Un detaliu al poeziei de limbaj a Angelei Marinescu

În numărul 15/2012 al revistei România Literară au apărut nişte texte ale Angelei Marinescu din volumul în pregătire "Intimitate", prilej pentru mine de a relua postarea dedicată poeziei de limbaj unde m-am referit foarte pe scurt la acest tip particular de poezie.
Parcă mai ieri discutam despre "moda celor trei epitete" sau "epitetul triplu" şi dacă stăm atenţi doar la asta observăm o tendinţă în această direcţie în noile texte:
"haine de plumb
mate elegante academice" - e vorba aici despre cele 3 epitete adjectivale
"deoarece sunt bătrână. sunt inocentă. sunt autistă."
"o senzualitate inabilă
neutră
şi neverosimilă"
şi mai mult decît o tendinţă, aproape o obsesie a supralicitării (patru sau chiar mai multe epitete):
"somnoroasele femei
pasive, lascive, impregnate şi penetrate"
"viitorul este ultratrecut,
antimodern, sumbru, violent şi nebun "
"maginea rece a melancoliei
albastră, neagră, oranj şi de un galben sinistru"
Dar dincolo de aspectul cantitativ pe care ar fi cazul să nu insistăm mai mult decît e nevoie, e de remarcat alegerea epitetelor care nu e lăsată niciodată la voia întîmplării. Un detaliu al poeziei de limbaj este această alegere minuţioasă a epitetelor puse să rezoneze cu substantivul sau verbul pe care ele il determină. Într-o postare recentă dădeam exemple ale epitetelor din cărţile de poezie ale anului 2011 şi lăsam să se înţeleagă prin chiar exemplele date o stîngăcie şi o inabilitate de alegere a acestor mici motoare de expresivitate care ţin(stîngăcia şi inabilitatea, desigur) de o lipsă de experienţă să spunem :) dar şi de o superficialitate inexplicabilă.
Dintre resursele expresivităţii Angela Marinescu le alege exact pe acelea care nu-i duc poezia, aşa cum se întîmplă în cazul unor poeţi din aceeaşi generaţie, în derizoriu sau preţiozitate. Asta pentru că poezia de limbaj este o expoziţie plină de forţă a materialului de lucru al poetului şi nu doar o imagine colorată şi falsă a figurilor de stil forţate. Dacă ar fi să găsesc un corespondent potrivit din pictură aş spune că seamănă cu tehnica impasto. Poezia de limbaj nu poate fi asemănată decît cu o textură bogată în care materialul de lucru are consistenţă.
În general, noile texte duc mai departe stilul din "Probleme personale", deşi semne de slăbiciune sau oboseală există: asperităţi de limbaj
"o noninterpretare din ce în ce mai absconsă.
un nonloc din ce în ce mai izolat."
sau uşoare autopastişări:
"se observă cât de bolnavă sunt
după cum scriu,
stângaci, dezordonat,
cât de obosită sunt
şi cât de oligofrenă."
sau : " deoarece sunt bătrână. sunt inocentă. sunt autistă.",
ori pur şi simplu texte forţate de o "răceală extremă" (ca să parafrazăm) - aşa cum este poezia "Excludere".
Dar asta ţine mai degrabă de reglajul fin.
De departe cel mai bun text şi unul care va rămîne de referinţă pentru nivelul şi impactul poeziei Angelei Marinescu (aşa cum este şi poezia "Ultima seară" din volumul precedent) este "Am auzit cîntece", text pe care-mi permit să-l adaug integral (şi nu mai insist pe tăietura versurilor, pentru că am vorbit despre asta altădată, dar e un punct esenţial care trebuie urmărit) ca exemplu de poezie demnă de o admiraţie necenzurată:


Am auzit cântece

am auzit cântece în cer
şi eu sunt pe pământ,
mişcările mele sunt reci şi precise,
nu mai au căldura şi confuzia
stupidă
a tinereţii,
nu am vrut să mă nasc
ştergeţi-mi gura
cu o batistă radioactivă,
îndesaţi-mi-o pe gât,
ca pe-un poem
abstract
şi utopic.

(Angela Marinescu)

Cîtă expresivitate mai au epitetele în 2011?

Acum sigur că şi mie mi-ar fi plăcut să schimbăm impresii despre poezia anului 2011, dar n-am citit toate cărţile, deşi am vreo 12 pe care le-am citit mai mult sau mai puţin (adică la unele am mai sărit peste pagini). Şi atunci ar fi ieşit ceva incomplet şi nedrept. E adevărat că aş vrea să am disponibilitatea şi timpul necesare să stau să analizez, ba chiar să sesizez detalii care să nască marile întrebări despre cum evoluează poezia, spre ce fel de poezie ne îndreptăm atunci cînd citim poezia publicată în 2011 şi dacă debutanţii de anul trecut au adus sau nu vreo schimbare. Ăsta era planul A. Planul B era o postare punctuală despre epitet, acest mic declanşator de expresivitate. Să-l încadrez corespunzător ca detaliu situat atît pe stratul expresivităţii, cît şi al tehnicii. Acel caz fericit, adică, în care tehnica creează expresivitate prin inventivitate - pentru că, la fel ca în cazul comparaţiei, inovaţia vine din alăturarea termenilor. Apoi aş fi făcut greşeala să emit judecăţi de valoare şi m-aş fi chinuit să conving pe toată lumea că trebuie să existe o conştiinţă a instrumentelor poetice de care dispunem şi pe care trebuie să ştim-învăţăm să le utilizăm.
Am făcut din cele două planuri pe care le aveam iniţial acest textuleţ lipsit de concluzii şi m-am gîndit că e mai nimerit să pun aici mici fragmente extrase la întîmplare din cîteva cărţi de poezie ale anului 2011 în care singurul criteriu de selecţie a fost să conţină epitete. Orice păreri sunt binevenite atîta timp cît nu sunt definitive :)

“E o toamnă caldă şi aurie”

„în lumina încă puternică, dar mai blîndă”

„aerul e totuşi animat, plin de vrăbii ameţite”

„vîntul îmi ridică în faţă insecte amorţite”

„picăturile care aţîţă pămîntul încins”

„copiii îmi par supermici / şi manevrabili”

„în pat cearşafuri răsucite şi calde”

„acolo unde zac toţi şifonaţi pe mochetă”  -- Cristina Ispas, Rezervaţia, Casa de pariuri literare

„prin mine trec sîrme reci”

„ochii îmi sunt roşii, reci şi caută locuri pustii”

„să te destrami ca o explozie leneşă”

„tăcerile-mi sunt claustrofobe”

„va fi pulbere înecăcioasă şi mută” – George Serediuc, Soarele mecanic, editura Herg Benet

„liniştea este translucidă”

„domnule vînt sunt aici, viaţa este aşa de tandră”

„cu ochii lor negri pofticioşi”

„dragostea mea este la fel de grea şi de uşoară ca un avion”

„gurile noastre sunt nişte aripi rupte”

„îngeri mai mari, îngeri din ce în ce mai mici, îngeri decoloraţi, îngeri cu aripile pîrlite”  -- Medeea Iancu, Divina tragedie, Editura Brumar

„trag de noaptea asta mică”

„ai terminat cu nevoia tîmpită de a ieşi undeva”

„sîngele rău / o să-mi întunece faţa”

„faţa mea şi trupul schilod [...] faţa mea atît de bizară”

„şi amintirile încolţeau/ pe traiect/ şi se hrăneau/ din carnea noastră stătută” – alex manta, rupt, ed. Brumar

„feţe zgribulite ochii ficşi ai manechinelor”

„cînd graniţele erau absolute şi ne strîngeau de şolduri ca un val călduţ”

„molii striveam / pe varul bleo rămîneau sfîşiate şi zemoase”

„pinii zgribuliţi”

„o găină proastă cotcodăcea leneş”

„stîlpi putrezi aninaţi de firul întins între stîlpi neputrezi” – Matei Hutopila, Copci, Casa de Editură Max Blecher

„la urzicile înalte şi bătrîne”

„mucegaiul creşte verzuliu, alb şi opac”

„calciu instabil / în scoarţa crăpată”

„să-i simt scalpul subţire sensibil / umed contrariat”

„norii umflaţi de vînt”

„fluturi alburii, bătrînicioşi” – Andrei Doboş, Inevitabil, Casa de pariuri literare

„degajăm o vitalitate intolerabilă”

„înjură năprasnic, deznădăjduit”

„din capul ei moale şi ofilit”

„la toboganele cu pante ameţitoare”

„studenţii şi studentele îşi sting corpurile incandescente”

„fotoşopată”

„lopeţi de jar alb pulverizate în aer” – Andrei Dosa, Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit, editura Tracus Arte

„poate să fie real real real imperfect şi uman”

„lîngă pleoapa ta nehotărîtă”

„multe zîmbete şi o confortabilă / amorţeală afectivă”

„şi eu prins în ceaţa compactă, strălucitoare, minunată”
”şi în întunericul explicit al nopţii”

„forme calde formulate la încheieturi / fictive şi fade” – Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Casa de editură Max Blecher

„micuţa genă letală / o să alunece mai dparte, intactă / ca o bărcuţă binecuvîntată”

„o ploaie scurtă/ s-ar fi topit”

„ lumina altui soare ajunge deviată”

„cînd se transfomă/ păpădiile galbene în păpădii pufoase, cenuşii”

„şi soarele o să fie din ce în ce mai slab” – Dan Sociu, Pavor nocturn, editura Cartea Românească

„şi se uita de pe balcon la stele./ metalice. ele”

„spun clopoţeii senili ai memoriei”

„unul din ei avea orgoliul superrănit”

„măsurile de precauţie pe care şi le-ar putea lua vor fi perfect redundante”

„pot fi foarte negre foarte dezolante mai dezolante decît un tomberon în ploaie/ foarte ruşinoase nedemne şi triste”

„în nopţi de vară delicate ca dracu/ umede grele” – Ionuţ Chiva, Instituţia moartă a poştei, Casa de pariuri literare

„o cîrpă soioasă în loc de inimă”

„am obţinut un pumn de rugănă multicoloră”

„iubirea uluitoare pe care mi-o arăţi”

„întrebările mele sunt tari ca piatra/ şi înţepătoare ca nişte arici”

„poezia mea nu valorează nimic/ pe lîngă Poezia Ta înaltă, ameţitoare” – Marius Ianuş, Refuz fularul alb, editura Tracus Arte

Tentaţia comparaţiei

(Introducere: e bine să încep cu un fragment care a avut un puternic impact asupra mea cînd l-am citit prima dată şi care continuă să mă uimească:

Let us go then, you and I,                   

When the evening is spread out against the sky             

Like a patient etherised upon a table;
T.S. Eliot, The Love Song of J. Alfred Prufrock)



Cel mai mult am vorbit despre comparaţie cînd m-am referit la poezia lui Dan Coman. Discutam atunci despre potenţialul utilizării comparaţiei pe stratul expresivităţii şi despre faptul că reuşita vine din inventivitatea asocierilor.
Pusă la grea încercare de autori mai mult sau mai puţin înzestraţi în această direcţie, comparaţia rămîne o figură de stil înşelătoare şi totodată(printre altele) un instrument destul de preţios de măsurare a talentului.
De aceea, nu întîmplător, citez din două cărţi care au cel puţin un lucru în comun: sunt doldora de comparaţii, iar dincolo de excesul vizibil şi uneori strident al procedeului rămîne o fascinantă desfăşurare de forţe care mie cel puţin îmi mai diluează pesimismul legat de viitorul figurilor de stil în poezie.

Dragele

mele ce

tinere sunt

mâinile

voastre

aşezate pe masa din

băruleţ

şi plămânii voştri

sunt curaţi ca o

farmacie.

Sângele vostru

are patru nuanţe

diferite de

roşu aprins

când aleargă de-a lungul

oaselor voastre

elastice

şi pătrunde în

mitrele voastre

făcându-le să miroasă

ca nişte fructe de

mango.
Uitaţi-vă la degetele

mele zbârcite

care treizeci de ani

au pipăit hârtia

ca pe-o

femeie.

(Octavian Soviany, Scrisori din Arcadia, Ed. Paralela 45, 2005)

”abia ne târâm în halate

suntem două vagoane ruginite peste care răsare o lună roşie

respiră

moartea nu ajunge acolo unde nu e niciun fir de praf

moartea nu vine unde miroase a detergenţi

moartea nu se atinge de pielea frecată până la sânge

moartea nu-şi varsă maţele pe rochia de muselină albă a marylinei monroe

nouă însă ne sapă adânc sub frunţi ca stropii de amoniac

ne lasă în urmă cu degetele de la picioare degerate şi cu unghiile crescute

în carne

ne înfundă gurile şi nările şi anusul cu jucării din plastic amare

nouă însă moartea nu ne îngăduie să creştem

muşcă din noi ca un bărbat obez vulva cheală a unei fetiţe

*

ratarea zgârie gleznele ca un motan în călduri

nu sunt eu păpuşa care aşteaptă în intersecţie să se prăbuşească una după

alta toate clădirile

nu eu aştept într-o încăpere îngustă moartea sfărâmicioasă a fiecărui

animal bolnav

în braţele mele bărbaţii au guri de copil

boala valsează deasupra craniilor dezvelite şi

picioarele ei de lemn lovesc în dezordine

ca imaginile unui film mut”

(Rita Chirian - Poker Face, Ed. Vinea, 2010)

Expresivitatea şi forţa limbajului cu exemple din poezia Angelei Marinescu

"cred că fac poezie de limbaj" zice Angela Marinescu într-un interviu savuros care începe cu "Nu te mai juca aşa, Alexandru, şi în Vatra ai făcut un dialog de căcat." şi continuă cu afirmaţii de o sinceritate debordantă.
Dar nu la interviu vreau să mă refer, ci la poezia Angelei Marinescu pornind de la afirmaţia din interviu. Încep cu două exemple suficient de reprezentative pentru felul în care văd eu poezia acestei poete (poezie care trebuie să spun de la început că are un efect extraordinar asupra felului în care concep construcţia unui text literar şi care are asupra mea o influenţă binefăcătoare)

“poemele grele, adică cele care se cîntăresc mult
şi greu, despre care, atunci cînd vorbim despre ele,
vorbim despre faptul că nu sunt, se scriu între aceleaşi
ziduri groase ale unor cazane subterane, în care îşi duc
veacul, într-un mod visceral aproape, deoarece sîngele
a fost împins între margini, pînă la ultimele consecinţe,
tuberculoşii
soldaţii
comuniştii
preoţii şi
amanţi ai războaielor,
uneori stăteau atîrnaţi ca liliecii, adevărate cadavre
suspendate în vid, dar cu gîtul foarte uşor înclinat înspre
cei ce ar fi putut fi în afara zidurilor, înclinare ce se
putea datora numai poziţiei lor neobişnuite, cît, mai
ales, posibilităţii lor de a fi aplicaţi pe un ştreang al
suferinţei sau pe funia erotică a pasiunii pentru politica morţii.” (Angela Marinescu)

contextul era deja ruinat, era vară şi lumina soarelui,
încă plină de forţă, ca abdomenul plat al celui ce ştie
să se hrănească numai cu aer, mă încălzea cu grijă,
aveam frigul în mine de prea mult timp pentru a neglija
acest aspect
la început m-am plimbat prin vechiul şi straniul cartier,
mă uitam numai în jos, atentă, educată intens să fiu pasivă
de către nişte părinţi anxioşi şi slabi din punct de vedere
politic,
din punct de vedere moral, devotamentul lor faţă de copii,
atît de puternic, spunea mai mult decît orice alt gest
spectaculos şi cazat în incinte masive.
mai tîrziu, am plonjat în grădina din spatele muzeului literaturii române,
cu gîndul să mai ies din carapace,
am vorbit cu Doina, plasticiana, ce bea bere într-o rochie
albă şi curată.
apoi m-am aşezat, cu frica în oase, la masa cu mulţi poeţi,
Marian Drăghici, Paul Vinicius, Ion Mureşan, Eugen Suciu,
cu prozatorul Ioan Groşan şi cu o femeie tînără, tăcută, frumoasă
ca o plantă carnivoră ce se odihneşte şi extrem de înaltă,
ce semăna cu Monica Vitti, căreia i-am făcut o curte nebună.

nici nu putea să stea bine pe scaun, de cît de înaltă era.

de-a lungul timpului, înconjuraţi de păsări de curte fără nici o
personalitate, dar şi de familiile lor revoltate,
poeţii noştri s-au transformat, din nişte aristocraţi romantici,
copleşiţi de o boală a secolului destul de cunoscută, în agenţi străini
ce nu mai vor altceva decît să dejoace proiecte culturale
ca nişte experţi.

internaţionalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării.

neputinţa era la ea acasă.
„cînd ai devenit neputincios, ai atins perfecţiunea”, le-am spus,
cu jumătate de gură,
asta numai pentru că, acolo, în jurul mesei, cei mai mulţi
sufereau din greu pentru că nu mai puteau scrie,
s-au recitat cîteva poeme cu gîndul la moarte
s-a mîncat cu gîndul la moarte
s-a băut cu gîndul la moarte
ne-am jignit cu gîndul la moarte
într-un tîrziu am plecat, poate că a fost ultima seară petrecută
cu fraţii mei bolnavi şi răutăcioşi

un film mut se despică încet pe un perete surd

acum, vara, oraşul arată ca o caracatiţă strălucind de splendoare

cînd am ajuns aproape de casă, Alexandru, bîlbîitul şi handicapatul,
mi-a năvălit în creier.
Alexandru, fiule, fratele meu cel mai mic, noi doi sîntem o svastică
făcută din ultimele aspiraţii ale fetei, bolnave de plămîni, ce încă
mai crede în puterea solitară a rugăciunii: melodia de 24 de carate,
degradarea fizică ce se petrece în lumina rece a umbrei ce se destramă
cenuşa rapidă.

pe clapele reci ale pianului mecanic
al acestei veri,
incredibil de albe,
îmi aşez
gîtul.

(Angela Marinescu, "Ultima seară")

Afirmaţia "cred că fac poezie de limbaj" e uşor inexactă sau mai corect spus plină de modestie, deşi cred că înţeleg raţionamentul care a stat la baza acestei concluzii. Şi spun asta pentru că acest tip de poezie face mai mult decît limbaj în sensul de inovaţie în resursele vocabularului. E vorba mai degrabă de nivelul inovaţiei în modul de a alătura(nu oricum, ci creînd o ordine a lor absolut particulară) elementele de limbaj şi de a le face să interacţioneze extrem de puternic între ele. E o poezie foarte tehnică şi în acelaşi timp plină de expresivitate. Dacă ne temeam cumva că tehnica omoară expresivitatea, putem să stăm liniştiţi (şi) cu această ocazie. Poeţii importanţi cunosc mecanismele ca tocmai tehnica să facă parte din resursele esenţiale ale expresivităţii.
Vorbim prin urmare de poezia unui limbaj expresiv caracterizat de energie (prin propria expresivitate) şi de forţă (prin tehnica bine controlată)

Iată în ce constă inovaţia: "funia erotică a pasiunii pentru politica morţii" sau "noi doi sîntem o svastică/făcută din ultimele aspiraţii ale fetei, bolnave de plămîni, ce încă/ mai crede în puterea solitară a rugăciunii" sau "internaţionalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării" şi încă: "educată intens să fiu pasivă/ de către nişte părinţi anxioşi şi slabi din punct de vedere/ politic". E un mod fascinant prin eleganţa de a construi textul, prin alegerea acelor cuvinte care nu prin ele însele, ci prin tensiunea pe care o creează punerea lor împreună o degajă cu o putere incredibilă. Vorbim implicit de o extraordinară individualizare a acestor elaborate mostre de arhitectură poetică prin care se obţine originalitatea şi vocea distinctă, inconfundabilă. E un spectacol cu mici descărcări de electricitate la tot pasul. O grijă obsedantă pentru limbaj şi modul lui de a acţiona asupra celui către care e îndreptat, un dispozitiv complex, cu elemente îmbinate foarte minuţios.
Şi da, limbajul e făcut să pară al vorbirii obişnuite, eliberat de zorzoanele unor figuri de stil inutile, dar nu e deloc al vorbirii obişnuite, e o variantă cristalizată cu toate proprietăţile iniţiale intacte.

Dar mai există un nivel al construirii limbajului în afara metodei de creare a ordinii între cuvinte.
Am vorbit într-o postare precedentă despre tăietura versurilor şi felul în care avem de-a face cu mai multe tipuri de tăiere a versurilor şi în funcţie de asta expresivitatea creată astfel. Dădeam un exemplu chiar din a doua poezie de mai sus, şi anume ultima strofă:
"pe clapele reci ale pianului mecanic
al acestei veri,
incredibil de albe,
îmi aşez
gîtul."
şi spuneam că unităţile poeziei(versurile) adaugă sensuri, îmbogăţesc perspectiva fără a se submina reciproc, adică fără a introduce elemente variabile care să modifice tensiunea sau potenţialul estetic al unităţilor precedente, ci numai să interacţioneze între ele într-un mod expresiv cu un grafic ascendent al tensiunii. E o prelungire la nivel structural al micilor construcţii în felul în care nişte căsuţe pline de rafinament alcătuiesc un cartier select şi complet funcţional prin modul de dispunere şi folosire a spaţiului.
Dar în acelaşi timp apar fragmente în care modul de tăiere a versurilor este cel al subminărilor şi mobilităţilor de sensuri şi tensiuni ca în:
"uneori stăteau atîrnaţi ca liliecii, adevărate cadavre
suspendate în vid, dar cu gîtul foarte uşor înclinat înspre
cei ce ar fi putut fi în afara zidurilor, înclinare ce se
putea datora numai poziţiei lor neobişnuite, cît, mai
ales, posibilităţii lor de a fi aplicaţi pe un ştreang al
suferinţei sau pe funia erotică a pasiunii pentru politica morţii"
E modul de dispunere a versurilor în care apar torsiunile şi în care expresivitatea totală a strofei nu e compusă din suma expresivităţilor versurilor, ci dintr-un procedeu mult mai subtil al îmbinărilor dintre ele în care tensiunile cresc sau scad în funcţie de versul care urmează. Fiecare vers acţionează asupra celor precedente ca într-o reacţie chimică prin care se toarnă o substanţă într-o eprubetă plină cu lichid căruia îi schimbă culoarea. Doar după ultimul vers poţi avea o imagine corectă asupra întregului text şi fragment şi, nevoit să reciteşti, îi descoperi cu plăcere felul în care a fost creat să se strecoare uşor în interiorul tău ca tirbuşonul.

Gerunziul, normalitate şi capriciu

De regulă nu-s de acord cu folosirea gerunziului în poezie în alte cazuri decît cele care ţin de stricta necesitate. Asta pentru că gerunziul înmoaie verbul, făcîndu-l mai puţin percutant şi uşor de trecut cu vederea. De aceea consider riscantă folosirea lui altfel decît ca element de legătură între un cadru şi altul sau de la o acţiune la alta. Din acest punct de vedere poate să creeze un contrast benefic pentru text cu verbe la prezent sau perfect compus cu impact mai mare

„şi nu ştiu cum se face că e mereu dimineaţă
o dimineaţă întunecată, rece
cu ceaţa ridicându-se de pe lac alene
ori neverosimil de repede, aspirată de un plămân uriaş” (Marin Mălaicu-Hondrari)

Am ales un exemplu la întîmplare, puteau fi oricîte de acest gen, aici e clar că nu trebuie căutate însuşiri excepţionale unui fapt normal (adaug că în fragmentul citat accentul cade pe cel puţin 5-6 elemente, altele decît verbul la gerunziu)

Mai interesante mi se par alegerile care ies din tipar, fie că sunt capricii sau nu.

„aşa aud aşa ca printr-o uşă capitonată
frumoasele nopţii femeile minţii
sosesc întotdeauna la timp
vin întotdeauna flămînde
cu laptele fluturând” (John Partene)

E unul din rarele cazuri cînd gerunziul se suprapune peste elementul de impact, iar alegerea este una fericită şi nu atît a timpului folosit, cît a verbului, pentru că e singurulul fel în care verbul ăsta sună bine în formula dată. Mai sunt şi raţiuni de altă natură (e şi o rimă imperfectă acolo care adaugă muzicalitate)

Există însă cazuri cînd intenţia de dezaprobare îmi e uşor contracarată de formule ieşite din firesc. De remarcat este cazul gerunziului în poeziile lui Dan Coman, unde acest capriciu dă o notă particulară şi uşor recognoscibilă stilului:

„aici de treizeci de ani soarele înţepenit deasupra mea şi

trupul meu mirosind deja puternic a friptură de porc.

şi ghinga purtîndu-mă-n braţe şi pălind la fiecare pas

şi dîndu-şi capul pe spate.” (Dan Coman) 

ca un neg ca o uşoară albeaţă ca o bijuterie

trupul meu a ţîşnit într-o bună zi dintre vii direct în braţele ei

şi a început să crească aici de unul singur

şi a tot crescut timp de treizeci de ani.

şi femeia aceasta purtîndu-l zi de zi într-o parte a sa

şi dîndu-i necontenit să fumeze.

de la bun început trupul meu a fost nemişcat iar dacă a crescut

a crescut pentru că umbra lui creştea în el şi-l umfla şi-l împingea înainte.

un fel de boală rară care nu cauzează nimic cu adevărat

ca o astfel de boală trupul meu crescînd în neştire treizeci de ani 

şi treizeci de ani ghinga purtîndu-l în braţele ei

şi dîndu-i să ronţăie din cafele.

şi-n toţi aceşti ani ghinga era cea care se trezea dimineaţa şi

mă potrivea între genunchii săi şi îmi ritma mişcările cu propriile-i braţe

şi ghinga era cea care simţea cînd totul se apropie de sfîrşit

şi-atunci mă ridica iute deasupra capului său

şi-mi scutura trupul de cîteva ori în dreptul luminii. (Dan Coman)

Gerunziul acţionează aici, în comparaţie cu celelalte timpuri care rup mai uşor cadrele şi imprimă un stil alert, ca un prezent continuu, o acţiune plasată în fundal care durează de ceva timp, concomitent sau nu cu momentul vorbirii şi care nu s-a încheiat încă.

Despre metode de tăiere a versurilor pornind de la un exemplu din Dan Sociu

Ideea pentru postarea asta e inspirată de un text al lui Dan Sociu din cel mai recent volum de poezii, Pavor nocturn (Cartea Românească, 2011). Am văzut varianta din teaser şi varianta din volum. Dar ne întoarcem la asta mai tîrziu.

Tăierea versurilor mi se pare un element foarte important al tehnicii poetice. Unii o folosesc instinctiv, alţii conştient şi asumat, aş spune profesionist. Unii văd în ea o normă a ritmului, alţii ca element de bază al construirii tensiunii. Sunt poeţi care separă versurile aşa cum regizorii construiesc cadre (mai ales autorii care mizează mult pe imagine), şi sunt poeţi pentru care versurile pun în valoare topica şi torsiunile sensurilor (în cazul ăsta, mai ales, ingambamentul e un efect foarte puternic prin expresivitatea pe care o creează)

O primă metodă va fi însoţită de exemple în continuare: fiecare vers vine cu o imagine sau o idee nouă, aproape ruptă de celelalte astfel încît poezia pare aproape incoerentă ca o juxtapunere de cadre, fiecare cadru avînd o puternică autonomie:
"totul a fost filmat
covorul e curăţat
s-a aerisit dimineaţă
la început mi-a fost greaţă
nu mai văzusem intestine
după ce am respirat aer nou a fost bine
rola o duc la tipul ăla ciudat
parcă se aude o muzică de sub pat
aş dansa pe muzica asta"  (Andrei Peniuc)
sau:
"Depinzi de doza zilnică
sau de sentimentul că ţi-ai făcut bine treaba
şi faci zilnic aceleaşi drumuri,
deşi te-ai săturat de toate astea" (Claudiu Komartin)
sau, la fel:
"îmi place să sug rufele ude
îmi lipesc gura de ele înainte de a le stoarce
îmi umplu gura fiecare gaură din măsele
cu această apă" (Teodor Dună)
Acesta e un prim stadiu al tăierii versurilor unde separarea unităţilor poeziei se face pe criteriul alăturării sensurilor. E sau ar trebui să fie un mecanism potrivit de a muta centrul mijloacelor poetice spre limbaj sau topică. Sensurile fiecărei unităţi în parte interacţionează la nivelul minim unele cu celelalte, această lipsă a interacţiunii dintre ele făcînd ca tensiunea să rămînă liniară.

Un al doilea mecanism al tăierii versurilor este în principiu tot unul de adăugare, dar în cazul acesta sensurile interacţionează fără a se submina reciproc. Versurile au rolul de a adăuga informaţie şi sensuri celor anterioare, îmbogăţind perspectiva şi producînd surpriza. Tensiunea se acumulează, graficul e unul crescător, dar nu foarte abrupt. Miza în cazul ăsta cade pe expresivitate.
"şi eu continui să-ţi mîngîi genunchii
cu milă
cum aş mîngîia
două capete mici
arse de chimioterapie" (Dan Sociu)
sau:
"pe clapele reci
ale pianului mecanic
al acestei veri
incredibil de albe
îmi aşez
gîtul" (Angela Marinescu)
Ar fi aici destul de mult de discutat despre pauza dintre versuri, acel spaţiu unde senzaţiile anterioare se acumulează şi se liniştesc pentru a lăsa loc celor care urmează să vină. Din punctul ăsta de vedere, în metoda descrisă aici pauzele par insuficiente, motiv pentru care versurile tind să fie mai scurte pentru a crea un ritm mai lent care să permită dilatarea acestor pauze.

În fine, există un al treilea mod de a tăia versurile, unde sensurile se subminează torsionîndu-se unele pe altele. E un tip de poezie cu tentă subversivă care în mintea mea e reprezentată mai ales de poezia lui Răzvan Ţupa. Aproape că această tehnică face tot stilul: fiecare vers modifică sensul celui anterior, acţionînd ca o sursă care aprinde sau stinge cum vrea suprafaţa versurilor trecute (a se citi ridică sau coboară tensiunea, acţionînd ca un mecanism extrem de viu în interiorul textului)
"Ceea ce spui ne studiază atent poziţia corpului şi
faţa şi în general trage o concluzie despre
felul în care participăm fiecare dintre noi la viaţă" (Răzvan Ţupa)

Evident că acestea nu sunt singurele tehnici de tăiere a versurilor, N-am spus nimic despre expresivitatea ingambamentului şi exemple în acest sens despre cum influenţează acest fapt momentul în care se termină un vers şi începe următorul şi de asemenea n-am amintit metodele care au la bază criteriile ritmului (deşi cele enunţate nu le exclud).
Şi, la fel, n-am amintit metoda tăierii versurilor pe principiul secvenţelor. Să-i spunem a patra metodă. În acest ultim caz dau un scurt exemplu:
"noaptea încă lâncezea. eram trei şi eram în jurul unei mese,
toţi cu degetele desfăcute, cu podul palmei întors spre tavan, neclintiţi,
ca nişte statui oarbe" (Teodor Dună)
Deşi seamănă cu prima metodă enunţată, aici construcţia e coerentă, separarea făcînd-o nu cadre rupte unele de altele care fac sens şi singure, ci secvenţe legate între ele pe principiul textului dramatic în care unitatea poetică se termină odată cu decorul desfăşurării acţiunii.


Şi acum să mă întorc la punctul de unde plecasem, adică variantele de tăiere a versurilor într-un poem de Dan Sociu. Prima variantă este cea care apare pe teaserul cărţii de poezie, a doua variantă e cea din volum:
 prima variantă:
"într-o galaxie îndepărtată,
cu milioane de ani în urmă,
au fost zile de vară cînd, spre sfîrşitul lor,
la întoarcerea acasă,
am fi putut să rămînem o familie tînără,
cu sare de mare pe piele,
viitorul intact
şi nucleele atomilor în specia lor iniţială.
o ploaie scurtă s-ar fi topit deasupra flăcărilor,
arcuindu-se peste autostradă,
fără să o atingă.
dar verile acelea s-au terminat,
acum n-ar fi decît un ocol furios,
fără impact, printre umbre" (Dan Sociu)
 
a doua variantă:
"într-o galaxie îndepărtată, cu milioane de ani în urmă,
au fost zile de vară cînd, spre sfîrşitul lor,
la întoarcerea acasă, am fi putut să rămînem o familie
tînără, cu sare de mare pe piele, viitorul intact şi
nucleele atomilor în specia lor iniţială. o ploaie scurtă
s-ar fi topit deasupra flăcărilor, arcuindu-se peste
autostradă, fără să o atingă.
dar verile acelea s-au terminat, acum
n-ar fi decît un ocol furios, fără impact,
printre umbre" (Dan Sociu)

Înainte de toate, să spun că mi se pare un text excelent.
Personal prefer prima variantă pentru că ilustrează mult mai fidel ce ziceam mai sus la metoda a doua. Ar fi argumentul scurtării versurilor şi măririi pauzelor dintre versuri, apoi o mai bună producere a surprizei şi voi da doar un exemplu suficient de sugestiv:
"arcuindu-se peste autostradă,
fără să o atingă." creează o surpriză mult mai benefică pentru text, prin urmare un puseu de tensiune încărcat cu mult mai multă expresivitate decît varianta
"arcuindu-se peste
autostradă, fără să o atingă."
Prin urmare, ce se întîmplă aici, făcînd comparaţia care se impune, e următorul lucru: prima variantă e una unde tăierea versurilor se face prin a doua metodă, accentul cade pe producerea surprizei şi interacţiunea dintre sensuri şi deci o mai mare expresivitate. A doua variantă ilustrează ruperea versurilor pe principiul separării secvenţelor, aşadar deşi cîştigă în unitate în sensul că textul pare mai legat, cu pauze mai puţine şi mai puţin sacadat, întrerupt, pierde din expresivitate şi impact. Aici tehnica subminează expresivitatea. Nu e o subminare aşa de vizibilă sau cu efecte grave, dar sunt nuanţe pe care eu le interpretez ca deosebit de importante cu atît mai mult cu cît poezia lui dan e una a expresivităţii chiar dacă e o poezie extrem de tehnică (dar la el tehnica nu e un exoschelet ca la alţii, ci e scheletul interior şi invizibil care ţine tot restul în picioare)

Despre folosirea imperfectului în poezie

(Nu pledez pentru înlăturarea totală a imperfectului din poezie, ci împotriva folosirii lui excesive)

Într-o discuţie de pe forumul clubliterar am spus lucrul ăsta care oricum se înţelegea din postarea precedentă cu debuturile din 2010 în poezie: anume că nu suport imperfectul în poezie. E adevărat că n-am adus prea multe explicaţii sau argumente în favoarea afirmaţiei mele, ceea ce o face nu foarte convingătoare, totuşi adevărată.
Destul de expeditiv, am spus acolo că mă refer în primul rînd la imperfectul care vine la pachet cu nostalgia şi ce poate fi mai facil şi mai previzibil, adică cerşetorie. Cerşetorie numesc o solicitare excesivă a empatiei celui care citeşte din partea autorului. Făcută cu instrumente simple: povestea, uniformizată de folosirea imperfectului, infuzia peste limită cu sentimentalism. Efectul creat este opus celui dorit: autorul îl forţează pe cititor să parcurgă tot drumul empatic către text, iar acesta din urmă are un reflex exact ca acţiunea şi reacţiunea, adică de aceeaşi intensitate şi sens opus, prin urmare nu mai face nici un pas în direcţia textului şi tinde să-l refuze din start.
Mai spuneam că-mi doresc un text nostalgic construit prin instrumente neconvenţionale. Într-un text care îşi propune să evoce un spaţiu din trecut, folosirea tuturor verbelor la imperfect duce la o tensiune liniară, de fapt tensiunea aproape că nu mai există, ruptura nu se produce şi totul ajunge să dea impresia de platitudine, austeritate din pct de vedere al tensiunii şi minim control tehnic. Prin urmare un text construit în felul ăsta ratează din start cel puţin două straturi: tensiunea şi expresivitatea. Mai rămîn limbajul şi tehnica şi cum am spus tehnica e deja în parte compromisă prin uzitarea destul de plată a timpului verbal. Iar la nivel de limbaj, o invenţie pe acest strat presupune în acelaşi timp şi un efect prin care textul devine mai alert, ceea ce atrage schimbări implicite şi la nivelul altor straturi. Dar un text construit pe schema imperfect/nostalgie/narativitate nu-şi propune aproape niciodată inovaţia nivelului de limbaj, el mizează pe expresivitate şi expresivitatea, gîndeşte autorul, vine din povestea propriu-zisă -- nimic mai fals.
Cînd am vorbit despre poezia lui Marius Ianuş spuneam că e unul dintre puţinele cazuri cînd nostalgia are la bază o schemă de tensiune care funcţionează (ceea ce nu e uşor deloc, aşa cum observăm). Mai pun poezia încă o dată aici ca să vedem de ce funcţionează. Există două moduri paralele de a construi tensiunea: un mod al palierelor pe care sunt puse imaginile şi raporturile dintre ele (din ruptura diferitelor cadre apare tensiunea, pe scurt poveşti şi imagini diferite rupte unele de altele, construite pe intensităţi diferite care interacţionează) şi un mod verbal la nivelul timpurilor verbale (deci din nou e vorba de ruptură şi tensiunea pe care o generează).
Concluzionînd, construcţia neconvenţională şi deci funcţională a tensiunii poetice vine din ruptura creată la nivelul tehnic al dispunerii textului şi timpurilor verbale şi din ruptura elementelor de expresivitate.
Să pun textul şi pe urmă închei:

Ştrumfii adevăraţi caută lumea adevărată în amintire

Au trecut cîţiva ani de cînd sufeream bot în bot

ca două javre dispuse.

Lumea, între timp, s-a strîmtat

şi a început să crape în coate…

Nu mai ştiu ce faci.

O mai ţii minte pe Iulia,

tristeţea şi nedumerirea noastră?

Iulia te iubea mai mult pe tine,

ăsta e adevărul adevărat

deşi n-ar trebui să ne dăm mari cu asta…

Unde eşti? Unde mai rulează

poantele tale năucitoare?

Am auzit că a murit taică-tu şi toate orele noastre

s-au răsucit în ochii mei ca un film mut.

Te-am rănit de multe ori. M-ai rănit şi tu.

n-am putut să-mi aduc aminte de ce şi

pentru cine.

Eşti cumva departe înfăşurat

într-un halou de fum şi dragoste.

Ionuţ, zîmbetul tău e numai amintire

şi mersul tău de girafă grăbită

e numai amintire.

(din volumul ”Ştrumfii afară din fabrică”, Ed. Cartea românească, 2007)

Recitind textul, rupturile sunt clare:
ruptura tehnică: avem o primă strofă cu 4 verbe la perfect compus şi doar unul la imperfect, apoi ruptură către versul izolat care conţine 2 verbe la prezent. Apoi strofa 3 e construită pe continuitarea prezentului din versul izolat şi din nou apare un verb la imperfect. Şi urmează: prezent-perfect compus-perfect compus-prezent. Avem deci o poezie a evocării, a nostalgiei după o tinereţe pierdută în care apar doar două! verbe la imperfect, adică suficient cît pentru a sugera, dar nu a trage cititorul de mînecă.

ruptura expresivităţii: fiecare strofă e construită pe un mecanism diferit de al celorlalte. Expresivitatea are niveluri de consistenţă diferite, de la zonele moi ale evocării (în strofele unde apare şi imperfectul) pînă la zonele tari cerebral-retorice unde raţiunea depăşeşte evocarea propriu-zisă şi reconstruieşte prezentul metaforizînd rămăşiţele unor întîmplări trecute.