Despre funcția creativă a rimei

1. Introducere

Prezența și importanța rimei în poezie au părut că scad cu timpul și odată cu evoluția și înmulțirea resurselor poeziei. Cîndva rima se confunda cu ideea de poezie, azi revine ca o modă sau ca un capriciu. Dar ce rol mai are rima în poezie în acest moment? Cînd revine în prim-plan prin valuri de influențe, pare că nimeni nu-i cîntărește prea mult rolul expresiv sau contribuția reala la valoarea unui text poetic. De obicei preferăm să-i atribuim un rol decorativ, o prezență sonoră, armonică, ceva care vorbește mai mult despre virtuozitate decît despre valoare. Folosită cu un scop demonstrativ, în sensul menționat al virtuozității autorului, rima se transformă de multe ori într-un accesoriu inutil și strident și ratează constant misiunea de a participa consistent la text și de a-și depăși funcția melodică. Există și excepția registrului ironic unde deodată rima preia o funcție nouă și participă activ în cadrul textului.

Cred că limitarea rimei la funcția ei armonică vine în primul rînd din eroarea de a privi rima în sensul ei clasic și neevoluat: ca rimă de rang 2.

Acest text vine din nevoia mea de a face o pledoarie pentru utilizarea unei rime interioare de rang maxim, cu o amplitudine cît mai mare și poate tocmai de aceea cu temperarea drastică a funcției sonore, în cadrul unor unități de text de dimensiune maximă a rimei. Mi se pare alegerea care pune în valoare cel mai bine funcția creativă a rimei.

2. Funcțiile rimei

În definiția ei clasică, rima este înțeleasă ca o tehnică poetică prin care anumite silabe de la finalul a două sau mai multe versuri coincid (fonic). Prin urmare apare încă din definiție o legătură numerică între rimă și vers. Cel mai frecvent caz este cel în care rima apare în perechi de sunete identice. Cînd facem referire la tipurile de rimă știm că există rima împerecheată, rima încrucișată, rima îmbrățișată și monorima. Cu excepția ultimului caz, rima există în perechi de sunete poziționate la finalul versurilor.

Dintre funcțiile tradiționale ale rimei, puține mai sunt valabile astăzi. Pe cîteva le putem include în conceptul mai larg al armoniei (funcția metrică, rima care impune ritmul), iar pe altele le putem elimina din start, ca fiind expirate și fără utilitate funcția organizatorică, rima drept criteriu de dispunere în versuri). Dispunerea clasică de la finalul versurilor subminează pînă și clasica muzicalitate, dînd o impresie de artificial și construit. În plus, rima mizează într-o bună măsură pe surpriză (a cititorului care o descoperă), ceea ce se află totuși într-o evidentă contradicție cu caracterul ei premeditat. Prin urmare, de cele mai multe ori, poeții mai abili folosesc o tehnică prin care, într-o pereche de cuvinte care rimează, primul termen e pus cel care a fost de fapt căutat,  creînd iluzia naturaleții prin rima care vine odată cu cuvîntul comun. Dar cu cît un „truc” de felul ăsta e mai utilizat, cu atît își pierde calitățile inițiale.

Merită și aici să recunoaștem meritele rimei construite în cheie ironică pe care o tratăm iarăși ca pe o excepție. Pentru că, în cazul ironiei, artificialul amplifică ironia și creează, dacă nu dilată stratul parodic.

În parte, acest context al debarasării de cîteva dintre funcțiile rimei clasice datorează faptului că, în timp, un nou tip de rimă cunoscută drept rima interioară a cîștigat teren, tocmai pentru că putea să participe activ la construirea textului, într-un mod totuși mai subtil și oarecum opus acelui sens demonstrativ amintit. În înțelegerea evoluției rimei interioare aș face totuși o distincție între rima interioară tradițională, provenită din rima clasică “mutată” în interiorul textului odată cu transformările prozodiei și rima interioară impusă de discursuri artistice alternative cu caracter performativ (mai ales hip-hop sau spoken word poetry), în fapt nimic altceva decît o rimă întoarsă la poezie după ce s-a îmbogățit cu experiența traversării unor medii mai demonstrative, de unde și punerea în valoare a funcțiilor ei armonice.

Prin urmare, consider că rima păstrează astăzi trei funcții esențiale: funcția armonică (de muzicalitate, sonoritate, ritm), funcția ironică și funcția creativă (inventivă sau generativă). Nu sunt funcții disjuncte, dar în funcție de tipul rimei și rangul acesteia una dintre ele devine dominantă.

3. Definiții

Pentru că fără ele nu s-a putut (și nici nu s-a vrut), iată-le:

Rangul rimei. Voi numi rangul rimei numărul de identități fonetice între silabe (de cîte ori se repetă silabele similare – spun similare și nu identice pentru că, fie includ aici asonanțele, fie mă refer la sunete similare cu scriere diferita, cum sunt cuvintele din limbi diferite sau cuvintele compuse. Rimele tradiționale, cu excepția monorimei (împerecheată, încrucișată, îmbrățișată), au aproape întotdeauna rangul 2 (rangul minim).

Exemplu: În sonete, primele două strofe conțin două rime de rang 4 (versurile rimează după structura a-b-b-a, b-a-a-b) – e vorba de modelul sonetului italian preluat și de Eminescu.

Amplitudinea rimei. Se numește amplitudinea rimei distanța (în text) între prima și ultima silabă identice fonetic din cadrul rimei. Se impune o singură observație cu privire la amplitudinea rimei. Există o distanță maximă pe care o vom numi raza maximă a rimei dincolo de care două silabe finale identice consecutive nu mai constituie o rimă. Prin urmare, o condiție a amplitudinii este existența unei serii intermediare de silabe identice (de exemplu un cuvînt din primul vers al unei poezii și un cuvînt din ultimul vers, după o serie de multe strofe nu prea mai fac o rimă, în caz că există cineva suficient de atent ca să observe că rimează). De regulă există o legătură direct proporțională între rang și amplitudine, dar asta-i doar statistică. Sunt destule cazuri care contrazic această direct proporționalitate și acestea sunt legate de ideea de frecvență a silabelor identice în cadrul unei rime. Sau, altfel spus, amplitudinea se poate obține fie forțînd rangul rimei, fie razele maxime (distanțele dintre silabele identice consecutive).

Dimensiunea de rimă a unei unități de text este înțeleasă ca produsul rangurilor rimelor din cadrul unității de text considerate.

4. Cîteva exemple de rimă (clasică) și reprezentările lor grafice

5. Despre cîțiva colegi de-ai mei și despre mine

În ultimii ani, unii poeți contemporani se întorc la rimă ca la un supliment de expresivitate sau o măsură a virtuozității. O migrare spre rima interioară există, dar nu atît de puternică pe cît m-aș fi așteptat. Iar cînd această tranziție are loc, ea nu face altceva decît să repete mediul din care vine și nu să-l folosească drept experiență pentru a îmbogăți discursul. S-a spus că subculturile sunt recuperate în discursul poetic și avem exemple mai ales din zona hip-hop-ului și, mai nou, a manelelor. Din punctul de vedere al rimei, însă, singura funcție care poate fi validată în acest registru al recuperării este funcția ironică. Pentru că de cele mai multe ori nu e recuperare, ci redare. Cînd singura mișcare e de translatare a unui discurs (discursul de recuperat) în interiorul altuia (discursul context), discursul de recuperat intră în relație doar cu contextul, e cea mai slabă legătură cu potențial de expresivitate și după mine aici nu e recuperare. Pentru recuperare e nevoie ca un discurs de recuperat să intre în relație cu elemente componente ale discursului context (textuale, conotative) pentru a crea legături stabile de tensiune și expresivitate.

Mai jos redau cîteva cazuri fericite ale unor colegi de-ai mei care s-au întîlnit într-un anumit moment cu rima (cu scuze pentru ce am omis, am luat ce am avut la îndemînă, știu că exemple sunt extrem de multe):

Sorin Gherguț - este cel la care m-am gîndit de fiecare dată cînd mai sus, am scos în evidență calitățile funcției ironice cu care e înzestrată rima

Cătălin Furtună – este poate singurul pe care-l știu care poate folosi rima în felul din poezia de mai jos; funcția sonoră participă la construirea textului și la mesaj, un lucru nu doar greu de făcut, poate unic. Dacă mai e cineva care să se apropie de această metodă și care îmi provoacă același gen de admirație obsesivă e Liviu Diamandi.

Răzvan Țupa – zona performativă e mai mult decît vizibilă la Răzvan și nu de acum, iar textele lui sunt printre puține care au dimensiunea performativă din momentul scrierii, înainte de a fi ”interpretate”

Marius Ianuș este un exemplu pentru recuperarea și nu redarea unui discurs subcultural (acea parte a hip-hop-ului mai apropiată de monorimă):

Cumva în aceeași zonă a discursului cu influență hip-hop, măcar la nivelul construirii rimei, dacă nu al tematicii, se află și M. Duțescu, cu un discurs semi-ironic scandat și cu un exemplu de rimă interioară luxuriantă:

Dan Sociu a avut întotdeauna un discurs care excelează prin propria funcție melodică și melancolică, e printre acele puține discursuri care par că au rimă și cînd ea nu există (dar asta și pentru că ritmul preia o funcție armonică importantă). Prin urmare, rima s-a integrat natural cînd a fost cazul în sinusoida textului:

În imediata apropiere a lui Dan Sociu (mai mult ca discurs și ton decît ca modalitate de exploatare a rimei), Radu Nițescu face ceva remarcabil cu rangul și amplitudinea rimelor, într-o direcție foarte apropiată de cea pe care o văd ideală pentru valorificarea funcției creative a rimei:

New entry Timotei Drob:

La Cosmina Moroșan nu doar rima lucrează în favoarea textului, ci și ieșirea bruscă din rimă printr-o disonanță care adaugă stranietate și suspans, înțeles ca în jazz (de fapt o și aud cum recită cînd îi citesc textele):

Pe Vlad Moldovan nu l-am asociat niciodată cu ideea de rimă, dar cred că e interesant de văzut modul cum e integrată în discursul lui, mai ales că e dintre acele discursuri care apasă pedala lexicală și scoate cîte un termen în evidență, puțin reinventare, puțin renunțare:

Flo Popa nu poate lipsi de aici, deși abilitățile discursului lui apelează la rimă doar ca la un accesoriu de care pare că s-ar putea lipsi, dar care adaugă farmec și sclipiri de bun augur:

Și bineînțeles o monorimă de rang 12 de la Anca Bucur cu impact puternic chiar și fără dimensiunea performativă:

Opțiunea mea clară este de a merge pe tipul de rimă interioară unde orice exces e atenuat de amplitudine și dimensiune, în sensul utilizării cît mai multor serii de rime pe distanțe cît mai mari. O mișcare aluvionară care trebuie să tragă pe direcția de deplasare a generării de text termeni care comunică de la distanță. Rezultatul, în ciuda multitudinii de serii de relații între cuvinte este, datorită multiplelor intercalări, oarecum surprinzător pînă și pentru mine, adică o discreție a prezenței acestor rime care nu distorsionează și care-mi convine. Tehnica intercalării nu are doar un rol de diminuare a sonorității, ci creează un ansamblu de rime legate, un întreg care nu e doar suma părților componente, ci și interacțiunea lor continuă.

Mai mult decît atît și cu siguranță mai important de menționat este că rima, înțeleasă deseori ca o constrîngere, e utilizată paradoxal pentru potențialul de a direcționa discursul poetic spre zone în care nu ar fi ajuns în mod natural, ca rezultat al deliberării. Fie prin impunerea unor cuvinte, deci lucrînd la nivelul lexicului, fie prin punerea în relații noi a unor grupuri de cuvinte, creînd tensiuni poate nepremeditate, rima creează în acest fel un cadru favorabil unei dezvoltări a resurselor de expresivitate. Într-un anumit fel, acest ansamblu de rime intercalate cu ranguri și amplitudini mari, este o tehnică nouă, diferită de rima înțeleasă în modul ei clasic, comparabilă prin influența asupra discursului cu tehnici de genul cut-up sau fold-in. Pentru mine, măcar în acest moment, e cel mai eficient mod de a pune în valoare funcția creativă a rimei.

Found poetry 3. Kenneth Goldsmith

În continuarea postării precedente am luat direct de pe facebook, că n-am răbdare să reformulez acum:

"Anca Bucur moving language from one place to another, proclaming that context is the new content. goldsmith îi mai zice și patchwriting, numai că el ia bucăți din mai multe texte. are mai spre sfărșitul lui uncreative writing și niște exemple.
21 hours ago · Like

Dmitri Miticov Super, nu ştiam. E bine aşa
12 hours ago via mobile · Like

Dmitri Miticov Am vazut ca-i mai zice si 'repurposing'. Si merge cu ideea mai departe intr-o zona extrema in care eu nu m-as duce: 'the world is full of texts, more or less interesting; I do not wish to add any more'. Deci nu generare de text, ci generare de sensuri pt texte existente. Un fel de reutilizare
12 hours ago via mobile · Like

Anca Bucur da, asa e. reutilizare, reciclare, recontextualizare, însușire de alte texte fără citare, intentional plagiarism cum îl numește el. mă gândeam că nu te-ai duce până acolo  când vorbește despre intentional plagiarism și patchwriting pornește de la eseul asta, a lui lethem http://harpers.org/archive/2007/02/the-ecstasy-of-influence/

The Ecstasy of Influence | Harper's Magazine
harpers.org
All mankind is of one author, and is one volume; when one man dies, one chapter ...See More
11 hours ago · Like · Remove Preview

Anca Bucur daca ai rabdare sa ajungi la sfarsit, o sa vezi ca tot textul e de fapt un colaj coerent. dă toate sursele
11 hours ago · Like

Dmitri Miticov Nu-i vorba ca nu m-as duce la intentional plagiarism care oricum nu mai e plagiarism din moment ce l-ai anuntat ca sursa, dar nu m-as duce acolo unde nu mai e nevoie deloc de generare de text. Cred ca e vorba de un fel de orgoliu sa faci si ceva al tau
Citesc diseara cred ca gasesc pdf si cartea aia cu uncreative writing"


N-am găsit pdf, dar tare mult aș vrea să le citesc pe astea două:
Against Expression: An Anthology of Conceptual Writing (2011)
Uncreative Writing: Managing Language in a Digital Age (2011)

Dacă mă-ntrebați pe mine, e o manieră mult mai expresivă de a face poezie decît unele forme cunoscute (prin recontextualizarea textului - abilitatea mutîndu-se de la invenție de text sau unități de text la creare de context). Deși putem asocia această metodă unui fel ingineresc de a privi poezia, o prefer ingineriei de a produce figuri de stil în acel mod excesiv care distruge orice speranță de expresivitate.

Unde eu vedeam umor și ironie născute din contradicții din interiorul recontextualizării observ abia acum că același gen de contradicții pot genera tensiuni în sens invers (cu accente grave) și mă folosesc de două texte ale lui  Kenneth Goldsmith, poet american de numele căruia se leagă cele două cărți de mai sus (prima - o antologie, a doua - o colecție de eseuri menite să teoretizeze toată această recontextualizare a textului la care am făcut referire)


Two Poems from “The Day”
BY KENNETH GOLDSMITH


Metropolitan Forecast

          D8 L THE NEW YORK TIMES TUESDAY, SEPTEMBER 11, 2001
          Metropolitan Forecast
          today Less humid, sunshine
          High 79. Noticeably less humid air will filter into the metropolitan region on. Brisk winds from the northwest. High pressure building east from the Great Lakes will promote mainly sunny skies. Daytime readings will peak in the lower 80’s.
          tonight Clear, lighter winds
          Low 62. Skies will be clear overnight as high pressure crests near the Middle Atlantic Coast. Humidity will remain low, and temperatures will fall to around 60 degrees in many spots.
          tomorrow Mainly sunny
          High 76. Sunshine and just a few clouds will fill the sky. Breezes will turn and blow from the south ahead of a cold front approaching from Canada.


Islam

          e2 the new york times, tuesday, september 11, 2001
          ARTS ABROAD
          Continued From First Arts Page
          On Islam, Mr. Houellebecq went still further, deriding his estranged mother for converting to Islam and proclaiming that, while all monotheistic religions were “cretinous,” “the most stupid religion is Islam.” And he added: “When you read the Koran, you give up. At least the Bible is
          Sexual tourism
          and inflammatory
          remarks about
          Palestinians.
          very beautiful because Jews have an extraordinary literary talent.” And later, noting that “Islam is a dangerous religion,” he said it was condemned to disappear, not only because God does not exist but also because it was being undermined by capitalism.

NOTES: Kenneth Goldsmith is perhaps best known for his work Day, in which he transcribed every word of a mundane day’s issue of the New York Times into a nine-hundred-page book. For his work “The Day,” he did the same exact task to the New York Times of September 11, 2001. Hence, even the innocuous news reports and weather are loaded with fact, fear, and emotion, making us aware that language is never simply an innocent carrier of meaning but is wildly variable depending upon context and framing.

Source: Poetry (July/August 2009).

Sursa: http://www.poetryfoundation.org/poetrymagazine/poem/237062
și mulțumesc, Anca

Found poetry 2

Am vorbit cîndva despre found poetry:
http://dmitrimiticov.blogspot.ro/2011/11/found-poetry.html
sau așa numita poezie de-a gata (dacă ar fi să fim și puțin cîrcotași în legătură cu această formă de poezie)

E drept că, personal, dîndu-i o atenție deosebită în ultimul timp, am devenit manierist în sensul acestei manifestări poetice, lucru care, deși e menit să îngrijoreze orice scriitor cu puțin simț autocritic, pe mine nu mă deranjează deloc.
Dar ca să trec la subiect: cum devine poezie un text luat de-a gata din cărțile de știință sau de pe site-uri ca discovery .ro sau .com? Înseamnă oare acest lucru că oricine poate lua de-a gata un text și îl poate dispune în versuri? Poate oricine să fie poet spre disperarea oamenilor de litere?
Răspunsul meu, în total acord cu stimularea îngrijorărilor isterice ale celor care cred că locurile în literatură sunt limitate este evident da.
Ce era odată inspirația și inventivitatea figurilor de stil devine inspirația alegerii și a construirii unui context poetic în care să se încadreze perfect found poetry.
Și revenim la întrebarea: cum devine poezie un text luat de-a gata? Răspunsul meu, așa cum am impresia că am mai spus, este că el devine poezie prin însăși modificarea finalității lui. Este de ajuns să livrăm un text ca poezie pentru ca el să capete această finalitate: de a-și modifica brusc funcția, din moment ce lucrează cu emițători și receptori diferiți de emițătorii și receptorii pentru care a fost construit. Apoi, prin simpla modificare anunțată anterior, el încetează să reprezinte un simplu mesaj-instrucțiune și se încarcă de conotații și sensuri subtile (de fapt majoritatea devin extrem de ironice, motiv pentru care fac deliciul și sunt potrivite pentru a fi citite în public, captînd atenția). Mai pe scurt, orice text devine poezie dacă-și propune asta.
E drept că e păcat să înlocuim o poezie inspirată cu un citat tăiat în versuri, motiv pentru care veți fi observat că și eu în majoritatea cazurilor creez un context potrivit unor citate care să le pună în lumina potrivită. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră.
Urmează un text luat de aici: http://www.berghoffworldwide.ro/pdf/Instructiuni-Swift.pdf (va rog intrați pe link dacă doriți, dar numai după ce ați citit fragmetul de mai jos!) unde n-am mai costruit nici un context, iar intervenția pe text a fost minimă, doar pentru demonstrație.
Mai sunt unele lucruri de stabilit, adică de unde vine expresivitatea și inventivitatea, iar aici mă grăbesc să spun, ca trailer pentru vreo postare viitoare, cu mîna pe inimă că vin din subminarea mesajului de către însăși deturnarea finalității.
Ca alternative la textul de mai jos recomand instrucțiuni de utilizare a drujbei electrice http://www.scule-stern.com/instructiuni-de-utilizare-drujba-electrica/ sau sfaturi diverse pentru mulinete crap http://magazinulpescarului.ro/articole-pescuit-la-crap/mulinete-crap.html


Oala sub presiune

Vă mulţumim că aţi ales
oala sub presiune BergHOFF.
Pentru siguranţă şi durabilitate,
toate oalele sub presiune BergHOFF au fost
testate viguros
pe parcursul tuturor etapelor de producţie.
Oalele sub presiune BergHOFF sunt produse
la cele mai înalte standarte,
folosindu-se cele mai bune materiale existente.
Designul şi producţia gamei TWIST
al oalelor sub presiune
se bazează pe standardul
European EN 12778.

O folosire şi întreţinere corespunzătoare
a oalei sub presiune
vă garantează un gătit mai plăcut pentru mai mulţi ani.
Citiţi cu atenţie aceste instrucţiuni! Acestea
va vor ajuta la pregătirea mâncării şi la întreţinerea
corespunzătoare a oalei, dar veţi găsi şi
câteva sfaturi cum să gătiţi mai sănătos.

Componentele oalei sub presiune:
1. Mâner
2. Placă decorativă
3. Indicator presiune
4. Placă frontală
5. Clamă
6. Geam siguranță
7. Supapă limitare presiune
8. Supapă deschidere sigură
9. Garnitură
10. Corp
11. Mîner inferior

Atenție!
În caz că nu sunt urmărite cu strictețe
aceste instrucțiuni
Utilizatorul este responsabil
pentru orice accident care ar putea rezulta.

Cîtă expresivitate mai au epitetele în 2011?

Acum sigur că şi mie mi-ar fi plăcut să schimbăm impresii despre poezia anului 2011, dar n-am citit toate cărţile, deşi am vreo 12 pe care le-am citit mai mult sau mai puţin (adică la unele am mai sărit peste pagini). Şi atunci ar fi ieşit ceva incomplet şi nedrept. E adevărat că aş vrea să am disponibilitatea şi timpul necesare să stau să analizez, ba chiar să sesizez detalii care să nască marile întrebări despre cum evoluează poezia, spre ce fel de poezie ne îndreptăm atunci cînd citim poezia publicată în 2011 şi dacă debutanţii de anul trecut au adus sau nu vreo schimbare. Ăsta era planul A. Planul B era o postare punctuală despre epitet, acest mic declanşator de expresivitate. Să-l încadrez corespunzător ca detaliu situat atît pe stratul expresivităţii, cît şi al tehnicii. Acel caz fericit, adică, în care tehnica creează expresivitate prin inventivitate - pentru că, la fel ca în cazul comparaţiei, inovaţia vine din alăturarea termenilor. Apoi aş fi făcut greşeala să emit judecăţi de valoare şi m-aş fi chinuit să conving pe toată lumea că trebuie să existe o conştiinţă a instrumentelor poetice de care dispunem şi pe care trebuie să ştim-învăţăm să le utilizăm.
Am făcut din cele două planuri pe care le aveam iniţial acest textuleţ lipsit de concluzii şi m-am gîndit că e mai nimerit să pun aici mici fragmente extrase la întîmplare din cîteva cărţi de poezie ale anului 2011 în care singurul criteriu de selecţie a fost să conţină epitete. Orice păreri sunt binevenite atîta timp cît nu sunt definitive :)

“E o toamnă caldă şi aurie”

„în lumina încă puternică, dar mai blîndă”

„aerul e totuşi animat, plin de vrăbii ameţite”

„vîntul îmi ridică în faţă insecte amorţite”

„picăturile care aţîţă pămîntul încins”

„copiii îmi par supermici / şi manevrabili”

„în pat cearşafuri răsucite şi calde”

„acolo unde zac toţi şifonaţi pe mochetă”  -- Cristina Ispas, Rezervaţia, Casa de pariuri literare

„prin mine trec sîrme reci”

„ochii îmi sunt roşii, reci şi caută locuri pustii”

„să te destrami ca o explozie leneşă”

„tăcerile-mi sunt claustrofobe”

„va fi pulbere înecăcioasă şi mută” – George Serediuc, Soarele mecanic, editura Herg Benet

„liniştea este translucidă”

„domnule vînt sunt aici, viaţa este aşa de tandră”

„cu ochii lor negri pofticioşi”

„dragostea mea este la fel de grea şi de uşoară ca un avion”

„gurile noastre sunt nişte aripi rupte”

„îngeri mai mari, îngeri din ce în ce mai mici, îngeri decoloraţi, îngeri cu aripile pîrlite”  -- Medeea Iancu, Divina tragedie, Editura Brumar

„trag de noaptea asta mică”

„ai terminat cu nevoia tîmpită de a ieşi undeva”

„sîngele rău / o să-mi întunece faţa”

„faţa mea şi trupul schilod [...] faţa mea atît de bizară”

„şi amintirile încolţeau/ pe traiect/ şi se hrăneau/ din carnea noastră stătută” – alex manta, rupt, ed. Brumar

„feţe zgribulite ochii ficşi ai manechinelor”

„cînd graniţele erau absolute şi ne strîngeau de şolduri ca un val călduţ”

„molii striveam / pe varul bleo rămîneau sfîşiate şi zemoase”

„pinii zgribuliţi”

„o găină proastă cotcodăcea leneş”

„stîlpi putrezi aninaţi de firul întins între stîlpi neputrezi” – Matei Hutopila, Copci, Casa de Editură Max Blecher

„la urzicile înalte şi bătrîne”

„mucegaiul creşte verzuliu, alb şi opac”

„calciu instabil / în scoarţa crăpată”

„să-i simt scalpul subţire sensibil / umed contrariat”

„norii umflaţi de vînt”

„fluturi alburii, bătrînicioşi” – Andrei Doboş, Inevitabil, Casa de pariuri literare

„degajăm o vitalitate intolerabilă”

„înjură năprasnic, deznădăjduit”

„din capul ei moale şi ofilit”

„la toboganele cu pante ameţitoare”

„studenţii şi studentele îşi sting corpurile incandescente”

„fotoşopată”

„lopeţi de jar alb pulverizate în aer” – Andrei Dosa, Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit, editura Tracus Arte

„poate să fie real real real imperfect şi uman”

„lîngă pleoapa ta nehotărîtă”

„multe zîmbete şi o confortabilă / amorţeală afectivă”

„şi eu prins în ceaţa compactă, strălucitoare, minunată”
”şi în întunericul explicit al nopţii”

„forme calde formulate la încheieturi / fictive şi fade” – Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Casa de editură Max Blecher

„micuţa genă letală / o să alunece mai dparte, intactă / ca o bărcuţă binecuvîntată”

„o ploaie scurtă/ s-ar fi topit”

„ lumina altui soare ajunge deviată”

„cînd se transfomă/ păpădiile galbene în păpădii pufoase, cenuşii”

„şi soarele o să fie din ce în ce mai slab” – Dan Sociu, Pavor nocturn, editura Cartea Românească

„şi se uita de pe balcon la stele./ metalice. ele”

„spun clopoţeii senili ai memoriei”

„unul din ei avea orgoliul superrănit”

„măsurile de precauţie pe care şi le-ar putea lua vor fi perfect redundante”

„pot fi foarte negre foarte dezolante mai dezolante decît un tomberon în ploaie/ foarte ruşinoase nedemne şi triste”

„în nopţi de vară delicate ca dracu/ umede grele” – Ionuţ Chiva, Instituţia moartă a poştei, Casa de pariuri literare

„o cîrpă soioasă în loc de inimă”

„am obţinut un pumn de rugănă multicoloră”

„iubirea uluitoare pe care mi-o arăţi”

„întrebările mele sunt tari ca piatra/ şi înţepătoare ca nişte arici”

„poezia mea nu valorează nimic/ pe lîngă Poezia Ta înaltă, ameţitoare” – Marius Ianuş, Refuz fularul alb, editura Tracus Arte

Found-poetry

Opusă cerşetoriei în sensul că recuperează potenţialul poetic din zone aparent aride, aşa numita found-poetry cîştigă teren în ultimul timp mai ales ca reacţie la convenabilele şi facilele înclinaţii patetice. Paradoxul e că în sensul strict al opţiunii poetice, found-poetry rămîne o soluţie la fel de convenabilă şi facilă.

În sens mai larg luăm de-a gata de la Wikipedia: "Found poetry is a type of poetry created by taking words, phrases, and sometimes whole passages from other sources and reframing them as poetry by making changes in spacing and/or lines (and consequently meaning), or by altering the text by additions and/or deletions. The resulting poem can be defined as either treated: changed in a profound and systematic manner; or untreated: virtually unchanged from the order, syntax and meaning of the original." (mai multe aici).
Sigur că, reformulînd, se poate spune că diferenţa dintre textul original şi replica lui în found-poetry e dată de finalitatea fiecăruia. Devenind text literar prin simpla modificare a finalităţii lui, textul îşi împărtăşeşte receptorului potenţialul poetic (imens uneori şi genuin). Sigur că ţine de talentul autorului de a fixa un cadru optim de desfăşurare a textului pentru că found-poetry funcţionează cel mai bine contextual, potenţată de fundalul creat.
E uşor de înţeles că procedeul e limitat de însăşi uşurinţa de a fi utilizat şi că mai mult de un text într-un volum pare uneori chiar prea mult. E genul de surpriză care funcţionează o singură dată.

Printre cele mai cunoscute found-poetry la noi este acest text inclus în antologia "Vînt potrivit pînă la tare" care în mintea mea rămîne un reper:


"SALATĂ ORIENTALĂ

întrucît nu există reţetă strictă se vor lua de la caz
la caz cartofi roz sau din cei făinoşi fierţi bine de tot
şi tăiaţi în felii subţiri potrivite s-au groase dar asta
nu contează întrucît nu eşti pus sub supraveghere

peste care se taie sau se dau pe răzătoare două cepe dulci
ouă răscoapte sau mai moi proaspete însă ceva verdeaţă
se amestecă totul cu maioneză sau smîntînă sau şi cu şi cu
asta rămîne o problemă internă a fiecărui vas de bucătărie

deasupra e cel mai bine a se presăra ca la doi pumni de
măsline după care se condimentează totul din belşug

atenţie

piperul e important a nu se uita nici frunzele de pătrunjel
tocate mărunt deşi ce-i drept nu au prea mare impor
tanţă însă ajută la digestie
se acreşte apoi totul de preferinţă cu oţet îndulcit
sau ne
îndrăzniţi! în acest sens aveţi libertate deplină după
care
se amestecă totul cu nădejde se mai adaugă din cutare
sau
cutare şi nu-ţi mai rămîne decît să-ţi doreşti poftă bună
(1976)

(din antologia Vînt potrivit pînă la tare,Ed. Kriterion, 1982
poezie de FRANZ HODJAC - n.27 sep 1944.debut ed. 1970)"

O discuţie mai amplă poate să aibă ca teme principale metodele de construcţie a found-poetry şi unde putem împinge limita acestui procedeu; cît se poate modifica din text şi în ce fel astfel încît să rămînă totuşi found-poetry; pînă la ce nivel poate fi bruiat mesajul textului.

Nu pot să nu-l amintesc aici pe Mugur Grosu, cel care a reuşit să ducă found-poetry în zona ei mai experimentală (nu numai în literatură, ci mai ales în artele vizuale). Ţin minte filmuleţele cu subtitrări suprapuse peste imagini cu care nu aveau legătură sau volumele sale "sms / ei respiră și fac dragoste ca şi fluturii (Ed. Vinea, 2006" sau "press / troleul 43 s-a spînzurat cu cordonul de la capot (Ed. Vinea, 2007 / ediția a II-a în 2009)" - demersuri lăudabile de found-poetry construite din mesaje pe telefon, respectiv fragmente de articole din presa scrisă.

Remarcam într-o postare trecută o tentaţie pe care found-poetry o exercită asupra genului de poeţi care găsesc în ea reacţia cea mai la îndemînă la pateteismul pe care propria structura lirică nu-l poate evita. În acest sens apreciam extrem de pozitiv soluţia pe care un poet ca Dan Sociu a găsit-o în sprijinul salvării formulei poetice în "Pavor nocturn", volumul lui de poezie cel mai recent. Evident că soluţia e mai complexă, nu se reduce la un procedeu elementar, dar e de observat că include accente de found-poetry (cel mai elocvent exemplu e al doilea text din secţiunea "apă de vis. studiu de caz" a cărţii)

Trebuie să recunosc că sunt un mare fan al found-poetry - e remarcabil felul în care accente de found-poetry de o subtilitate dată doar de un mare talent au pătruns la noi odată cu literatura scriitorilor suedezi tineri, recent traduşi - unde văd subtilitate în felul inteligent de a explora (ironic) automatismele de limbaj ale diverselor domenii de interes social.

Derapajele criticii

În mintea mea, critica face parte azi din acel teritoriu mai vast pe care-l putem numi politica literaturii în mod general şi, specific, politica poeziei. Cu mişcări la fel de energice şi ambiţioase atît în direcţia unei recenzii pozitive cît şi a uneia negative, orientate mai degrabă către polemică, criticii mai alunecă uneori, în elanul propriilor porniri.
Sunt convins că derapaje au fost nenumărate de-a lungul istoriei literare: fie cărţi foarte bune judecate prea aspru de unii critici, fie dimpotrivă, cărţi proaste ridicate de unii prea sus. E un fenomen natural. Dacă aş fi avut timp să adun fie şi numai recenziile să le spunem amuzante ale ultimilor 10-12 ani, am fi avut o colecţie semnificativă. Aşa, am strîns doar cîteva păreri care mi-au provocat reacţii diverse, dar toate avînd legătură cu noţiunea de derapaj care evident că este cît se poate de subiectivă pînă la demonstrarea contrariului.

“Marius Ianuş e, se subînţelege, un poet adevărat. Dar supralicitat. Ursul din containăr..., de pildă, oricât de notabile ar fi câteva bucăţi, conţine deranjant de multe rateuri şi umpluturi.”(Tudor Creţu despre Marius Ianuş, 2007)

„Fără fiţe retorice, perfect lizibil şi impresiv cu oricare dintre poemele sale, autentic social şi golănesc prin tropi, inedit, interesant, dur şi „greu“ – dacă ar fi predat liceenilor, SGB ar repera onoarea pierdută a poeziei.” (Marius Chivu despre “Chipurile”-Stoian G. Bogdan)

O mai mare exigenţă faţă de sine, pe care i-o va aduce probabil maturizarea, îl va ajuta pe Stoian G. Bogdan să devină poetul pe care-l anunţă din volumul de debut: un poet de viziune, cu un imaginar pregnant şi original – mai degrabă absent la scriitorii tineri de azi –, foarte capabil deja de a spune poezia verde-n faţă. (Alex Goldiş despre “Chipurile”-Stoian G. Bogdan)

„Din păcate, însă, cu totul contrar a ceea ce crede Paul Cernat într-o cronică din revista „22”, frugalitatea versurilor lui Sociu nu e echilibrată de vreun climax valoric. O fi trecut poetul prin experienţa infernului cu destule câştiguri existenţiale (cum bănuieşte criticul), nu zic ba, însă la suprafaţa scriiturii, aceasta nu transpare mai deloc.

[…] 

Nu e vorba doar de abulie şi de resemnare ca semnalmente ale noii sensibilităţi, ci, mă tem, chiar de versuri şi sintagme ce scârţâie din toate încheieturile.”

(Alex Goldiş despre volumul Pavor nocturn al lui Dan Sociu)

Dacă volumului nu-i lipseşte o anumită atmosferă ce decurge din temele amintite mai sus, în schimb, mai nimic nu se reţine din pasaje citite independent. Sigur că perspectiva integrală ar putea salva un volum astfel conceput. Cu singura condiţie, însă, ca amestecul aleator de teme şi de situaţii, expuse într-un ton alb şi neutru, să nu alunece niciodată în clişeu. Ceea ce nu se întâmplă în Instituţia moartă a poştei. Căci, începând chiar cu titlul neinspirat, multe pasaje nu reuşesc să spună mai nimic. Stângăcia şi je-m'en-fiche-ismul mimat se disociază cu greu, în multe poeme, de neglijenţa şi stângăcia reală

(Alex Goldiş despre Ionuţ Chiva - Instituţia moartă a poştei)

“ În rest, aproape că frapează omogenitatea eşecului liric, consecvenţa cu care autorul îşi ratează textele, cu încredinţarea că face poezie adâncă. Imaginile sunt artificioase, transpirând în efortul semnificării. Neavând priză la real şi construind haotic în planul ideii, Răzvan Ţupa găseşte în „ermetism” o redută şi un alibi

[…]
Tipicul tânărului autor este de un comic repetitiv, sâcâitor: după rularea unor versuri ce nu reuşesc să spună şi să figureze mai nimic, e dată câte o definiţie fără noimă, schimbând instantaneu tonalitatea emisiei şi registrul compoziţiei. Aproape fiecare poem este o locomotivă fără putere, performând jalnic pe şine, sub ochii unui acar obosit. 

[…]

Răzvan Ţupa este, în fond, un postsimbolist la jumătatea distanţei dintre Virgil Mazilescu şi Mircea Ivănescu”, ne avertizează Marius Chivu pe coperta a IV-a a volumului de faţă. Câtă precizie topometrică!… Din fericire, distanţa lui Răzvan Ţupa faţă de poezie nu mai trebuie calculată. (Daniel Cristea-Enache despre volumul Corpuri Româneşti al lui Răzvan Ţupa)

„am citit unelte de dormit şi mărturisesc că aşteptările mi-au fost răsplătite: şi acest nou titlu al său îmi întăreşte convingerea că ne aflăm în faţa unui poet extraordinar, unul dintre cei mai puternici pe care îi avem. Între experienţele lirice de azi, poezia scrisă de Ioan Es. Pop este o poezie densă, o poezie grea. Dacă am compara-o cu metalele, ea s-ar situa, negreşit, în zona metalelor grele, cu densitatea peste 5, tinzând probabil spre limita de sus, unde se regăsesc platina şi osmiul”

(Gabriel Chifu despre „Unelte de dormit” de Ioan Es. Pop, 2011)

“Volum de maturitate, unelte de dormit arată un Ioan Es. Pop care reuşeşte să meargă mai departe, să continue, fără a cădea în autopastişă. Vechile elemente şi personajele deja cunoscute (măcelarul, preotul), laolaltă cu situaţiile epicizate şi proiectate dramatic, sînt reinterpretate în lumina unei noi vîrste poetice. Semne şi mai clare ale acesteia sînt abundente în celelalte trei secţiuni, dintre care una (potriviri după alecsandri & co.) surprinde pînă la a frapa. Poetul nostru se răsuceşte aici, într-un postmodernism luat pe cont propriu, către voci lirice anterioare, cu care intră, aşa zicând, în corespondenţă vizionară

[…]

După un deceniu şi mai bine de efervescenţă antologatoare şi relativ impas creativ, Ioan Es. Pop a regăsit (numai el ştie cum) frecvenţa acelei poezii.” (Daniel Cristea Enache despre volumul lui Ioan Es. Pop, “Unelte de dormit”, 2011)

P.S. aştept şi exemple (mult) mai semnificative

p.s. 2:
Putem vorbi, în orice caz, despre literatura basarabeană ca despre o literatură de interferenţă între cultura română şi cea rusă - hibriditate interesantă în sine, de explorat şi de exploatat mai atent pe viitor. Pe de altă parte, în ultimele două decenii integrarea literară româno-basarabeană tinde să devină un fapt natural şi firesc. Putem măsura, desigur, decalajele de mentalitate literară între Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi ceilalţi şi „neomoderniştii” sau neotradiţionaliştii de dincoace de Prut, dar este mult mai greu să vorbim despre decalaje în cazul unor scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Nicolae Esinencu, Tamara Cărăuş, Gheorghe Erizanu, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Liliana Corobca, Mitoş Micleuşanu, Dimitri Miticov ş.a  (subl. mea :) )  - Paul Cernat în Timpul.MD

Există o dimensiune a poeziei pe care eu o numesc cerşetorie

O introducere

Cerşetoria în poezie nu-i mult diferită de orice fel de cerşetorie, indiferent de natura scopului sau mai bine zis profitului şi se referă la exploatarea unui handicap propriu sau a unei poziţii dezavantajoase pentru a obţine anumite foloase. Am mai spus şi cu alte ocazii - numesc cerşetorie această exagerare a autorului în direcţia obţinerii directe a empatiei. Ar fi potrivit să spun de la început că acesta nu este un criteriu valoric, dovadă fiind faptul că exemplele vor fi texte ale unor poeţi foarte apreciaţi. În acelaşi timp, din punctul meu de vedere cerşetoria  trebuie evitată şi salvarea poate veni, aşa cum se va vedea, de la instrumentele poeziei, aşa numitele straturi care să-i împingă miza departe de această zonă mai puţin fericită.
Există, cred, destul de prezentă la noi convingerea că poetul este acel geniu neînţeles care are acces la tristeţea metafizică a universului şi care, ca un spirit altruist ce este, printr-o misiune nobilă pe care o acceptă cu multă responsabilitate, împărtăşeşte muritorilor simpli marile drame ale existenţei. Ori asta e o concepţie destul de romantică în esenţă şi suficient de nocivă astăzi. Aş renunţa la ironie şi aş face observaţia că această convigere, cultivată intens în şcoală, are efect imediat asupra tinerilor care încep la un moment dat să scrie şi care îşi infestează încercările poetice cu tot felul de accente sumbre în cele din urmă confeţionate din micile obiecte ale normalităţii propriei existenţe. Se întîmplă deseori ca aceste accente sumbre să rămînă pe termen lung în straturile fine ale viitoarelor texte.
Îmi doresc o subtilitate cu totul nouă şi proaspătă a poeziei, însoţită de o voce nealterată.

Instrumentele şi nuanţele cerşetoriei
De cele mai multe ori, cerşetoria în poezie are instrumente sigure. Patetismul vine fie pe direcţia poveştii, unde în cele mai nefericite cazuri imperfectul preia mizerabila povară de a crea contrastul trecut-prezent cu exagerarea ambelor nuanţe în sensuri opuse (idealizării trecutului i se opune o îngroşare a tuşelor negative din prezent), fie pe direcţia vocii afectate unde micile probleme capătă dimensiuni apocaliptice. Evident, sunt doar cele mai importante direcţii în care cerşetoria forţează limitele poeziei. Bineînţeles că există şi alte procedee, dar majoritatea au la bază acelaşi mecanism al extragerii precise a tuturor nefericirilor îndelung încercatei existenţe.
Ca să nu uit să amintesc mai tîrziu, să spun că există o formă de cerşetorie mai subtilă care duce poezia în spaţiul concret unde poate fi plăcută şi preţuită. La fel cum există micile aparate ale evitării cerşetoriei, minunate în eleganţa şi eficienţa cu care acţionează.

Există cerşetoria specifică poeziei lui Dan Sociu: aceea a unui prezent al lipsurilor de tot felul cu efect imediat constînd în diverse angoase şi depresii:
"Îmi lipseşte fix o mie de lei
ca să intru oriunde la cald,
şi sînt prea timid să cerşesc
şi nu sunt norocos să găsesc bani,
nu am telefon, nu am o cartelă să te sun,
nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător,
pentru că tu eşti acasă cu el "(Dan Sociu, "cîntece excesive")

 sau (primele 2 versuri din fiecare strofă):

„în fiecare seară mă întorc în cămin abătut/ pentru că nu e nici unşpe”,
„deschid uşa / rugîndu-mă să nu fie nimeni în cameră”,
„din clipa-n care îmi scot bocancii / mă simt condamnat”(Dan Sociu, "fratele păduche")
Şi cu toate astea, cerşetoria n-a avut niciodată expresivitatea din "Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă" unde ritmul, vocabularul, stratul imaginilor şi al tehnicii ca şi excelentul grafic al tehnicii fac din poezia amintită una dintre cele mai frumoase din literatura post2000.
Aşa cum, pentru prima dată, în "Pavor nocturn" (mai ales în secvenţa "apă de vis. studiu de caz") intervine un control al raţiunii care împinge poezia lui Dan Sociu în unele direcţii pe care n-a mers pînă acum, iar asta împrospătează vocea care putea deveni previzibilă. Voi aminti altădată cum tendinţa de a părăsi direcţia cerşetoriei se face pe cel mai facil drum, care este şi cel diametral opus, acela al aşa numitei found-poetry.

Să numim această nuanţă a cerşetoriei o cerşetorie socială unde aş înscrie cîte ceva din poezia lui t.s. khasis:
”ştii

cînd eram sportiv la un club de judo din lipova

suportam înfrîngerile fără să plîng

nici nu ştiu de ce îţi spun chestia asta” (t.s. khasis, „arta scalpării”, ed. Vinea 2005)
sau din poezia Domnicăi Drumea:

„o vezi în fiecare pasăre strivită

fetiţă dulce trimisă la produs

ai luat-o în braţe pe scara trenului

un obraz lipit de geamul murdar

mama

e gravidă cu un nene rău

care mă bate

[…]” (Domnica Drumea, „Crize”, ed. Vinea, 2003)

sau chiar Marius Ianuş în poeziile lui uşor resemnate:

„Dincolo mama face bani

pentru chiria mea

o pereche de papuci de casă

costă dooişpe mii, deci ea

face opt perechi. Simplu.

Dincoace eu rămîn eu scriu

eu stau lungit eu” (Marius Ianuş, Hîrtie igiencă precedată de Primele poezii, Vinea, 2004)

Cerşetoria unei poezii ca aceea a lui Claudiu Komartin e construită de vocea afectată, acest instrument de exagerare a accentelor grave.
"Scriu noaptea într-o dureroasă dezordine
presimţirea unui dezastru mă îndeamnă să nu mă opresc
vocea mea tandră ca o piatră de moară
macină-n gol cuvinte
mereu înaintea mâinii" (Claudiu Komartin, ***, "circul domestic", CR 2005)
sau:

„nici munca nici scrisul nici bunătatea
doar propriul dezgust ar mai putea să mă-nnobileze acum” (Claudiu Komartin, ***, "circul domestic", CR 2005)
sau încă:
”Dacă tu nu mai eşti, ce mai rămîne între mine şi moarte?
Paiele împrăştiate de furtună, iarba îngălbenită,

un cîine bătrîn şi surd care latră în noapte?”

Dacă acestei nuanţe a cerşetoriei i-am spune cerşetorie metafizică, atunci am putea să încadrăm aici şi texte ale altor poeţi:

„Viaţa mea se împarte între familie şi singurătate,

între mîndreţea de fată pe care o aştept şi cărţile mele,

între zilele petrecute cu ştreangul în jurul ochilor

ca un orb spînzurat,

şi nopţile petrecute în faţa calculatorului,

sau în calculator, indecis, ca un virus tînăr,

între familie şi singurătate, între viaţă şi moarte,

între a fi aşa şi acum, cum ar trebui să fiu,

şi între a fi aşa cum nimeni n-ar trebui să fie vreodată”  (Cosmin Perţa, Fără titlu, ed. Paralela 45, 2011)

„şi nu e zgomotul oraşului, zgomotul aerului, zgomotul meu

e zgomotul nimănui. Abia început

şi ziua urcă în mine, mă rupe de ei,

mă rupe de etajul cinci,

mă rupe de tot şi mă afundă mai mult în zgomotul

asurzitor, al nimănui.” (Teodor Dună, De-a viul, CR 2010)

Mai există, evident, şi alte nuanţe ale cerşetoriei, dintre care mai întîlnită este cea situaţională sau „a poveştii”. Unitare prin însuşi firul narativ, există volume care se încadrează cu totul în categorie („Amintiri pentru tatăl meu” a lui Radu Vancu, ed. Vinea, 2010 sau „Federeii” lui Nicolae Avram, ed. Max Blecher, 2010 )

Eschiva

Aici ar trebui să încadrăm reuşitele poeziei, acel teren fertil pe suprafaţa căruia poezia face o eschivă în faţa ameninţării cerşetoriei şi se ridică brusc şi definitiv la suprafaţă.
Şi din fericire exemplele în acest sens sunt mult mai numeroase şi doar specificul acestei postări care exagerează dimensiunea mai puţin fericită a cerşetoriei mă face să insist mai puţin, de această dată, asupra reuşitelor.

Deja am amintit "Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă" a lui Dan Sociu şi cît de multe exemple se pot găsi în volumele lui e uşor de presupus. Adaug în treacăt şi cred că am mai spus asta, nu sunt de acord cu cei care spun că „Pavor nocturn” nu s-ar ridica, în a doua şi a treia lui parte, la nivelul volumelor anterioare. Dimpotrivă chiar.

Închei cu un exemplu în care vocea afectată din poeziile lui Claudiu Komartin care trebuie să recunosc că în general nu exercită asupra mea o extraordinară putere de convingere se transformă în textul care urmează într-o admirabilă desfăşurare a mijloacelor tehnicii. Ritmul alert ales aici împrospătează vocea şi exact ca într-un remix antrenant al unei piese lente, mai ales prin rime, ritm şi unele cîştiguri reale pe zona limbajului, rezultă un întreg reuşit.

„Încercăm să convingem nebunia

Creierul meu dă cu mine de toţi pereţii,

creierul tău e un marţian rătăcit

care caută în pilaf sensul vieţii.

Tu, la o adică, ai putea veni mai aproape,

te-ai putea muta cu mine aici, între ape.

Arterele noastre vor depăşi repede tracul –

curând, ne vom râcâi împreună

disperarea cu şpaclul.

Încercăm să convingem nebunia

să respecte un ritm cunoscut.

Într-o zi, lumea asta o să ne coasă gurile

cu catgut.” (Claudiu Komartin, text inedit inclus în Antologia Revistei Echinox)