am mari dificultăți în a mă hotărî.
4.Nu pot lua nici o decizie.

XI. OBOSEALA
1.Nu obosesc mai repede ca înainte.
2.Obosesc mai repede ca înainte.
3.Obosesc fără să fac aproape nimic.
4.Sunt prea obosit ca să fac ceva.

XII. PREOCUPĂRI SOMATICE
1.Nu sunt mai supărat decît pînă acum în legătură cu sănătatea mea fizică.
2.Mă supără starea mea fizică.
3.Sunt supărat pe problemele mele fizice și nu mă pot gîndi la altceva decît cu greutate.
4.Sunt atît de supărat de starea mea fizică, încît nu mă pot gîndi la nimic altceva.

XIII. PIERDEREA CONTROLULUI
1.Nu țip mai mult decît de obicei.
2.Acum țip mai mult decît înainte.
3.Țip tot timpul.
4.Obișnuiam să strig, dar acum nu mai pot, chiar dacă aș vrea.

#Interludiu 1: emoția

Nu știi niciodată cînd poate lovi. Te miști în spațiu-timp
și ea vine ca o undă sau vine ca o particulă, e legănare
sau coliziune. Creierul ponderează și caută să păstreze
distanța, pregătește gesturile firești pentru realitatea
ipotetică, dar ea vine și le deturnează ca să rămînă
doar tresărire și miracol și nu știi cînd te surprinzi
balansat de valurile reci provocate de impact,
deși ești tot în fața calculatorului de la birou,
dar te-ai modificat, te-ai înfășurat într-o
folie transparentă pe care nici n-o simți
pînă cînd nu tragi aer în piept. Ești un
bărbat la patruzeci țintuit pe un scaun,
ești copilul care se leagănă sub masă,
la bunici, într-o vacanță de vară,
pe pedala mașinii de cusut.

Pe 15 ianuarie 2009, zborul 1549 al US Airways de la New York
la Charlotte, Carolina de Nord, a devenit miracolul de pe rîul
Hudson, după ce o aeronavă Airbus A320, lovită de un cîrd
de gîște și rămasă fără ambele motoare, a aterizat forțat în
apa rîului. Toți cei 150 de pasageri aflați la bord au fost
salvați. N-au știut ce i-a lovit, se mișcau în spațiu-timp,
urma o coliziune multiplă. Apoi a fost doar liniște și
miros de combustibil. Se poate întîmpla oricînd:
stai la birou, inerția lucrează prin tine și brusc
te izbesc undele cîmpului gravitațional
pe care unii s-au obișnuit
să-l numească emoție.

Introducere în studiul evoluției amintirii. Deformare, idealizare.
Emoție, gravitație. Mecanisme neuronale care autorizează
schimbarea registrului emoțional. Amintiri adevărate,
amintiri false, amintiri implantate. Ce e memoria.
Cum se numesc undele care trag o parte din
tine în altă dimensiune. Mergi și mergi
și mergi, ești într-o navă spațială și
te apropii de viteza luminii. Ce e
memoria de scurtă durată.

Emoția evenimentului e concurată de emoția retrăirii lui
afective. Așa se termină. Retrăiri, straturi succesive.
Dar uneori ceva remarcabil se întîmplă: o structură
masivă creează curbura și dictează mișcarea.
Ce trebuia să fie o rotație amplă a mîinii
prin aer se face încrucișarea picioarelor
sub scaun. Ești în fața monitorului și
călătorești în spațiu. Ești în
apartamentul copilăriei,
la doisprezece ani.

Fixarea spațiului: sufrageria apartamentului de la etajul 3,
generos luminată prin geamurile mari, mascate ineficient
de perdele. Evenimentul A: copiii care intră și aleargă în
jurul mesei din mijlocul camerei. În partea superioară,
mișcările se execută cu repeziciune: încordări
spontane ale mușchilor feței, rîsete, pistoale
cu apă, jeturi în aer. Ceva mai jos, timpul
lent: șiretul se umflă și se răsucește lîngă
perdea, praful plutește și scînteiază în
fantă. Picioarele devin străvezii. Ne
place să-i spunem evenimentului
A satelitul silențios.

Straturi de emoție și straturi de timp care nu aparțin
evenimentului, ci lumii lui exterioare, energie care
se propagă asupra altor evenimente care se
derulează în același spațiu.

Evenimentul B e planeta masivă, materie și energie care
curbează profund cîmpul emoțional: moartea tatălui.
Spațiul e tot sufrageria, dar timpul e diferit. Copiii
sunt acum adulți, dar tu continui să-i vezi alergînd
într-o emoție nouă și un cîmp gravitațional diferit,
creat de noul eveniment care devine reper.
Curbura dictează mișcarea: fuga copiilor
rămîne infinită, orbitală, sub forța de
atracție a planetei masive. Aceasta e
casa în care ei au intrat doar pentru
a nu mai ieși cu adevărat niciodată.

E ca și cum te-ai întoarce acolo la nesfîrșit. Nu se mai
știe cum s-au derulat de fapt evenimentele, pentru că
generăm ficțiune. Imprudență unu: studiu asupra
evoluției amintirii. Imprudență doi: fixarea
spațiului. Imprudență trei: rolul memoriei.
Și eu am umblat cu amintiri implantate
în creier. Imprudență patru: dezastre
în aer, povești despre supraviețuire.

Ce e imprudența. Iei lucrul pe care îl consideri cel mai relevant
cu putință și nu e relevant. Din grupul de copii care aleargă
la infinit, să-l extragem pe acest băiețel în pantaloni scurți
de fotbal pe care e imprimat numărul treisprezece,
să-l tragem cumva mai aproape cît să apucăm
să-i spunem atît: băiețelule, azi a fost fericire
apoi n-a mai fost, mîine vei sta cu mine
pe bloc, poimîine vei fi ultimul semn
pe care-l voi face cu mîna prin aer.

◄ Dependența: vocea interioară

E un moment de așteptare, o pîndă, dar ar putea fi la fel de bine
o imagine cu mine lungit în beznă la marginea patului
dacă aș putea să mă ridic cumva deasupra mea
și să mă privesc cu un ochi critic, obiectiv
sau chiar să-mi fac o poză, una neclară,
pentru că ar trebui să folosesc blitzul,
de unde pete albe, fire de praf
incandescente, speculații
de paranormal,

prin urmare e ceva care ține mai degrabă de timp și trăire decît
de arta vizuală, chiar dacă stau cu capul la marginea patului
într-o poziție favorabilă pentru ca notificările la goluri
care aprind ecranul telefonului așezat din superstiție
pe parchet să-mi poată arunca lumina pe față
și s-o pot percepe chiar și cu ochii închiși,
nu atît pentru bucuria cîștigului adus de
un bilet inspirat, cît pentru dovada
vizibilă că totuși ceva prinde
viață în proximitate,

pentru că vrei mișcare și vrei acțiune,
pentru că pur și simplu nu poți sta
locului.

N-ar fi prima dată cînd se întîmplă: ai confundat mișcarea
cu viața. Nimic mai mult decît confuzie și constrîngere
în modul în care urmărești cu ochii întredeschiși
linia patului așa cum ai întrezări curbura unei
planete care așteaptă răsăritul soarelui
să-i evidențieze relieful.

În China vulpile erau considerate deținătoarele puterilor
longevității, pentru că aveau vizuinile în pămînt
și de acolo ascultau tainele planetei. Se spunea
că vulpea ar fi singurul animal care salută
răsăritul soarelui cu lăbuțele unite în fața
pieptului și cu capul înclinat.

Sunt în beznă, cu mîinile strînse la piept,
întrețin iluzia că țin pe cineva în brațe.
Pîndesc un răsărit care nu mai vine,
nu mi se dezvăluie nici o taină.

◄ Dependența: vocea exterioară

Astăzi recunoaștem dependența ca fiind o boală cronică

a creierului și nu o problemă comportamentală,
au convenit experții.

Alcool, tutun și droguri. Pariuri, jocuri de noroc. 
Munca. Mîncatul, pornografia, sexul,
cheltuielile impulsive.

Dependența schimbă modul de funcționare a creierului prin
1. subminarea modului în care înțelege plăcerea;
2. pierderea controlului asupra consumului;
3. alterarea învățării și motivării;
4. acțiuni compulsive.

#Principiul plăcerii
Eliberarea neurotransmițătorului dopamină în nucleul
accumbens, un grup de celule nervoase situate sub 
cortexul cerebral. O scurtătură către sistemul
de recompensare.

#Procesul de învățare
Experiența plăcerii ← dopamină |glutamat → învățare, 
memorie. Tranziție plăcere → dependență. Circuite
comune stimulate, supraîncărcate.
Plăcere ↔ dorință.

#Dezvoltarea toleranței
Receptorii sunt copleșiți. Creierul răspunde, eliberează
mai puțină dopamină. Crește consumul.

#Constrîngerea preia controlul
Plăcerea dispare. Hipocampusul și amigdala înmagazinează 
amintiri. Se creează un răspuns condiționat – pofta intensă.

#Recuperarea este posibilă
Cînd este cel mai bun moment pentru a te opri? Chiar 
acum! Nu e suficient doar să spui nu, în schimb poți
spune da altor lucruri precum cultivarea intereselor
care dau sens vieții tale, înțelegerea faptului că 
problemele sunt în general trecătoare și mai 
ales acceptarea ideii că viața nu este 
întotdeauna făcută să fie plăcută

Complexul salvatorului

Singurătatea este un fenomen complex, ca dovadă,
psihologii au opinii diferite în privinţa ei.
Majoritatea abordărilor includ soluții
medicale, soluții tehnologice sau
un animal de casă. Poate chiar

descoperirea unui sens spiritual al vieţii, afilierea la un grup
cu preocupări similare şi participarea la acţiunile acestuia.

O imagine de sine scăzută determină un model
comportamental care-l are în centru pe celălalt,
minimalizînd dorinţele
şi aşteptările proprii.

Teama de a fi părăsit, teama de a suferi
provoacă o carenţă afectivă şi o lipsă
de încredere în propria persoană
şi în calităţile deţinute.

Complexul salvatorului, un mecanism compulsiv prin
care încercăm cu tot dinadinsul să ne salvăm
partenerul împotriva voinţei acestuia,
el nedorind să se schimbe.

Ce te face fericit? Cînd simţi că eşti, cu adevărat, mulţumit de tine?
Nu cumva (doar) atunci cînd primeşti confirmarea de la altcineva?
Desigur, toţi avem nevoie de apreciere. Ai sentimentul că
oferi mai mult decît primeşti? Ar trebui să-ţi pui
unele întrebări. Îți pui întrebări?

#Cauzele dependenței, #concluzii:
1. Angoasa singurătății - preferăm sa fim cu cineva decît să fim singuri, acceptăm relații toxice. Singurătatea e un fenomen complex.
2. O imagine de sine scăzută - model comportamental care îl are în centru pe celălalt, minimalizînd propriile dorințe, așteptări, aspirații.
3. Teama de a fi părăsit - o carență afectivă și o lipsă de încredere în propria persoană și în calitățile deținute.
4. Complexul salvatorului - un mecanism compulsiv.