Poezia lui Răzvan Ţupa sau contorsionistul organism viu care este limbajul

"fetiş"
(Semne, 2001; Vinea, 2003 - Editia a II-a "fetiş- o carte romaneasca a placerii")

 „corpuri româneşti”

(Cartea Românească, 2005)

„praf de stele - o serie din exercitiile mele”

(2011, în manuscris)

M-am referit pînă acum la poezia lui Răzvan Ţupa în două rînduri: cu ocazia postării despre modul de tăiere a versurilor şi la postarea despre expresivitatea prin limbaj în cazul Angelei Marinescu. În ambele cazuri, ajungeam la aceeaşi concluzie: în interiorul acestei poezii există un mecanism foarte viu care acţionează asupra sensurilor care se construiesc şi se destramă pentru a construi unele noi, lucrul ăsta făcîndu-se şi prin elementele tehnice ale dispunerii în versuri, dar şi prin torsiunile logice pentru care singura ameninţare e redundanţa. Spuneam că fiecare vers acţionează asupra celor anterioare, mutîndu-le de la cursul previzibil al logicii şi creînd un limbaj care funcţionează după alte reguli(şi da, asta face literatura, dacă e să generalizăm aproape naiv şi superficial, dar avem aici un caz particular foarte rar întîlnit în literatura de la noi şi chiar în acele cazuri, destul de izolat în cadrul operei unui autor)
Această poezie lucrează conştiincios pe fiecare strat, dar excelează evident pe stratul tehnicii şi al limbajului, dar nu în sensul invenţiei, ci asocierilor care torsionează şi deformează - iar asta generează, contrar tuturor aşteptărilor, o mare cantitate de expresivitate.

„Inventarea unui limbaj este sinonimă cu inventarea unui organism viu lăsa să se înţeleagă Ludwig Wittgenstein, unul dintre sfinţii filosofiei din secolul XX.”, scrie Răzvan Ţupa pe blogul lui, referindu-se la tinerii poeţi nedebutaţi cu o frază care-i caracterizează mai degrabă propria literatură.

Printre poeţii ultimei generaţii literare, Răzvan Ţupa este cel mai constant autor şi în acelaşi timp cel mai consecvent propriului program, oricare ar fi acela.

Volumele nu sunt numai colecţii de poezie, ci şi culegeri profund teoretizante despre „mişcările poeziei”, demonstraţii elaborate de tehnică sau, după caz, material didactic.

Dintre toate cărţile de poezie, despre cărţile de poezie ale lui Răzvan mi-e cel mai greu să vorbesc, noroc că nu fac critică, pentru că altfel aş fi fost pus în poziţia frustrantă în care deşi ştiu foarte bine cum funcţionează acest tip de poezie, îmi e foarte greu să explic pentru alţii.

Îmi e mai la îndemînă metafora copilului care se joacă cu un fir de apă pe care-l deviază neîncetat de la traiectoria lui naturală. Pentru că ce altceva poate fi „pentru că iarăşi nu am avut ce vorbi şi sunetele aveau impresia/greşită că trebuie să aibă un sens” decît o deviere între „impresia” şi „greşită” sau o ruptură adîncă între cele două versuri care produce atîta expresivitate.

Am vrut iniţial să elaborez un comentariu comparativ în care aş fi spus că în volumele ulterioare (dacă e să luăm în considerare şi recentul manuscris) nu mai găsim fragmente ca acelea din „fetiş”: „ai mei stăteau în viziru III la etajul 3 unde din cînd în cînd/îmi sprijineam bărbia de tocul ferestrei în bucătărie/şi mă holbam la oile care treceau pe calea călăraşilor” şi care rămîn nişte fragmente cu totul exotice faţă de „guşti sau vezi vorbele şi oxidarea minusculă pe care o întind peste orice gest” (ambele fac parte chiar din primul text al ediţiei din 2003 de la Vinea, ca şi cum în timp pornirile biografice au fost inhibate cu totul de o lirică a amplitudinii poeziei de limbaj). Aş mai fi spus că spre deosebire de poeziile lungi din „fetiş” urmează structuri mai condensate în „corpuri româneşti” pentru ca în ultimul volum disponibil doar online deocamdată textele să fie foarte scurte, aproape ca nişte notaţii de cîteva versuri care comunică unele cu altele. Tot comparativ aş spune că toate 3 volumele la care mă refer fac aceeaşi mişcare inestetică: teoretizează, mai mult sau mai puţin evident (adică înăuntrul sau în afara textului) propriul demers. Poate „fetiş” e cea mai curată din punctul ăsta de vedere, pentru că, apoi, „corpuri româneşti” cuprinde adevărate corolare numerotate ca în demonstraţiile ştiinţifice gen 3.3., 3.4 şamd de cele mai multe ori nu numai inutile, ci şi nocive pentru restul fragmentelor, iar în „praf de stele” jocurile cu rimele(interioare sau nu) din unele porţiuni ale volumului devin obositoare.

Dar n-aş insista în direcţia părţilor defavorizate ale poeziei lui Răzvan Ţupa (printre care putem adăuga un carneţel underground sau cîteva ambiţii antisecuriste), pentru că ele sunt prea mici pe lîngă importanţa reuşitelor. Iar cea mai însemnată reuşită este cea despre care vorbeam la început: în corpul acestei poezii de limbaj e un mecanism viu, o variabilă în mijlocul textului care acţionează permanent de la un capăt la altul al construcţiei poetice.

Dacă ar fi să ne întrebăm ce au în comun strofele următoare:

„soarele poate să-şi izbească la nesfîrşit

păianjenul transparent pe care ne-am obişnuit să-l luăm

   drept lumină

de marile hoteluri unde ne-am adăpostit

obscurităţile minuscule”

şi

„e destul de cald acum

mai e şi ziua asta cînd mă gîndesc

în continuuu să enumăr toate obiectele

absolut necesare între care mă simt străin”,

am spune că este aceeaşi disponibilitate de a deforma sensurile anterioare ca procedeu de a pregăti terenul pentru surpriză -- în urma căreia e necesar sau aproape obligatoriu să reiei ca să poţi reevalua, dar şi asta e deja prea tîrziu pentru că poezia s-a strecurat înăuntru foarte eficient o dată cu tot acest ritual de seducere.

Şi, cu riscul de a mă repeta, adaug una dintre construcţiile preferate care nu încetează să mă uimească:
"Ceea ce spui ne studiază atent poziţia corpului şi
faţa şi în general trage o concluzie despre
felul în care participăm fiecare dintre noi la viaţă" (Răzvan Ţupa)

p.s.  aştept volumul 3 la o editură, cu acest ciclu de poezii praf de stele şi cu acele poeme sportive daca reţin exact dintre care unele erau foarte frumoase.