Prima dată a fost teama,
pentru că umbra se lungise pe sub masă
pînă în dreptul meu şi nu ştiam de unde vine.
Apoi am găsit scaunul cu privirea
tocmai în celălalt capăt al camerei,
pentru că soarele coborîse spre pădure
unde zăpada se mai păstra doar pe sol.
Dacă te-ai fi trezit din întîmplare între copaci,
unde trunchiurile brazilor împing lumina spre lizieră,
ai fi luat zăpadă moale să strîngi
de-un bulgăre pe care să-l arunci în sus şi poate
maxim două păsări mici să sperii, să zboare. Dar cum
nu te aflai în pădure, ci la căldură unde
umbra scaunului se întindea şi te obişnuiai cu ea
ce mai puteai face decît s-o aştepţi să urce pe perete.
Pagini
▼
joi, 27 decembrie 2012
luni, 24 decembrie 2012
Sinaia. Piesa 1: Fîş
Au facut fente din corp să ocolească
obstacole imaginare, privirea pierdută.
Schiurile au fîşîit, pantalonii au foşnit
prin lapoviţa păcătoasă.
Dincolo de versant vedeam senin -
soare, bănuiam, ridicînd capul.
Plante la geam al căror nume
numai ionuţ chiva sau manualul de botanică
îl mai putea reţine pentru oameni.
Unii cu schiuri, unii cu placa pe serpentine,
alţii cu berea la căldurică.
S-a dus şi telegondola, hai noroc!
Dincolo de plante, pîrtia.
Pantalonii au foşnit, schiurile au fîşîit.
Unii cu lapoviţa pe ochelarii de schi,
unii cu clăparii pe podeaua cabanei,
alţii cu berea în mirosul vinului fiert
şi privirea rătăcită în plante, calorifer sub pervaz.
obstacole imaginare, privirea pierdută.
Schiurile au fîşîit, pantalonii au foşnit
prin lapoviţa păcătoasă.
Dincolo de versant vedeam senin -
soare, bănuiam, ridicînd capul.
Plante la geam al căror nume
numai ionuţ chiva sau manualul de botanică
îl mai putea reţine pentru oameni.
Unii cu schiuri, unii cu placa pe serpentine,
alţii cu berea la căldurică.
S-a dus şi telegondola, hai noroc!
Dincolo de plante, pîrtia.
Pantalonii au foşnit, schiurile au fîşîit.
Unii cu lapoviţa pe ochelarii de schi,
unii cu clăparii pe podeaua cabanei,
alţii cu berea în mirosul vinului fiert
şi privirea rătăcită în plante, calorifer sub pervaz.
luni, 26 noiembrie 2012
Alţii
Anul acesta a fost organizată, pentru al şaselea an consecutiv, tabăra de literatură de la Săvîrşin la care m-am bucurat să iau parte.
Au rezultat cîteva poezii, discuţii, like la poze şi, în urmă cu cîteva zile, o antologie a unui fel particular de prietenie greu de întîlnit în alte condiţii.
Alţii, Editura Brumar, 2012 - antologie
Alex Văsieş, Bogdan Coşa, Dmitri Miticov, Krista Szöcs, Andrei Dósa, Cosmina Moroşan, Miki Vieru, Ştefan Baghiu, Teodora Coman, Sorin Despot, Sabina Comşa, Radu Niţescu, Bogdan Munteanu, Lia Faur.
Prefaţă de Ştefan Baghiu.
miercuri, 21 noiembrie 2012
Lansarea volumului "Dmitri: uite viaţa"
Casa de editură Max Blecher vă invită vineri, 23 noiembrie 2012, de la ora 17.30, la lansarea volumului "Dmitri: uite viaţa" de Dmitri Miticov (Casa de Editură Max Blecher, 2012).
Prezintă: Rareş Moldovan.
Târgul de carte Gaudeamus
Editura Herg Benet & Casa de Editură Max Blecher
standul 347B
nivelul 7.70 (ultimul nivel, lângă spațiul central de evenimente)
După prezentarea din cadrul Institutului Blecher şi după o primă ieşire în ţară, la Sibiu (unde primirea călduroasă a întrecut orice aşteptări), Dmitri: uite viaţa se lansează oficial, la Gaudeamus.
Va fi aşa: înainte de a citi la Bastilia, Rareş îşi va drege glasul la standul Casei de editură Max Blecher. Dmitri va citi din carte îmbrăcat în bluză neagră bumbac 100% cu imprimeu surpriză.
luni, 19 noiembrie 2012
Sibiu. Piesa 1: Soare
Am pornit cu ceaţa pe capotă
şi frunze galbene sub ştergătoare.
Omule, vine din faţă. Tu mai vezi drumul?
Să avem grijă la cuvinte, să le ţinem
din scurt. Dezinvolte doar pînă unde pot fi
sigilate cu o singură scînteiere, la o palmă de noi.
Sub stîlpii de iluminat
o strălucire micuţă a alunecat
pe fisura parbrizului sub ochii noştri, tăcut şi curat.
Strălucire micuţă,
scoate-mă din maşină,
scoate-mă din gîndurile lor,
dragii de ei, şi goneşte
cu mine prin ceaţă, spre soare
aşa cum tornada ridică-n spirale tractoare.
şi frunze galbene sub ştergătoare.
Omule, vine din faţă. Tu mai vezi drumul?
Să avem grijă la cuvinte, să le ţinem
din scurt. Dezinvolte doar pînă unde pot fi
sigilate cu o singură scînteiere, la o palmă de noi.
Sub stîlpii de iluminat
o strălucire micuţă a alunecat
pe fisura parbrizului sub ochii noştri, tăcut şi curat.
Strălucire micuţă,
scoate-mă din maşină,
scoate-mă din gîndurile lor,
dragii de ei, şi goneşte
cu mine prin ceaţă, spre soare
aşa cum tornada ridică-n spirale tractoare.
miercuri, 31 octombrie 2012
"Dmitri: uite viaţa" la Sibiu
Vineri, 2 noiembrie 2012, de la ora 18,30, la Librăria Humanitas "Constantin Noica"din Sibiu (Strada Nicolae Bălcescu nr.16), Dmitri va citi poezii din cărticica abia apărută la Casa de editură Max Blecher, "Dmitri: uite viaţa". Sper să vă placă.
p.s. va fi un maraton de poezie, pentru că vor citi şi poeţii din Zona nouă (abia aştept să-i ascult!), aşa cum ne anunţă Radu Vancu pe blogul lui.
Mai multe informaţii aflăm de la Claudiu Komartin care va fi alături de noi la Sibiu.
vineri, 26 octombrie 2012
Bucureşti. Piesa 6: Cinic
"voi încă nu ştiţi că ne-am născut în moarte "I won't let this happen to my children"
şi toate grijile s-au terminat deja?" Radiohead
Dan Sociu
1.
Lucrurile s-au întîmplat simplu, ca-n viaţă:
ei au intrat în clinică ţinîndu-se de mînă,
o parte frică, o parte nerăbdare, cum nimănui
nu-i este interzis să spere.
Slavă cinismului care ne bîntuie
sufletele! - şi care în faţa emoţiei lor
a luat forma unor detalii tehnice
elegant etalate de medici.
Dacă vreţi, pe înţelesul tuturor, se numeşte
reproducere asistată.
Mai simplu de atît nu există.
Fecundarea ovulului se face
în afara organismului, adică în laborator.
După fecundare se obţin embrioni,
dar numai jumătate dintre aceştia
sunt dezvoltaţi corect.
Farmecul vieţii e concurat de însuşi cinismul ei,
să luăm de exemplu statistica: specialistul selectează
doi sau trei embrioni care se transferă în uter
prin intermediul unui cateter.
Se aleg mai mulţi embrioni pentru ca şansele
de apariţie a sarcinii să fie mai mari.
2.
Trec ani şi într-o zi se întîmplă ceva extraordinar:
trage maşina pe dreapta şi rămîne o vreme
să asculte la radio.
O stare de graţie a singurătăţii.
Un om se poate obişnui cu el însuşi
într-un asemenea grad
încît fericirea să însemne cinci minute de pauză
pe drumul către serviciu, dimineaţa,
în staţia de autobuz cu alveolar unde oamenii
somnoroşi, adunaţi să aştepte troleul, prin geamul lateral
văd omul la costum cum a lăsat mîinile de pe volan în poală.
O mare enigmă poate fi şi viaţa uneori,
ar putea să îşi spună,
aproape ajunge să-şi spună,
îşi spune.
Pînă acolo ajunge penibilul.
Dar viaţa e o enigmă nu.
E un embrion din doi sau trei
care s-a concretizat într-o sarcină.
O serie de condiţii favorabile.
3.
Într-o zi un om a vrut să traverseze strada,
dar cineva care trecea în sens opus a zis
"mai bine ar fi să dispar",
iar el s-a întors şi aşa a rămas,
s-a făcut roşu la semafor, o ocazie irosită.
Pentru că viaţa e o alegere nu.
Cum tot alegere este
apropierea mîinilor a doi oameni blazaţi
într-o clinică de fertilizare.
Să derulăm puţin înapoi:
un om n-a mai traversat strada,
un om n-a rămas cu maşina în staţia de troleu
să asculte la radio.
N-au mai fost selectaţi embrioni,
n-a fost reproducere asistată.
Ei n-au mai intrat în clinică şi lucrurile
n-au mai fost simple ca-n viaţă.
Totul a fost ţinut înăuntru cu rost,
omul care putea fi, n-a mai fost. Şi ştii:
singura realitate este cea a memoriei, tu
omule care poţi fi, aminteşte-ţi că vei muri.
şi toate grijile s-au terminat deja?" Radiohead
Dan Sociu
1.
Lucrurile s-au întîmplat simplu, ca-n viaţă:
ei au intrat în clinică ţinîndu-se de mînă,
o parte frică, o parte nerăbdare, cum nimănui
nu-i este interzis să spere.
Slavă cinismului care ne bîntuie
sufletele! - şi care în faţa emoţiei lor
a luat forma unor detalii tehnice
elegant etalate de medici.
Dacă vreţi, pe înţelesul tuturor, se numeşte
reproducere asistată.
Mai simplu de atît nu există.
Fecundarea ovulului se face
în afara organismului, adică în laborator.
După fecundare se obţin embrioni,
dar numai jumătate dintre aceştia
sunt dezvoltaţi corect.
Farmecul vieţii e concurat de însuşi cinismul ei,
să luăm de exemplu statistica: specialistul selectează
doi sau trei embrioni care se transferă în uter
prin intermediul unui cateter.
Se aleg mai mulţi embrioni pentru ca şansele
de apariţie a sarcinii să fie mai mari.
2.
Trec ani şi într-o zi se întîmplă ceva extraordinar:
trage maşina pe dreapta şi rămîne o vreme
să asculte la radio.
O stare de graţie a singurătăţii.
Un om se poate obişnui cu el însuşi
într-un asemenea grad
încît fericirea să însemne cinci minute de pauză
pe drumul către serviciu, dimineaţa,
în staţia de autobuz cu alveolar unde oamenii
somnoroşi, adunaţi să aştepte troleul, prin geamul lateral
văd omul la costum cum a lăsat mîinile de pe volan în poală.
O mare enigmă poate fi şi viaţa uneori,
ar putea să îşi spună,
aproape ajunge să-şi spună,
îşi spune.
Pînă acolo ajunge penibilul.
Dar viaţa e o enigmă nu.
E un embrion din doi sau trei
care s-a concretizat într-o sarcină.
O serie de condiţii favorabile.
3.
Într-o zi un om a vrut să traverseze strada,
dar cineva care trecea în sens opus a zis
"mai bine ar fi să dispar",
iar el s-a întors şi aşa a rămas,
s-a făcut roşu la semafor, o ocazie irosită.
Pentru că viaţa e o alegere nu.
Cum tot alegere este
apropierea mîinilor a doi oameni blazaţi
într-o clinică de fertilizare.
Să derulăm puţin înapoi:
un om n-a mai traversat strada,
un om n-a rămas cu maşina în staţia de troleu
să asculte la radio.
N-au mai fost selectaţi embrioni,
n-a fost reproducere asistată.
Ei n-au mai intrat în clinică şi lucrurile
n-au mai fost simple ca-n viaţă.
Totul a fost ţinut înăuntru cu rost,
omul care putea fi, n-a mai fost. Şi ştii:
singura realitate este cea a memoriei, tu
omule care poţi fi, aminteşte-ţi că vei muri.
luni, 15 octombrie 2012
Bodrog. Piesa 2: Ars
Emoţia e o reacţie chimică,
dacă tot am aflat, să ne liniştim.
Nu aşteptaţi de la mine,
lăsaţi-mă să privesc din hamac
cum faceţi toată munca. Vă pasez
o pereche de mănuşi chirurgicale,
un cablu de internet,
cutia cu peştii de sticlă,
două cuţite de bucătărie
şi o pungă de pipote
congelate.
E rîndul vostru
să treceţi la treabă.
dacă tot am aflat, să ne liniştim.
Nu aşteptaţi de la mine,
lăsaţi-mă să privesc din hamac
cum faceţi toată munca. Vă pasez
o pereche de mănuşi chirurgicale,
un cablu de internet,
cutia cu peştii de sticlă,
două cuţite de bucătărie
şi o pungă de pipote
congelate.
E rîndul vostru
să treceţi la treabă.
joi, 11 octombrie 2012
"Dmitri: uite viaţa" la Institutul Blecher
Dmitri: uite viaţa se lansează oficial.
Mai mult decît scrie în anunţ, n-aş şti să spun. Doar că vă aştept să vă citesc nişte poezii :)
Ne va citi şi Cosmin Perţa, o să fie căldură.
Bucureşti. Piesa 5: Zen
Dimineaţă aşteptam
să deschidă,
stăteam în maşină
şi ascultam radio
cînd am văzut fericirea
luînd forma unui căţel care sărea
pe anvelopă
şi lătra la portiera încuiată
pentru că ce altceva
mai poate însemna fericirea
pentru cel mai nou,
inertul
şi impecabilul exponat
al muzeului figurilor de ceară.
să deschidă,
stăteam în maşină
şi ascultam radio
cînd am văzut fericirea
luînd forma unui căţel care sărea
pe anvelopă
şi lătra la portiera încuiată
pentru că ce altceva
mai poate însemna fericirea
pentru cel mai nou,
inertul
şi impecabilul exponat
al muzeului figurilor de ceară.
marți, 9 octombrie 2012
Bodrog. Piesa 1: Mîl
Bărbatul şi-a desfăcut ceasul de la mînă
şi l-a pus pe nisip.
Deasupra ceasului, cămaşa în carouri
şi pantalonii trei sferturi.
S-a lăsat uşor,
să se înveţe cu temperatura –
cu prudenţă
în apa neagră şi îngheţată a Mureşului.
Să vină crocodilii să mă tragă în adîncuri,
să vină varanul şi anaconda.
Sună telefonul pe nisip, oamenii.
Coboară, corp, şi caută argilă şi mîl!
Totul trebuie păstrat
cu grijă, înăuntru,
rămînă deasupra
o depresie de toată frumuseţea.
şi l-a pus pe nisip.
Deasupra ceasului, cămaşa în carouri
şi pantalonii trei sferturi.
S-a lăsat uşor,
să se înveţe cu temperatura –
cu prudenţă
în apa neagră şi îngheţată a Mureşului.
Să vină crocodilii să mă tragă în adîncuri,
să vină varanul şi anaconda.
Sună telefonul pe nisip, oamenii.
Coboară, corp, şi caută argilă şi mîl!
Totul trebuie păstrat
cu grijă, înăuntru,
rămînă deasupra
o depresie de toată frumuseţea.
miercuri, 26 septembrie 2012
Dmitri: uite viaţa. Un trailer marca Bogdan Coşa
„Imaginează-ți
o furgonetă roșie: din ea, un bărbat coboară să lase coletul în poștă. În
soarele de toamnă, un bătrânel desface hârtia cu mișcări exacte, deschide
cartea și, sprijinit de cutia metalică, citește un poem; fața devine blândă.
Imaginează-ți
că ești curierul și vezi asta în oglinda retrovizoare.”
(Bogdan Coșa)
sâmbătă, 22 septembrie 2012
Tîrgovişte. Piesa 1: Dmitri
pentru Dmitri, cel mai bun prieten al meu
E bine în hometown pentru băiatul cu rucsac,
merge corpul pe străduţe, e timp pentru toate, e loc.
E un mod de a te da în leagăn cu ochii închişi.
Pune plăci de azbest între tine şi ei,
niciodată nu ştii cum apare nostalgia, şi atunci e dezordine:
o drujbă poate încăpea pe mîini nepricepute.
Vor folosi, lipsiţi de remuşcare, toate cuvintele tale
pe ziduri: hai să facem cu rîndul, mie
mi-e frică azi, ţie mîine.
Ai văzut mai devreme un profesor de mate, un filolog şi un bancher,
dar unde-s toţi, te întrebi, cînd ridici capul în vechea parcare
şi găseşti doar copilul speriat din Dubăsari.
miercuri, 12 septembrie 2012
Săvîrşin. Piesa 5: Auto
Vine o limbă de alcool printre tetiere, dar nu mă feresc.
Am deschis geamul să intre aerul rece, dar la mine
ajunge doar mirosul de ambreiaj încins.
Întreb ceva - aud numai eu
pentru că fiecare alege din muzica de pe cd
cît să-şi facă sac de dormit în care să-şi bage şi capul.
Am repetat întrebarea mai tare între melodii,
cînd numai sunetul motorului mai munceşte ceva.
Cît am aşteptat un răspuns, am intrat în depăşire
şi m-am uitat pe geam, dar celălalt şofer
nu s-a întors. Într-un final cineva mi-a dat replica
de parcă mi-ar fi aruncat cu scîrbă o maimuţă în braţe.
Am deschis geamul să intre aerul rece, dar la mine
ajunge doar mirosul de ambreiaj încins.
Întreb ceva - aud numai eu
pentru că fiecare alege din muzica de pe cd
cît să-şi facă sac de dormit în care să-şi bage şi capul.
Am repetat întrebarea mai tare între melodii,
cînd numai sunetul motorului mai munceşte ceva.
Cît am aşteptat un răspuns, am intrat în depăşire
şi m-am uitat pe geam, dar celălalt şofer
nu s-a întors. Într-un final cineva mi-a dat replica
de parcă mi-ar fi aruncat cu scîrbă o maimuţă în braţe.
sâmbătă, 8 septembrie 2012
Săvîrşin. Piesa 4: Şniţel
Daca şiretul de la teneşi vibrează
înseamnă că s-a făcut curent
sau că-mi tremură piciorul?
Sau: cum poţi traversa strada către benzinărie
la miezul nopţii fără ca aerul negru şi liniştea
să pună presiune pe tine?
Cam ăsta era genul de întrebări
pînă la care se mai putea întinde
mintea mea surescitată, la masă,
în timp ce prietenul Dósa s-a întors
cu faţa la mine să-mi comunice evidenţa:
Dmitri, azi o ardem pe şniţele.
înseamnă că s-a făcut curent
sau că-mi tremură piciorul?
Sau: cum poţi traversa strada către benzinărie
la miezul nopţii fără ca aerul negru şi liniştea
să pună presiune pe tine?
Cam ăsta era genul de întrebări
pînă la care se mai putea întinde
mintea mea surescitată, la masă,
în timp ce prietenul Dósa s-a întors
cu faţa la mine să-mi comunice evidenţa:
Dmitri, azi o ardem pe şniţele.
vineri, 7 septembrie 2012
Săvîrşin. Piesa 3: Betoniera
A fost betoniera pe iarbă,
dincolo de gard.
Noi am dus berea la umbră.
În spatele draperiilor vişinii
omul cu şapcă stătea în picioare
şi muncea la păcănele.
Lîngă terasă pîrîul spăla bolovani.
O răbdare nesfîrşită a îmbrăcat sunetul apei
să ne ajungă din urmă.
Privirea mea începea să dea semne
că ar putea să renunţe.
A trecut pe lîngă betonieră şi i-am pierdut urma.
dincolo de gard.
Noi am dus berea la umbră.
În spatele draperiilor vişinii
omul cu şapcă stătea în picioare
şi muncea la păcănele.
Lîngă terasă pîrîul spăla bolovani.
O răbdare nesfîrşită a îmbrăcat sunetul apei
să ne ajungă din urmă.
Privirea mea începea să dea semne
că ar putea să renunţe.
A trecut pe lîngă betonieră şi i-am pierdut urma.
joi, 6 septembrie 2012
Săvîrşin. Piesa 2: Tir
Pentru că linia continuă se ţinea scai de noi,
am rămas o vreme în urma camioanelor
ca un copil cuminte care se ascunde
după fusta mamei
şi scoate capul timid, din cînd în cînd.
Cel mai penibil e să stai în maşină
şi să împingi în uşa unei case pustii, ca nebunul.
E şi mai rău să conduci şi să primeşti mesaje pe telefon,
dar să nu le poţi deschide pentru că ai grijă la drum
şi nu poţi să cotrobăi în buzunare.
La masă am mutat sticla de bere de mai multe ori,
dar nu stătea dreaptă,
aşa că am ţinut-o în mînă mult timp,
chiar şi după ce o golisem.
am rămas o vreme în urma camioanelor
ca un copil cuminte care se ascunde
după fusta mamei
şi scoate capul timid, din cînd în cînd.
Cel mai penibil e să stai în maşină
şi să împingi în uşa unei case pustii, ca nebunul.
E şi mai rău să conduci şi să primeşti mesaje pe telefon,
dar să nu le poţi deschide pentru că ai grijă la drum
şi nu poţi să cotrobăi în buzunare.
La masă am mutat sticla de bere de mai multe ori,
dar nu stătea dreaptă,
aşa că am ţinut-o în mînă mult timp,
chiar şi după ce o golisem.
luni, 3 septembrie 2012
Săvîrşin. Piesa 1: Volvo
Viespea la pere, musca pe roşii.
Aşa începuse o după-amiază cu Coşa la Săvîrşin
cînd Dmitri adormise în fotoliul cu mînere de nuc,
între perne umplute cu pene de raţă.
Coşa intenţiona conversaţie, dar l-a văzut
pe Dmitri dormind şi n-a mai zis nimic,
doar s-a întors într-o parte, unde pisica
trecea între zid şi găleata de tablă, pe furiş.
Dmitri lăsase o mînă leneşă să atîrne peste spătar
şi Coşa a privit în direcţia ei pieziş
în timp ce se gîndea la adevăratele calităţi
ale unui Volvo S40 cu motor de 2000, pe benzină.
O lumină se strecura printre ei, venită
prin uşa deschisă care dădea în grădină
unde albinele se lăsau peste flori
fără zgomot, sub căldura verii tîrzii.
Cînd viespea a rămas în paharul cu vin, înecată,
Coşa s-a simţit puţin singur şi descumpănit,
neputînd să adoarmă. A tras covoraşul aproape
şi s-ar fi dus să fumeze lîngă rîu,
dacă n-ar fi venit un gînd despre ce am putea face
cu imaginea unei fetiţe obeze care împinge o minge uriaşă
într-o livadă cu pere. Şi poate Coşa chiar ar fi putut
să facă ceva cu imaginea asta, o gogoaşă cu gem
sau o vată de zahăr pe băţ, dacă n-ar fi fost
momentul următor cînd Dmitri a deschis puţin ochii,
deranjat de musca cretină. Fericit, Coşa s-a întors
cu entuziasmul cît China pe el şi: "Dmitri, nu dormi?"
Aşa începuse o după-amiază cu Coşa la Săvîrşin
cînd Dmitri adormise în fotoliul cu mînere de nuc,
între perne umplute cu pene de raţă.
Coşa intenţiona conversaţie, dar l-a văzut
pe Dmitri dormind şi n-a mai zis nimic,
doar s-a întors într-o parte, unde pisica
trecea între zid şi găleata de tablă, pe furiş.
Dmitri lăsase o mînă leneşă să atîrne peste spătar
şi Coşa a privit în direcţia ei pieziş
în timp ce se gîndea la adevăratele calităţi
ale unui Volvo S40 cu motor de 2000, pe benzină.
O lumină se strecura printre ei, venită
prin uşa deschisă care dădea în grădină
unde albinele se lăsau peste flori
fără zgomot, sub căldura verii tîrzii.
Cînd viespea a rămas în paharul cu vin, înecată,
Coşa s-a simţit puţin singur şi descumpănit,
neputînd să adoarmă. A tras covoraşul aproape
şi s-ar fi dus să fumeze lîngă rîu,
dacă n-ar fi venit un gînd despre ce am putea face
cu imaginea unei fetiţe obeze care împinge o minge uriaşă
într-o livadă cu pere. Şi poate Coşa chiar ar fi putut
să facă ceva cu imaginea asta, o gogoaşă cu gem
sau o vată de zahăr pe băţ, dacă n-ar fi fost
momentul următor cînd Dmitri a deschis puţin ochii,
deranjat de musca cretină. Fericit, Coşa s-a întors
cu entuziasmul cît China pe el şi: "Dmitri, nu dormi?"
luni, 20 august 2012
Szeged. Piesa 2: Unt
Sistemul de navigaţie ne-a spus să fim atenţi
la kleine kamera.
Ne-am uitat în toate părţile, agitaţi,
dar n-am văzut kleine kamera, doar
cauciucuri de tir înfipte în gard
şi ieşiri de urgenţă.
Kleine kamera, kleine kamera,
ce-ai de gînd cu noi?
La micul dejun am ras tot ca lăcustele.
Vezi că ţi-a rămas nişte unt pe obraz,
şi am dat să te şterg, dar nu era unt,
era o liniuţă de soare
care s-a strecurat prin storurile lăsate.
Liniuţă de soare, ce vrei liniuţă de soare
să faci din noi?
La 15 kilometri de Praga, din pădurea de pini
a ieşit un fluture alb care a trecut
de pe prima bandă pe banda a doua
prin faţa maşinii, nestingherit.
Fluture, ce vrei să faci
fluture, ce vrei
fluture?
la kleine kamera.
Ne-am uitat în toate părţile, agitaţi,
dar n-am văzut kleine kamera, doar
cauciucuri de tir înfipte în gard
şi ieşiri de urgenţă.
Kleine kamera, kleine kamera,
ce-ai de gînd cu noi?
La micul dejun am ras tot ca lăcustele.
Vezi că ţi-a rămas nişte unt pe obraz,
şi am dat să te şterg, dar nu era unt,
era o liniuţă de soare
care s-a strecurat prin storurile lăsate.
Liniuţă de soare, ce vrei liniuţă de soare
să faci din noi?
La 15 kilometri de Praga, din pădurea de pini
a ieşit un fluture alb care a trecut
de pe prima bandă pe banda a doua
prin faţa maşinii, nestingherit.
Fluture, ce vrei să faci
fluture, ce vrei
fluture?
sâmbătă, 18 august 2012
Szeged. Piesa 1: Bagaj
Seara am făcut liste:
să scot labele de înot din portbagaj, să le las pe balcon.
Dedesubt: idem palete de badminton şi fluturaş.
Apoi detaliile tehnice s-au derulat, că se legau.
De schimbat ştergătoarele. De spălat preşurile.
De activat roaming, împrumutat GPS.
Am trecut cu labele de înot în spate, pe zebră,
în oraşul pustiu.
Din parcare la scară, cu paletele la subţiori.
A doua zi, portbagajul gol şi curat,
inima uşoară.
Trece vîntul prin schele, se lipeşte de bloc.
Reabilitare termică, uită-te cum traversez
oraşul pustiu să bifez încă două:
presiune în pneuri, încărcător telefon.
Au fost hainele pe canapea şi pe urmă în troller.
Am înghesuit şi în rucsac, dar au rămas
şi pe lîngă, nu-i nimic.
şi pe lîngă, nu-i nimic.
Dă rucsacul jos să încapi pe uşă,
dă rucsacul jos să încapi în lift. Ne-am ambalat.
În trei kilometri eram deja pe autostradă
şi nici nu răsărise soarele.
Aici e lumea noastră unde marele entuziasm
Aici e lumea noastră unde marele entuziasm
coboară să apese pedala acceleraţiei,
să tragă mîna către schimbător,
să remonteze.
Turometrul maşinii se duce la cinci mii,
curăţăm injectoarele.
joi, 16 august 2012
Bucureşti. Piesa 4: Dribling
Am ridicat capul pentru că trebuia să văd
cum se demarcă.
Mingea era pe stîngul în poziţie ideală.
Apoi nişte cadre venite din altă parte
s-au lipit de minune.
Au fost semnalizări galbene de avertizare prin plasă
cînd maşina de gunoi s-a urnit într-o parte
şi a lăsat tramvaiul să treacă.
Fără ochelari, o reclamă luminoasă
s-a redus la două buline care se dilatau:
una roşie se urcase peste una albastră.
Au claxonat la semafor, au trecut primii doi,
dar la al treilea se făcuse iar roşu.
În spatele crampoanelor au sărit bobiţe de cauciuc
pe care le-am auzit cînd au căzut în gazonul sintetic.
E drept că toate s-au developat mai tîrziu, în pauză,
cînd ieşisem de la masă şi mergeam spre băncuţe.
Poate nici nu au fost redate fidel, pînă la urmă
există selecţia subiectivă
sau ce rămîne din reperele culese din mediul
înconjurător, transformate după bunul plac
al memoriei.
Totuşi atunci, pe moment, eram atent
la alte secvenţe care s-au derulat foarte repede:
întîi a fost intenţia de a face bicicleta,
să-l derutez. Îmi plăcea să mizez că se va duce
spre stînga, iar eu să preiau în partea descoperită
şi să sutez. O prindeam cu şiretul.
Dar în stînga plecaseră doi, se demarcau
şi trăgeau oameni după ei,
iar el se poziţionase mai bine,
greu pentru mine.
În criză de timp m-am făcut că pasez
ca să îmi fac un culoar cît să dau cu exteriorul.
Trebuia să fie de efect, printre picioare, dar a ieşit
chinuit, că s-a lovit de gambă şi a sărit aiurea, departe.
Între timp, din spate, a venit o mare contră
care m-a destabilizat serios.
La refugiu s-au îmbulzit furios şi am auzit
în cădere sunetul enervant al claxoanelor
tocmai cînd începeau să se aşeze
toate în mintea mea frumos, elegant.
marți, 14 august 2012
Bonus track> Poezie de Bogdan Coşa
Side A> Codlea. Piesa drujbe
Coiţe, aici la ţară a plouat ieri toată ziua.
Azi deja muncă muncă, tras apa în curte,
placă electrică la 370 de grade celsius
care topeşte ţevile
ca să faci coturi şi să le plimbi pe după casă,
ce ştii tu,
stricat coteţ nefolositor,
scos cuie din lemn, tăiat pt foc
şi stivuit lîngă garaj aşa una cîte una
frumos elegant.
Tot am vrut să dau sms să zic o pivă pentru dmitri,
că mi-e dor să stăm şi să povestim.
Curînd vă aduc aici să vezi muntele şi rîul,
altă viaţă în carpaţi, plm,
dimineaţa 7 grade.
În seara asta a venit o maşină cu remorca plină cu lemne,
am facut poza.
O să tai eu 14 ore cu drujba cu taică-meu,
2 drujbe ruseşti cele mai bune drujbe,
tăiat butuci rondele 14 ore
de la 6 dimineaţa la 8,
sper să terminăm şi să nu murim de epuizare
ca fotomodelele.
Side B> Anglia. Piesa shipping
Săptămîna viitoare nu ne vedem
că plec în anglia să cumpăr buldoexcavator şi tractoraş.
Shipping gratuit, dar stau în port
pînă trec actele de mă ia el cielo.
Cum să le-aduc, cu tirul nebun, doar nu în cîrcă, plm.
Avem aici lucrări şi ar costa să le facă cineva.
Ţi-am zis deja, avem de excavat,
excavăm singuri,
apoi facem bani cu utilajele
că e familie de pricepuţi,
la 6 ani ridicam cupa ifronului cu pămînt,
nici n-ajungeam la pedale.
duminică, 12 august 2012
Bucureşti. Piesa 3: Nailon
Mişcarea de la monitor la geam se face
lin: să mulţumim pentru asta
scaunelor rotative.
Apoi ştergătoarele au scîrţîit pe parbriz
şi s-au amestecat sunete,
pentru că aveam căştile pe urechi
şi ecranul telefonului aprins
să revăd din concert.
Dar acesta deja e filmul de ieri, din maşină.
Acum rămînem cu atît:
stau şi stau şi stau.
Şi ceva de săptămîna trecută, dacă tot
ne întoarcem:
există un fel de a se aprinde un bec
peste fierul forjat
unde se desfăşoară o prelată de nailon
cu cele mai capricioase consecinţe:
unghia s-a julit de bordură, prin şlapi.
Cheile au zornăit şi au oscilat
în buzunar.
Dar acum mişcarea spre geam
(slavă scaunului rotativ)
ne reduce la partea demodată
din documentar:
stau şi stau şi stau.
Decupează ce vrei din ce-ţi dau.
lin: să mulţumim pentru asta
scaunelor rotative.
Apoi ştergătoarele au scîrţîit pe parbriz
şi s-au amestecat sunete,
pentru că aveam căştile pe urechi
şi ecranul telefonului aprins
să revăd din concert.
Dar acesta deja e filmul de ieri, din maşină.
Acum rămînem cu atît:
stau şi stau şi stau.
Şi ceva de săptămîna trecută, dacă tot
ne întoarcem:
există un fel de a se aprinde un bec
peste fierul forjat
unde se desfăşoară o prelată de nailon
cu cele mai capricioase consecinţe:
unghia s-a julit de bordură, prin şlapi.
Cheile au zornăit şi au oscilat
în buzunar.
Dar acum mişcarea spre geam
(slavă scaunului rotativ)
ne reduce la partea demodată
din documentar:
stau şi stau şi stau.
Decupează ce vrei din ce-ţi dau.
joi, 9 august 2012
Bucureşti. Piesa 2: Serpentine
Acesta este volanul
pe care-l ţin bine cu două mîini,
cum se face,
şi căruia i-am şoptit mai devreme
de aici unde mergem, Dmitri.
Acesta este volanul
căruia-i spun trebuie să plecăm
chiar acum.
Am hotărît că avem nevoie de aer
şi deschidem geamul numai puţin.
Dmitri, intră depresia.
Intră zgomotul şi depresia.
Intră aerul şi zgomotul şi depresia.
De afară, de unde te uiţi, poţi vedea
că vorbesc, dar la tine nu ajunge nimic.
Las în urmă semafoarele
şi îi explic volanului meu
cum stau lucrurile.
pe care-l ţin bine cu două mîini,
cum se face,
şi căruia i-am şoptit mai devreme
de aici unde mergem, Dmitri.
Acesta este volanul
căruia-i spun trebuie să plecăm
chiar acum.
Am hotărît că avem nevoie de aer
şi deschidem geamul numai puţin.
Dmitri, intră depresia.
Intră zgomotul şi depresia.
Intră aerul şi zgomotul şi depresia.
De afară, de unde te uiţi, poţi vedea
că vorbesc, dar la tine nu ajunge nimic.
Las în urmă semafoarele
şi îi explic volanului meu
cum stau lucrurile.
marți, 7 august 2012
Bucureşti. Piesa 1: Placebo
Unde ne ducem de aici, întreabă muzica în boxe,
de aici încotro, fredonăm mecanic lîngă scenă.
Reflectoarele au aprins
gardul de sîrmă de sub copaci.
Au fost surprinse în lumină
gîzele fosforescente şi fumul.
Se putea şi cu dans,
dar a fost mai greu sub stroboscop.
Coordonarea greoaie
a provocat frustrări reprimate la timp.
Am ascultat piesa o vreme,
apoi m-am gîndit la ceva şi pe urmă
am ascultat iarăşi piesa.
Dincolo de scenă, pe cerul nopţii, un avion
a alunecat cu toate luminiţele lui
să calmeze frămîntarea.
Unde ne ducem de aici, întreabă muzica în boxe,
de aici încotro, fredonăm mecanic lîngă scenă.
Vom urca în maşinile noastre sofisticate
şi ne vom îndepărta,
ne veţi găsi pe autostradă, vom sta
la cincizeci de metri
de luminile de avarie,
ghemuiţi pe asfalt,
în locul triunghiurilor reflectorizante.
de aici încotro, fredonăm mecanic lîngă scenă.
Reflectoarele au aprins
gardul de sîrmă de sub copaci.
Au fost surprinse în lumină
gîzele fosforescente şi fumul.
Se putea şi cu dans,
dar a fost mai greu sub stroboscop.
Coordonarea greoaie
a provocat frustrări reprimate la timp.
Am ascultat piesa o vreme,
apoi m-am gîndit la ceva şi pe urmă
am ascultat iarăşi piesa.
Dincolo de scenă, pe cerul nopţii, un avion
a alunecat cu toate luminiţele lui
să calmeze frămîntarea.
Unde ne ducem de aici, întreabă muzica în boxe,
de aici încotro, fredonăm mecanic lîngă scenă.
Vom urca în maşinile noastre sofisticate
şi ne vom îndepărta,
ne veţi găsi pe autostradă, vom sta
la cincizeci de metri
de luminile de avarie,
ghemuiţi pe asfalt,
în locul triunghiurilor reflectorizante.
luni, 30 iulie 2012
Chişinău. Piesa 4: Cvas
Am deschis monitorul, dar se deschide
şi un drum care taie livada de pruni spre magistrală
unde mă primeşte la umbră
baraca Măgdăceşti.
La 06.32 a.m.
am traversat strada
şi mi-am trimis pentru azi
impulsuri care paralizează.
Nu m-am învăţat minte
să fiu pregătit pentru lucruri simple:
1. chiar şi o musculiţă intrată în ochi
te poate tulbura.
2. dincolo de geamul microbuzului trec în viteză
cîmpuri şi maşini, dar poţi să nu le vezi.
3. la gara centrală e posibil să încerci
un sentiment nou.
La 08.00 a.m. n-am lăsat nici o urmă:
am urcat şi am avansat încet printre scaune.
V-aţi aşezat pe locul de la geam,
m-am amestecat printre voi, am prins un loc bun.
Aţi privit în urmă cum stau pe trotuar
cu rucsacul în spate, lîngă tejgheaua de cvas,
am tras concluzii la rece, n-aţi mai rămas.
şi un drum care taie livada de pruni spre magistrală
unde mă primeşte la umbră
baraca Măgdăceşti.
La 06.32 a.m.
am traversat strada
şi mi-am trimis pentru azi
impulsuri care paralizează.
Nu m-am învăţat minte
să fiu pregătit pentru lucruri simple:
1. chiar şi o musculiţă intrată în ochi
te poate tulbura.
2. dincolo de geamul microbuzului trec în viteză
cîmpuri şi maşini, dar poţi să nu le vezi.
3. la gara centrală e posibil să încerci
un sentiment nou.
La 08.00 a.m. n-am lăsat nici o urmă:
am urcat şi am avansat încet printre scaune.
V-aţi aşezat pe locul de la geam,
m-am amestecat printre voi, am prins un loc bun.
Aţi privit în urmă cum stau pe trotuar
cu rucsacul în spate, lîngă tejgheaua de cvas,
am tras concluzii la rece, n-aţi mai rămas.
duminică, 29 iulie 2012
Chişinău. Piesa 3: Maladia
Ursuleţul de pluş de pe băncuţă
n-a cîntat cu noi la chitară.
Veioza atîrnată în copac a împins lumina
printre frunze, a strîns musculiţe.
Becul cu senzor a făcut
pe nebunul.
Voi aveţi senzorul fericirii în voi
şi senzorul fericirii se activează.
Aţi cîntat şi aţi pus sticla la rece,
aţi mîncat toate prunele.
Am vrut să particip, dar am tras talpa goală
pe covoraş şi m-am intimidat.
Am avut intenţii bune, dar acum tac.
Chitara s-a strecurat ca un şarpe de apă
care caută hrană.
A trecut starea asta bună printre noi
de mai multe ori. Apucă pisica, Dmitri,
fă-i vînt pe scări. Fă-te şi tu pierdut cumva,
ascunde-te după perdea. Hei, nici chiar aşa,
nici chiar aşa.
n-a cîntat cu noi la chitară.
Veioza atîrnată în copac a împins lumina
printre frunze, a strîns musculiţe.
Becul cu senzor a făcut
pe nebunul.
Voi aveţi senzorul fericirii în voi
şi senzorul fericirii se activează.
Aţi cîntat şi aţi pus sticla la rece,
aţi mîncat toate prunele.
Am vrut să particip, dar am tras talpa goală
pe covoraş şi m-am intimidat.
Am avut intenţii bune, dar acum tac.
Chitara s-a strecurat ca un şarpe de apă
care caută hrană.
A trecut starea asta bună printre noi
de mai multe ori. Apucă pisica, Dmitri,
fă-i vînt pe scări. Fă-te şi tu pierdut cumva,
ascunde-te după perdea. Hei, nici chiar aşa,
nici chiar aşa.
sâmbătă, 28 iulie 2012
Chişinău. Piesa 2: Bitum
La micul dejun el e mai mult
pe entuziasm: vrei suc? Da. Cafea? Da.
Gem de caise cu unt? Categoric.
Bagă masă, bagă somn, bagă duş.
Eu sunt mai mult pe depresie: ascult
picamărul. Trec maşinile peste denivelări,
e şantier. Dacă îmi scapă din furculiţă felia
de salam, mă descurajez.
E bine şi aşa. Hai cu mine, Dmitri, să stăm în cameră
şi să nu ne spunem nimic, doar să ascultăm
ceasul cum ticăie.
El e pe entuziasm: citesc din Khasis şi i se duce
somnul, după care se turează pe interior,
sare din pat fericit şi ţopăie ca un copil.
Eu sunt mai mult pe izolare: citesc şi în tot
acest timp caut cu mîna stîngă telecomanda
pentru aer condiţionat.
Cu coada ochiului verific
nivelul semnalului wireless.
Ar fi bine să-mi fac o poză. Să mă conving
că sunt bine în continuare,
că sunt în viaţă.
pe entuziasm: vrei suc? Da. Cafea? Da.
Gem de caise cu unt? Categoric.
Bagă masă, bagă somn, bagă duş.
Eu sunt mai mult pe depresie: ascult
picamărul. Trec maşinile peste denivelări,
e şantier. Dacă îmi scapă din furculiţă felia
de salam, mă descurajez.
E bine şi aşa. Hai cu mine, Dmitri, să stăm în cameră
şi să nu ne spunem nimic, doar să ascultăm
ceasul cum ticăie.
El e pe entuziasm: citesc din Khasis şi i se duce
somnul, după care se turează pe interior,
sare din pat fericit şi ţopăie ca un copil.
Eu sunt mai mult pe izolare: citesc şi în tot
acest timp caut cu mîna stîngă telecomanda
pentru aer condiţionat.
Cu coada ochiului verific
nivelul semnalului wireless.
Ar fi bine să-mi fac o poză. Să mă conving
că sunt bine în continuare,
că sunt în viaţă.
vineri, 27 iulie 2012
Chişinău. Piesa 1: Glósóli
Din spatele geamului fumuriu
al microbuzului de Chişinău
am privit către soare
şi degeaba încercam să-l fixez
că făcea stînga-dreapta.
Cineva a lovit în scaun
şi m-a distras
pentru că în căşti era Glósóli
şi am crezut că intră basul
de nicăieri.
Între lentila ochelarilor
şi geamul microbuzului,
în impoderabilitate,
două pete mici şi ovale,
una verde şi alta portocalie,
răsărite din graţia nervului optic
atins de lumină,
mi s-au părut cele mai frumoase lucruri
de pe pămînt.
Cînd am închis ochii,
bila soarelui a rămas nemişcată
şi clară.
al microbuzului de Chişinău
am privit către soare
şi degeaba încercam să-l fixez
că făcea stînga-dreapta.
Cineva a lovit în scaun
şi m-a distras
pentru că în căşti era Glósóli
şi am crezut că intră basul
de nicăieri.
Între lentila ochelarilor
şi geamul microbuzului,
în impoderabilitate,
două pete mici şi ovale,
una verde şi alta portocalie,
răsărite din graţia nervului optic
atins de lumină,
mi s-au părut cele mai frumoase lucruri
de pe pămînt.
Cînd am închis ochii,
bila soarelui a rămas nemişcată
şi clară.
luni, 16 iulie 2012
Soarele. Ultima frontieră
(Casiera de la benzinărie
s-a uitat lung. Uşa parcă s-a închis
cu încetinitorul.
A lăsat să iasă aer condiţionat)
Dimineaţa e roşu,
pe urmă portocaliu
şi alb,
pe urmă nu te mai poţi uita.
Eu, dacă aş putea, aş conduce
doar noaptea. Sunt într-a patra şi mai insist puţin
s-o duc într-a cincea. Maşina din faţă schimbă
din fază lungă în fază scurtă, iar eu
mă răzgîndesc, o las într-a patra
cu turometrul între două mii şi trei mii.
Noaptea sesizezi mai uşor diferenţele
de temperatură. Aici aerul cald şi muzica de la radio
înmoaie hanoracul, înmoaie mîinile, anunţă oboseală,
afară frigul şi liniştea se pliază pe asfaltul
care taie pădurea.
Doar noaptea, o viaţă
întreagă. Ziua să bag somn, ferit de parasolare.
Ziua soarele se face roşu, portocaliu şi alb.
Ziua toţi oamenii umblă de colo-colo.
Spre seară să alimentez la benzinării pustii şi numai
să întind banii – nici un cuvînt în plus,
rugîndu-mă să mă-nţeleagă din priviri.
Mort de frică dacă vrea să mă-ntrebe ceva, orice.
s-a uitat lung. Uşa parcă s-a închis
cu încetinitorul.
A lăsat să iasă aer condiţionat)
Dimineaţa e roşu,
pe urmă portocaliu
şi alb,
pe urmă nu te mai poţi uita.
Eu, dacă aş putea, aş conduce
doar noaptea. Sunt într-a patra şi mai insist puţin
s-o duc într-a cincea. Maşina din faţă schimbă
din fază lungă în fază scurtă, iar eu
mă răzgîndesc, o las într-a patra
cu turometrul între două mii şi trei mii.
Noaptea sesizezi mai uşor diferenţele
de temperatură. Aici aerul cald şi muzica de la radio
înmoaie hanoracul, înmoaie mîinile, anunţă oboseală,
afară frigul şi liniştea se pliază pe asfaltul
care taie pădurea.
Doar noaptea, o viaţă
întreagă. Ziua să bag somn, ferit de parasolare.
Ziua soarele se face roşu, portocaliu şi alb.
Ziua toţi oamenii umblă de colo-colo.
Spre seară să alimentez la benzinării pustii şi numai
să întind banii – nici un cuvînt în plus,
rugîndu-mă să mă-nţeleagă din priviri.
Mort de frică dacă vrea să mă-ntrebe ceva, orice.
luni, 4 iunie 2012
Gravitaţia Dmitri
1.
Ne-au învăţat noţiunile încă din şcoală:
au spus singurătate
şi ne-am apucat să despărţim în silabe,
dar vine o seară cînd intrăm în casă,
închidem uşa în urmă
şi se lasă liniştea,
iar asta e toată viaţa
2.
dacă stai pe spate lacrimile se adună
în ochi apoi alunecă în păr aceasta
este gravitaţia
bere blondă şi arămie şi neagră mergem
în pub mergem în club rupem etichetele şi aca-
să depresia
te trezeşti verifici cît e ceasul mai
dormi puţin te trezeşti şi te uiţi la ceas uite
zilele noastre
ţi-a venit să te duci într-un loc sau la
cineva stai puţin că nu se mai poate aceasta
este memoria
3.
Ne-au spus disperare şi frică
şi am început să căutăm sinonime şi rime,
dar într-o zi mîinile rămîn suspendate
deasupra tastaturii,
creierul trimite comenzi în direcţii greşite
şi nici măcar nu ştim
cît ar putea să dureze
Ne-au învăţat noţiunile încă din şcoală:
au spus singurătate
şi ne-am apucat să despărţim în silabe,
dar vine o seară cînd intrăm în casă,
închidem uşa în urmă
şi se lasă liniştea,
iar asta e toată viaţa
2.
dacă stai pe spate lacrimile se adună
în ochi apoi alunecă în păr aceasta
este gravitaţia
bere blondă şi arămie şi neagră mergem
în pub mergem în club rupem etichetele şi aca-
să depresia
te trezeşti verifici cît e ceasul mai
dormi puţin te trezeşti şi te uiţi la ceas uite
zilele noastre
ţi-a venit să te duci într-un loc sau la
cineva stai puţin că nu se mai poate aceasta
este memoria
3.
Ne-au spus disperare şi frică
şi am început să căutăm sinonime şi rime,
dar într-o zi mîinile rămîn suspendate
deasupra tastaturii,
creierul trimite comenzi în direcţii greşite
şi nici măcar nu ştim
cît ar putea să dureze
sâmbătă, 12 mai 2012
O lectură la TNCP
Vineri, 18 mai, de la ora 17.00 la Librăria Bastilia, în cadrul TNCP voi citi niște texte inedite
programul complet al evenimentelor, aici
programul complet al evenimentelor, aici
duminică, 6 mai 2012
Ce scrie pe spatele tricoului
un fel de teaser al depresiei sau ce ar putea să scrie
pe spatele tricoului negru pe care-l tot vedeţi
dacă ar fi să vă imaginaţi că scrie ceva.
două pătrate colorate sau imaginea
stilizată a nostalgiei etc. etc.
ridicol
cerşetorie
'aici ar urma un citat al poetului contemporan care spunea că prin liceu...' - dar să lăsăm :) nu mă băgaţi în seamă, la un moment dat cînd îmi revin s-ar putea chiar şi postarea asta să capete sens.
joi, 3 mai 2012
Notaţie de vară
Am trecut de curba cu chioşc galben şi tonomat de cafea
unde ne-am oprit cu ani în urmă, ne-am dat jos
din maşini şi am rîs la glume, că aşa fac tinerii
care pleacă la mare. Dacă aş fi privit în direcţia aia
suficient de intens, aş fi observat că sunt
tot acolo. Totuşi nimic mai penibil acum decît să stai într-un club.
Tot acolo, rîzînd lîngă tonomat, aşa cum în alte locuri la fel
în cine ştie ce ipostaze am rămas –
şi uite vine un moment cînd ţi se luminează faţa
de parcă ai fi pe întuneric şi-ţi aprinzi o ţigară.
Am trecut de curba cu chioşc galben şi tonomat de cafea
şi faţa mi s-a luminat dintr-o dată. De data asta nu e un efect
vizual, adică te-ai putea uita prin geamul lateral, de afară,
degeaba – e doar o senzaţie pe care o poate şterge atît de uşor
maşina care vine din faţă sau radioul pe care îl aud
în răstimpuri. Totuşi nimic mai penibil acum decît să stai chinuit
de întrebări, oare ce e ăsta e un led pe mine roşu incandescent
ba nu, e capsa de la geacă în care bate lumina din club.
unde ne-am oprit cu ani în urmă, ne-am dat jos
din maşini şi am rîs la glume, că aşa fac tinerii
care pleacă la mare. Dacă aş fi privit în direcţia aia
suficient de intens, aş fi observat că sunt
tot acolo. Totuşi nimic mai penibil acum decît să stai într-un club.
Tot acolo, rîzînd lîngă tonomat, aşa cum în alte locuri la fel
în cine ştie ce ipostaze am rămas –
şi uite vine un moment cînd ţi se luminează faţa
de parcă ai fi pe întuneric şi-ţi aprinzi o ţigară.
Am trecut de curba cu chioşc galben şi tonomat de cafea
şi faţa mi s-a luminat dintr-o dată. De data asta nu e un efect
vizual, adică te-ai putea uita prin geamul lateral, de afară,
degeaba – e doar o senzaţie pe care o poate şterge atît de uşor
maşina care vine din faţă sau radioul pe care îl aud
în răstimpuri. Totuşi nimic mai penibil acum decît să stai chinuit
de întrebări, oare ce e ăsta e un led pe mine roşu incandescent
ba nu, e capsa de la geacă în care bate lumina din club.
joi, 26 aprilie 2012
Un detaliu al poeziei de limbaj a Angelei Marinescu
În numărul 15/2012 al revistei România Literară au apărut nişte texte ale Angelei Marinescu din volumul în pregătire "Intimitate", prilej pentru mine de a relua postarea dedicată poeziei de limbaj unde m-am referit foarte pe scurt la acest tip particular de poezie.
Parcă mai ieri discutam despre "moda celor trei epitete" sau "epitetul triplu" şi dacă stăm atenţi doar la asta observăm o tendinţă în această direcţie în noile texte:
"haine de plumb
mate elegante academice" - e vorba aici despre cele 3 epitete adjectivale
"deoarece sunt bătrână. sunt inocentă. sunt autistă."
"o senzualitate inabilă
neutră
şi neverosimilă"
şi mai mult decît o tendinţă, aproape o obsesie a supralicitării (patru sau chiar mai multe epitete):
"somnoroasele femei
pasive, lascive, impregnate şi penetrate"
"viitorul este ultratrecut,
antimodern, sumbru, violent şi nebun "
"maginea rece a melancoliei
albastră, neagră, oranj şi de un galben sinistru"
Dar dincolo de aspectul cantitativ pe care ar fi cazul să nu insistăm mai mult decît e nevoie, e de remarcat alegerea epitetelor care nu e lăsată niciodată la voia întîmplării. Un detaliu al poeziei de limbaj este această alegere minuţioasă a epitetelor puse să rezoneze cu substantivul sau verbul pe care ele il determină. Într-o postare recentă dădeam exemple ale epitetelor din cărţile de poezie ale anului 2011 şi lăsam să se înţeleagă prin chiar exemplele date o stîngăcie şi o inabilitate de alegere a acestor mici motoare de expresivitate care ţin(stîngăcia şi inabilitatea, desigur) de o lipsă de experienţă să spunem :) dar şi de o superficialitate inexplicabilă.
Dintre resursele expresivităţii Angela Marinescu le alege exact pe acelea care nu-i duc poezia, aşa cum se întîmplă în cazul unor poeţi din aceeaşi generaţie, în derizoriu sau preţiozitate. Asta pentru că poezia de limbaj este o expoziţie plină de forţă a materialului de lucru al poetului şi nu doar o imagine colorată şi falsă a figurilor de stil forţate. Dacă ar fi să găsesc un corespondent potrivit din pictură aş spune că seamănă cu tehnica impasto. Poezia de limbaj nu poate fi asemănată decît cu o textură bogată în care materialul de lucru are consistenţă.
În general, noile texte duc mai departe stilul din "Probleme personale", deşi semne de slăbiciune sau oboseală există: asperităţi de limbaj
"o noninterpretare din ce în ce mai absconsă.
un nonloc din ce în ce mai izolat."
sau uşoare autopastişări:
"se observă cât de bolnavă sunt
după cum scriu,
stângaci, dezordonat,
cât de obosită sunt
şi cât de oligofrenă."
sau : " deoarece sunt bătrână. sunt inocentă. sunt autistă.",
ori pur şi simplu texte forţate de o "răceală extremă" (ca să parafrazăm) - aşa cum este poezia "Excludere".
Dar asta ţine mai degrabă de reglajul fin.
De departe cel mai bun text şi unul care va rămîne de referinţă pentru nivelul şi impactul poeziei Angelei Marinescu (aşa cum este şi poezia "Ultima seară" din volumul precedent) este "Am auzit cîntece", text pe care-mi permit să-l adaug integral (şi nu mai insist pe tăietura versurilor, pentru că am vorbit despre asta altădată, dar e un punct esenţial care trebuie urmărit) ca exemplu de poezie demnă de o admiraţie necenzurată:
Am auzit cântece
am auzit cântece în cer
şi eu sunt pe pământ,
mişcările mele sunt reci şi precise,
nu mai au căldura şi confuzia
stupidă
a tinereţii,
nu am vrut să mă nasc
ştergeţi-mi gura
cu o batistă radioactivă,
îndesaţi-mi-o pe gât,
ca pe-un poem
abstract
şi utopic.
(Angela Marinescu)
Parcă mai ieri discutam despre "moda celor trei epitete" sau "epitetul triplu" şi dacă stăm atenţi doar la asta observăm o tendinţă în această direcţie în noile texte:
"haine de plumb
mate elegante academice" - e vorba aici despre cele 3 epitete adjectivale
"deoarece sunt bătrână. sunt inocentă. sunt autistă."
"o senzualitate inabilă
neutră
şi neverosimilă"
şi mai mult decît o tendinţă, aproape o obsesie a supralicitării (patru sau chiar mai multe epitete):
"somnoroasele femei
pasive, lascive, impregnate şi penetrate"
"viitorul este ultratrecut,
antimodern, sumbru, violent şi nebun "
"maginea rece a melancoliei
albastră, neagră, oranj şi de un galben sinistru"
Dar dincolo de aspectul cantitativ pe care ar fi cazul să nu insistăm mai mult decît e nevoie, e de remarcat alegerea epitetelor care nu e lăsată niciodată la voia întîmplării. Un detaliu al poeziei de limbaj este această alegere minuţioasă a epitetelor puse să rezoneze cu substantivul sau verbul pe care ele il determină. Într-o postare recentă dădeam exemple ale epitetelor din cărţile de poezie ale anului 2011 şi lăsam să se înţeleagă prin chiar exemplele date o stîngăcie şi o inabilitate de alegere a acestor mici motoare de expresivitate care ţin(stîngăcia şi inabilitatea, desigur) de o lipsă de experienţă să spunem :) dar şi de o superficialitate inexplicabilă.
Dintre resursele expresivităţii Angela Marinescu le alege exact pe acelea care nu-i duc poezia, aşa cum se întîmplă în cazul unor poeţi din aceeaşi generaţie, în derizoriu sau preţiozitate. Asta pentru că poezia de limbaj este o expoziţie plină de forţă a materialului de lucru al poetului şi nu doar o imagine colorată şi falsă a figurilor de stil forţate. Dacă ar fi să găsesc un corespondent potrivit din pictură aş spune că seamănă cu tehnica impasto. Poezia de limbaj nu poate fi asemănată decît cu o textură bogată în care materialul de lucru are consistenţă.
În general, noile texte duc mai departe stilul din "Probleme personale", deşi semne de slăbiciune sau oboseală există: asperităţi de limbaj
"o noninterpretare din ce în ce mai absconsă.
un nonloc din ce în ce mai izolat."
sau uşoare autopastişări:
"se observă cât de bolnavă sunt
după cum scriu,
stângaci, dezordonat,
cât de obosită sunt
şi cât de oligofrenă."
sau : " deoarece sunt bătrână. sunt inocentă. sunt autistă.",
ori pur şi simplu texte forţate de o "răceală extremă" (ca să parafrazăm) - aşa cum este poezia "Excludere".
Dar asta ţine mai degrabă de reglajul fin.
De departe cel mai bun text şi unul care va rămîne de referinţă pentru nivelul şi impactul poeziei Angelei Marinescu (aşa cum este şi poezia "Ultima seară" din volumul precedent) este "Am auzit cîntece", text pe care-mi permit să-l adaug integral (şi nu mai insist pe tăietura versurilor, pentru că am vorbit despre asta altădată, dar e un punct esenţial care trebuie urmărit) ca exemplu de poezie demnă de o admiraţie necenzurată:
Am auzit cântece
am auzit cântece în cer
şi eu sunt pe pământ,
mişcările mele sunt reci şi precise,
nu mai au căldura şi confuzia
stupidă
a tinereţii,
nu am vrut să mă nasc
ştergeţi-mi gura
cu o batistă radioactivă,
îndesaţi-mi-o pe gât,
ca pe-un poem
abstract
şi utopic.
(Angela Marinescu)
miercuri, 11 aprilie 2012
Concursul de Debut Literar UniCredit
Este unul din rarele momente (dacă nu singurul) cînd îmi permit să amestec şi eu munca de zi cu zi şi literatura. Şi ele să îşi facă loc cît se poate de firesc în acelaşi titlu (altfel, ele ţinîndu-se, în ce mă priveşte, la o distanţă confortabilă una faţă de cealaltă). Meritul este, cu siguranţă, al iniţiatorilor acestui proiect şi tuturor celor care fac posibilă realizarea acestui eveniment în sine. Anul ăsta din juriu face parte şi Marius Chivu, ceea ce, după mine, e un cîştig evident. Alte avantaje: editura Humanitas unde vor fi publicate volumele este una dintre cele mai importante edituri de la noi, iar un tiraj de 1000 de exemplare este, mai ales în cazul poeziei, un lucru excelent.
Mai multe informaţii despre acest concurs lansat azi se găsesc pe site-ul bibliofagia.ro
Mult succes! :)
luni, 26 martie 2012
Prima proză din viaţa mea
Numele meu este Dmitri Miticov. Voi trece peste mica grimasă de compasiune care probabil că v-a scăpat citind această propoziţie banală de început pe care aţi putea s-o atribuiţi mai degrabă unui poet stîngaci convins că poate scrie şi proză decît unui scriitor adevărat şi vă voi spune că acest lucru nu e total lipsit de semnificaţie pentru întîmplarea care urmează să fie relatată în paginile următoare. În treacăt fie spus, mă aştept ca mica păţanie să treacă greu de scepticismul coroziv al cititorului din zilele noastre (şi iată că, deşi uneori sunt groaznic de precaut, de data asta mă grăbesc să prezint aici totul aşa cum a fost, fără să încerc să ascund anumite părţi sau să montez mesajele într-un fel în care aş putea, chipurile, să ies în avantaj).
Să spun prin urmare că am primit săptămînile trecute nişte mailuri care m-au lăsat cu gura căscată şi pe care o să le aşez aici în ordinea lor cronologică lăsîndu-vă să trageţi propriile concluzii. Eu am încetat să-mi mai bat capul cu ele, obosit cu serviciul la bancă şi aşa mai departe. N-o să insist mai mult, dar vreau să spun numai că atunci cînd lucrezi la bancă e bine să faci o alegere simplă cînd vii seara acasă: să-ţi pui întrebările existenţiale sau să bei o bere şi să nu te mai gîndeşti la nimic. Şi cu asta cred că am spus totul.
Mă grăbesc să adaug că aceste mesaje pe care le-am primit pe adresa de mail nu au nimic spectaculos în ele, aş putea spune forţînd puţin lucrurile că nu vorbesc despre nimic, realmente. Efectul puternic pe care l-au avut asupra mea e ceva ce mă priveşte strict personal şi prin urmare e posibil să se strecoare în sufletul vostru liniştitorul sentiment că paragraful de faţă ar putea să fie ultimul pe care doriţi să-l citiţi cu adevărat, simţindu-vă păcăliţi probabil că v-am adus şi pînă aici. Pe de altă parte, niciodată n-am subestimat curiozitatea umană şi, la fel de probabil, aş putea să-mi pun mintea la contribuţie să scriu mult şi bine scutindu-mă de efortul de a transcrie aici mesajele. Aş putea să încep o poveste despre cum mi-am făcut blog şi cum m-am gîndit să scriu pe el diferite păreri despre cum este şi cum ar trebui să fie poezia şi care cred eu că sunt mecanismele care fac poezia o vietate nemaipomenită, dar cred că suntem cu toţii de acord că toată nebunia asta trebuie să înceteze imediat. De fapt micul preludiu stilistic are darul de a amîna puţin transcrierea mesajelor primite de mine acum cîteva zile şi de a-mi trage scaunul mai aproape de cititor, pentru a ne putea privi recipric de la o distanţă corectă. N-am nici o intenţie de a face bucle nepotrivite doar de dragul de a mări nejustificat numărul de semne, în privinţa asta am convingerea că, dacă ţinem neapărat, putem ajunge la aceeaşi concluzie.
Înainte de a aşeza frumos mailurile aici la dispoziţia voastră aş vrea să fac o mică paranteză (observaţi că totuşi am început să trag de timp). Sper că nu vă veţi supăra dacă îmi veţi permite să trec direct la fapte, fără să literaturizez prea mult, spre exasperarea probabilă a respectabilului meu vecin de bloc Ionuţ Chiva. Nu e de neglijat faptul că i-aş provoca domnului C. o depresie severă dacă ar afla că am pus un şir de mailuri fără să fac o singură referire la culoarea cerului în momentul în care primeam vreun mesaj sau că n-am reţinut cu ce eram îmbrăcat în momentele respective, ratînd astfel cel puţin două descrieri de mare forţă care să dea consistenţă poveştii. Cu toate astea trebuie să mă înţelegeţi: ţinuta mea zilnică e cu totul neinteresantă, ca să nu spun mai mult (imaginaţi-vă că, de departe, cea mai spectaculoasă îmbrăcăminte pe care o port cînd stau la calculator este, vai de capul meu, o pereche de pantaloni de pijama flauşaţi de culoare crem cu elasticul cam larg şi un tricou alb cu imprimeu roşu reprezentînd o frunză de arţar). Apoi, mesajele au venit întotdeauna noaptea, şi în definitiv toată lumea ştie cum arată cerul noaptea, n-am de gînd să insist aici prea mult. E bine să ştiţi, totuşi, pentru liniştea voastră, că şi dacă am presupune prin reducere la absurd că într-una din aceste nopţi m-aş fi străduit să dau draperia într-o parte, în geamul meu n-aş fi putut să văd mai mult decît reflecţia camerei din spatele meu. În plus, nici cu memoria nu stau chiar aşa de bine, şi să mă apuc să inventez ar fi nu numai neindicat în situaţia mea, dar cu totul dezastruos pentru orice fel de încercare literară. Prin urmare, domnul C., vecinul meu de bloc, are toate şansele să moară de inimă rea. Tot ce pot să fac în această situaţie e să-mi cer iertare unui unchi de-al meu care mi-a dat un sfat cu totul nepreţuit cînd eram mic şi pe care am promis că-l voi urma toată viaţa: anume să nu mă pun rău cu vecinii de bloc.
Acum că am încheiat paranteza să spun aşa: nu vreau să mai aud de individul care mi-a îndesat în adresa de mail tot felul de cuvinte jignitoare. Pentru mine e un capitol încheiat şi gata. Sper să-l judecaţi aşa cum merită. Practic cel mai mare rău pe care i-l pot face în cazul de faţă, şi vedeţi că n-am nici cea mai mică reţinere de a face acest lucru, este să-i pun aici toate mailurile, aşa cum le-am primit eu. Iată-le:
FROM:
robert.mindroiu@yahoo.com
TO:
dmitrimiticov@yahoo.com
Message flagged
Monday, March 19, 2012 8:11 PM
Dragă Dmitri,
Trebuie să fiu foarte sincer cu tine, cu asta sper să fii de acord. Şi e foarte indicat să încep acest mesaj cu faptul că m-am săturat pînă peste cap de numele tău inept şi de blogul tău şi de toate ifosele tale de cunoscător al poeziei. Dacă îţi închipui că ai depistat nu ştiu ce mecanisme de funcţionare a versurilor (doamne-dumnezeule, ce-o mai fi şi asta, dragul meu autodidact?), ei bine află că eşti doar un semidoct enervant. Sper de asemenea să mă înţelegi. Nu e vorba de răutate aici, e doar nevoia mea de a-ţi spune verde-n faţă ce cred. Poate te întrebi de ce-ţi scriu acest mail. Ei bine, domnule Dmitri Miticov, află că eşti doar un nume. Fără identitate, fără memorie. Poate că mi-ai furat o carte-două acolo, pe care te-ai şi repezit să le publici cu numele tău inept (am mai spus asta?), dar un lucru nu-mi vei putea lua: amintirile. Reţine că singura realitate este cea a memoriei(ai mai auzit asta undeva? sigur ai mai auzit!). Prin urmare toţi oamenii de care m-am apropiat la un moment dat în această viaţă există datorită memoriei mele şi sunt la fel de reali cum te văd şi cum mă vezi. În memoria mea oamenii sunt morţi sau vii după cum îmi aleg eu să fie (te surprinde o asemenea afirmaţie, nu? îmi şi închipui ce figură de mare sceptic ai făcut citind acest lucru). Iată o libertate mai presus de oricare alta pe care ţi-ai fi putut-o închipui. O libertate pe care, dragă Dmitri, n-ai cum să mi-o iei. Şi asta e tot ce-am avut de zis.
Cu bine,
Robert M.
FROM:
robert.mindroiu@yahoo.com
TO:
dmitrimiticov@yahoo.com
Message flagged
Wednesday, March 21, 2012 11:29 PM
Dragă Dmitri,
Revin cu un mail, pentru că mi-am recitit mesajul anterior transmis către tine (au trecut deja două zile?) şi mi-am dat seama că e posibil să fi folosit un ton cam dur la adresa ta. Totuşi trebuie să mă înţelegi, trec printr-o perioadă foarte dificilă despre care nu-ţi pot da mai multe detalii acum. Tot ce pot să-ţi spun este că pentru un om aflat în situaţia mea totul a devenit aşa de plictisitor încît uită-te şi tu, am ajuns să scriu mailuri unor holograme, de parcă acest lucru mi-ar mai fi bun la ceva.
Acum două zile, cînd ţi-am scris mailul, am avut o zi teribil de proastă. Totul a început de dimineaţă, cînd Mihaela a deschis geamul şi m-am trezit. Nu curentul a fost de vină, ci traficul zgomotos – chiar dacă, după cum bine ştii, geamul dormitorului dă în strada Apusului care nu-i chiar aglomerată – nu cum e Iuliu Maniu, de exemplu, nu ştiu ce aş fi făcut dacă aveam camera pe cealaltă parte a blocului, n-aveam decît să-mi izolez fonic tot apartamentul, cumva. Prin urmare soţia mea m-a trezit cînd a deschis geamul tocmai cînd mă aflam în mijlocul unui vis cu mine în copilărie pe la paisprezece ani sau aşa ceva şi eram într-un zarzăr şi-mi umplusem tricoul cu zarzăre. Strîngeam cu o mînă tricoul în dreptul burţii şi cu cealaltă mă ţineam de o creangă care se legăna cu mine din cauza vîntului domol. Nu ştiu cum să îţi explic, e senzaţia aia că aerul e aşa de curat, că te ia somnul. În fine, poate spui că asta nu-i chiar aşa mare scofală, că fiecare ne-am mai suit într-un zarzăr în copilărie, etc. Dar trebuia să mă vezi cînd m-am aplecat periculos şi părinţii mei, care în vis erau jos pe iarbă cu toţi prietenii de la bloc, au început să ţipe şi stai acolo, ai grijă, în fine, de-astea, a fost tare distractiv. Apoi tu nu ştii cum sunt zarzării din parcul Chindia, la începutul verii, cînd ai paisprezece ani şi mănînci zarzărele cu sîmburi cu tot. Am vaga senzaţie că îţi explic pur şi simplu degeaba.
Ca să nu te mai ţin pe jar, vezi bine, o zi care începe cu un asemenea vis nu poate să fie decît o zi proastă. Şi de-ar fi numai asta. Mi s-a întîmplat să-mi iau costumul şi aşa mai departe, să plec la muncă (aşa se spune?) cum face orice bărbat obişnuit la vîrsta de treizeci de ani, în fine clişeele care te leşină. Cînd am ieşit din scară am dat peste vecinul nostru Ionuţ Chiva care nu ştiu dacă ai văzut cum îşi tîrăşte papucii pe ciment, te scoate din minţi, în fine, m-a luat de la uşă: ce faci, coiţe, la muncă, a? Tot cu numele inept, coiţe? Tot Dmitri, a? Ce mai e prin Dubăsari? şi tot aşa. Mi-a spus Dmitri, cretinul. Aşa că uite cum arată o zi groaznică, dragă Dmitri, acum sper că înţelegi şi tonul şi celelalte, exact cînd ţi-e lumea mai dragă vine cineva şi-ţi fură toată viaţa sau pe-acolo. Dar ştii ce? Pun pariu că nu-mi poţi lua zarzărele din tricou. Uită-te bine la tricoul ăla, Dmitri, are numărul 10 scris pe spate cu pixul. Uită-te la el bine de tot, pentru că nici nu-l poţi atinge. De fapt poţi să te uiţi după mine mult şi bine cînd sar din zarzăr şi fug spre Turnul Chindiei, uită-te cu mare atenţie cum o iau pe scurtătură, drept prin iarbă, n-ai cum să mă prinzi.
FROM:
robert.mindroiu@yahoo.com
TO:
dmitrimiticov@yahoo.com
Message flagged
Monday, March 26, 2012 20:20 PM
Dragă Dmitri,
primul lucru pe care mi l-am spus azi, încă înainte de a mă da jos din pat a fost: trebuie să termini cu tot circul ăsta! În zilele care au trecut de la ultimul meu mesaj, am tot recitit ce ţi-am scris – şi nu ştiu dacă îţi vine să crezi, dar concluzia nu îmi e deloc favorabilă: nişte pusee aproape adolescentine de nostalgii siropoase, că te apucă mila. Mai trist ar fi să continuu în această direcţie, ceea ce, după toate semnalele şi probabilităţile, se va şi întîmpla. Vreau să ştii, cu toate astea, că nu milă aştept de la tine. Nu ţi-aş fi trimis nici măcar un singur mesaj dacă nu aş fi ştiut că în spatele tăcerii tale înfumurate şi încăpăţînării de a nu-mi adresa măcar un răspuns – necesar, aş spune, aşa cum necesar considerăm a fi însuşi bunul simţ – dacă n-aş avea convingerea, speranţa, spune-i cum vrei (dar pentru Dumnezeu, numai nu-i spune iluzia!) că mă înţelegi absolut perfect.
Voi face imprudenţa să recunosc de la început de unde a pornit totul: în urmă cu două săptămîni am fost trimis în Tîrgovişte la nişte cursuri, mă rog, un schimb de experienţă cu oamenii de vînzări din provincie. Ştii cum e la întîlnirile astea organizate de bancă: ziua urmăreşti filmuleţe motivaţionale şi noaptea petreci, bei pînă cazi sub masă şi te apropii de colegele de departament ca un cîine în călduri, după care totul se termină spre dimineaţă cînd rămîi tot singur, într-o stare deplorabilă şi mirosind de la o poştă a fum de ţigară. Dar ăsta e un capitol despre care vom vorbi altădată, ce voiam să-ţi spun de fapt e că am revăzut parcarea. Nu ştiu dacă tu îţi mai aduci aminte de parcarea din faţa blocului, mă gîndesc că prins cu problemele existenţiale din Dubăsari şi tot restul poate ai uitat-o, dar eu am avut în tot acest timp – din copilărie pînă acum, vreau să zic, şi mai ales în ultima vreme – o copie a ei în miniatură pusă bine undeva în interior, în fine dacă aş putea să-ţi explic cum vine asta fără să fac metafore deşănţate ar fi chiar foarte bine.
Să-ţi spun cum a fost: în prima zi, pe 12, începeam pe la prînz, era zi scurtă. Se presupunea că pînă la ora aia toată lumea se va caza şi aşa mai departe, dar tu ştii că în Tîrgovişte mă duc şi stau la mama, aşa că am ajuns dimineaţă, mi-am lăsat lucrurile şi mi-a venit să mă plimb prin oraş, să văd ce mai e prin centru. Practic de cîţiva ani, de cînd trec pe la mama o dată la două-trei săptămîni, stau doar în weekend cîteva ore în casă cît să povestim ce am mai făcut, niciodată nu apuc să mă plimb cu adevărat prin oraş, să văd una-alta, de-asta zic că de acum am profitat de ocazie. Asta a fost prima decizie greşită a zilei. Apoi a doua a fost să trec prin parc – trebuie să ţii minte să nu treci niciodată prin parc, mai ales dacă te apucă nebunia într-o zi de luni, în oraşul în care te-ai născut. Apoi, şi aici o să spui că sunt de-a dreptul dus cu pluta, m-am gîndit să mă aşez pe o bancă în parc. Da, poţi să spui că e scandalos, parcă te şi aud, pur şi simplu nu se face să te aşezi pe o bancă în parc cînd eşti singur în oraşul în care te-ai născut, într-o zi de luni, cu cîteva ore înainte de a urmări filmuleţe motivaţionale despre oameni care au vîndut periuţe de dinţi şi le-a plăcut aşa de mult toată treaba asta, încît au sfîrşit conducînd celebrele corporaţii. Dar uite că am făcut-o şi pe asta, m-am aşezat pe bancă, unde poţi sau nu să crezi, dar mi-a venit cel mai frumos gînd: să merg în parcarea noastră unde jucam fotbal şi tenis şi badminton şi lupta cocoşilor pe bara de bătut covoarele şi toate celelelalte de care eu o să-mi aduc probabil aminte în momentele cele mai nepotrivite cînd o imagine ca asta te poate lăsa mască.
Îmi fac acum datoria fără de care nici nu mi-aş imagina să-ţi mai scriu altceva: anume să-ţi descriu parcarea, şi nici nu vreau să aud comentarii. Acum trebuie să pornim de la etajul trei, se cuvine să începem de acolo. Coborîm pe scări, nu luăm liftul. Numai Dan de la zece ia liftul, dar el ia liftul din două motive: în principiu pentru că stă la etajul zece şi maică-sa cînd îi descuie uşa cheamă şi liftul, iar în al doilea rînd pentru că Dan de la zece e cam cretin şi asta n-ar fi o problemă dacă n-ar fi un cretin gras şi picioarele grăsuţe nu pot coborî cu viteză, ca ale noastre. Să-l lăsăm pe Dan de la zece să se ducă în spatele blocului cu fetele. Noi ieşim în faţa blocului şi înaintea noastră e strada. Acum e primăvară, dar să vezi iarna cînd ne prindem de maşini şi ne dăm pe zăpadă. Acum vreo douăzeci de ani cînd s-a întîmplat să se prindă şi Adiţă, i s-a agăţat mîneca hainei de bara de la maşină. L-a dus maşina vreo cîteva străzi şi săracul se tot smucea, ne opriserăm toţi. Cînd a venit înapoi, după ceva timp, parcă se întorsese din cosmos. În fine, hai să traversăm. Ai grijă la maşini, acum sunt mai multe.
Parcarea nu s-a schimbat deloc: tot dreptunghiulară, prinsă între blocuri ca un stadion fără pistă de atletism în mijlocul tribunelor. Dacă ne adunăm destui, punem într-un capăt doi bolovani şi în celălalt alţi doi bolovani şi facem terenul de fotbal. Pe blocul din dreapta, dacă vezi o linie trasată cu creta, e pentru tenis. Să ţii minte doar două reguli: mingea trebuie să lovească peretele deasupra liniei şi să cadă o singură dată. Acum vezi ce rachetă îţi aduci, eu am una de 12, are mînerul cam lung, dar în rest e perfectă – dacă mă vezi că lovesc cu reverul, să-ţi laşi aici pe bordură toate speranţele. Mai în faţă, după bloc, în părculeţ, e bara de bătut covoarele. Acolo poţi să stai cu picioarele în sus, încolăcite pe bară, pînă iese Alina de la unu la balcon. Să te învăţ ceva: dacă îţi spune că te-ai înroşit şi se hlizeşte, să-i spui că e de la prea mult stat cu capul în jos, proasta.
Îţi mai spun un singur secret şi cu asta am încheiat: orice ai face, nu te uita la blocul din faţă. Acolo mereu se deschide cîte un geam care îţi bagă tot soarele în ochi, dacă te-a prins, s-a ales praful, cîteva minute nu mai vezi nimic. Mai bine te uiţi în la blocul din spate, de unde venim: o poţi vedea pe mama la etajul trei, pe balcon, şi în funcţie de ce-ţi mai trece prin cap să faci, e bine să verifici dacă-i acolo.
Te las acum, dragă Dmitri, m-am întins puţin mai mult decît aş fi vrut şi nici n-am simţit cum a trecut timpul. Din păcate m-am luat cu altele şi n-am apucat să-ţi spun cu adevărat cum a pornit totul şi cum mi-a venit ideea să-ţi scriu. Adevărul e că acum două săptămîni am revăzut parcarea şi muream să-ţi spun asta. În definitiv nu-i totuşi o veste chiar atît de bună, avînd în vedere ce a urmat după aceea. Dar îţi povestesc data viitoare mai multe, acum trebuie să fug. Doar două cuvinte, cît să nu uit: s-au apucat ăştia de la bancă, după ce au pus filmuleţele lor şi tot restul, să ne pună să facem role-play-uri şi joculeţe şi interpretări savante şi nici nu vreau să-ţi povestesc cît de anesteziat eram eu în tot acest timp şi cum îmi stătea gîndul doar la parcare şi numai de joculeţele lor idioate nu aveam eu chef. În fine, ce vreau să zic e că tot discutînd despre interpretarea limbajului non-verbal în etapele procesului de vînzare şi despre eficientizarea timpului petrecut la locul de muncă în funcţie de bioritm, m-a lovit ideea cu totul fantezistă ca să nu folosesc sinonime mai îndrăzneţe, că nici n-am plecat din parcare în toţi aceşti douăzeci de ani, că de fapt sunt tot acolo de parcă singura mea realitate e aceea a memoriei şi că nu fac altceva zi de zi decît să pierd vremea cu indivizi care să mă convingă că sunt un bărbat la treizeci care a lăsat în urmă o parcare, un bloc, nişte oameni de care nici măcar nu eşti sigur că au existat cu adevărat, mă rog, tot felul de gînduri pe care ţi le bagă în cap doar ca să te convingi o dată pentru totdeauna că tu nu mai eşti tu.
FROM:
robert.mindroiu@yahoo.com
TO:
dmitrimiticov@yahoo.com
Message flagged
Monday, March 26, 2012 23:49 PM
Dragă Dmitri,
Sper să mă ierţi pentru mesajul de mai devreme, am avut două săptămîni destul de grele, cu multe termene limită şi un program infernal. Mi-am revenit între timp, am făcut un duş şi m-am mai adunat. M-am hotărît să nu-ţi mai povestesc ce s-a întîmplat în zilele de cursuri petrecute cu colegii de la bancă. Acesta este, bineînţeles, un serios gest protector faţă de impresia ta generală despre mine. De fapt colegii de serviciu sunt nişte drăguţi şi orice cuvînt mai dur la adresa lor ar fi o nedreptate pe care mi-aş taxa-o imediat. E drept că aşa sunt ei mai fanatici cu procedurile şi filmele motivaţionale şi tot restul, în situaţia lor e perfect explicabil, trebuie să acceptăm şi acest fapt. O carte despre succesul în afaceri n-a stricat nimănui, la o adică. Trebuie să ştii că preferata lor e, de departe, „Succesul în afaceri: 10 adevăruri esenţiale” care e scrisă de un celebru autor de cărţi motivaţionale din Statele Unite, pe numele lui James Clarson. Cînd am fost în Tîrgovişte acum două săptămîni, după ce toţi au ajuns la concluzia perfect argumentată în ce mă priveşte că am obţinut un punctaj cam slab la capitolul „munca în echipă şi socializarea în cadrul organizaţiei”, Claudiu a fost primul care mi-a întins mîna aşa cum întinzi mîna unei ridichi uriaşe, spunîndu-mi că citatul pe care îl va rosti special pentru binele meu este extras din celebra carte pomenită mai devreme. „Evită ce nu poţi controla sau schimba” – mi-a spus Claudiu cu o voce gravă, acel gen de voce indicată întotdeauna cînd e cazul să vorbeşti despre marile adevăruri ale succesului – după care s-a răsucit pe călcîie lăsîndu-mă cu gura căscată. Cînd m-am întors în cealaltă parte, Ştefăniţă de la şase urla disperat către mine: prinde-o, prinde-o, şi mi-am dat seama că jucăm pe echipe şi se referă la mingea de tenis care se apropie, aşa că am apucat bine racheta mea de 12 şi i-am tras una zdravăn, definitiv, cu reverul.
Dragă Dmitri, trebuie să mă opreşti odată pentru totdeauna, eu tot încerc să-ţi scriu un mesaj din care să înţelegi exact ceea ce trebuie şi eşuez fără speranţă tot în literatura ieftină cu care trebuie să recunoşti că te-am avertizat într-unul din mailurile trecute. Cred că pur şi simplu o să mă opresc aici, dar mai întîi vreau să-ţi atrag atenţia că ţi-am scris toate astea ca să-ţi recomand... să te rog, mai bine zis, ca măcar tu să nu îmi... asta dacă mi-a mai rămas, în fine, nici nu ştiu cum să formulez, de fapt ce vreau să ştii este cît de mult mă enervează tăcerea asta a ta şi blogul tău cu toate părerile insuportabil de pedante şi cretine şi numele tău inept.
Robert M.
Să spun prin urmare că am primit săptămînile trecute nişte mailuri care m-au lăsat cu gura căscată şi pe care o să le aşez aici în ordinea lor cronologică lăsîndu-vă să trageţi propriile concluzii. Eu am încetat să-mi mai bat capul cu ele, obosit cu serviciul la bancă şi aşa mai departe. N-o să insist mai mult, dar vreau să spun numai că atunci cînd lucrezi la bancă e bine să faci o alegere simplă cînd vii seara acasă: să-ţi pui întrebările existenţiale sau să bei o bere şi să nu te mai gîndeşti la nimic. Şi cu asta cred că am spus totul.
Mă grăbesc să adaug că aceste mesaje pe care le-am primit pe adresa de mail nu au nimic spectaculos în ele, aş putea spune forţînd puţin lucrurile că nu vorbesc despre nimic, realmente. Efectul puternic pe care l-au avut asupra mea e ceva ce mă priveşte strict personal şi prin urmare e posibil să se strecoare în sufletul vostru liniştitorul sentiment că paragraful de faţă ar putea să fie ultimul pe care doriţi să-l citiţi cu adevărat, simţindu-vă păcăliţi probabil că v-am adus şi pînă aici. Pe de altă parte, niciodată n-am subestimat curiozitatea umană şi, la fel de probabil, aş putea să-mi pun mintea la contribuţie să scriu mult şi bine scutindu-mă de efortul de a transcrie aici mesajele. Aş putea să încep o poveste despre cum mi-am făcut blog şi cum m-am gîndit să scriu pe el diferite păreri despre cum este şi cum ar trebui să fie poezia şi care cred eu că sunt mecanismele care fac poezia o vietate nemaipomenită, dar cred că suntem cu toţii de acord că toată nebunia asta trebuie să înceteze imediat. De fapt micul preludiu stilistic are darul de a amîna puţin transcrierea mesajelor primite de mine acum cîteva zile şi de a-mi trage scaunul mai aproape de cititor, pentru a ne putea privi recipric de la o distanţă corectă. N-am nici o intenţie de a face bucle nepotrivite doar de dragul de a mări nejustificat numărul de semne, în privinţa asta am convingerea că, dacă ţinem neapărat, putem ajunge la aceeaşi concluzie.
Înainte de a aşeza frumos mailurile aici la dispoziţia voastră aş vrea să fac o mică paranteză (observaţi că totuşi am început să trag de timp). Sper că nu vă veţi supăra dacă îmi veţi permite să trec direct la fapte, fără să literaturizez prea mult, spre exasperarea probabilă a respectabilului meu vecin de bloc Ionuţ Chiva. Nu e de neglijat faptul că i-aş provoca domnului C. o depresie severă dacă ar afla că am pus un şir de mailuri fără să fac o singură referire la culoarea cerului în momentul în care primeam vreun mesaj sau că n-am reţinut cu ce eram îmbrăcat în momentele respective, ratînd astfel cel puţin două descrieri de mare forţă care să dea consistenţă poveştii. Cu toate astea trebuie să mă înţelegeţi: ţinuta mea zilnică e cu totul neinteresantă, ca să nu spun mai mult (imaginaţi-vă că, de departe, cea mai spectaculoasă îmbrăcăminte pe care o port cînd stau la calculator este, vai de capul meu, o pereche de pantaloni de pijama flauşaţi de culoare crem cu elasticul cam larg şi un tricou alb cu imprimeu roşu reprezentînd o frunză de arţar). Apoi, mesajele au venit întotdeauna noaptea, şi în definitiv toată lumea ştie cum arată cerul noaptea, n-am de gînd să insist aici prea mult. E bine să ştiţi, totuşi, pentru liniştea voastră, că şi dacă am presupune prin reducere la absurd că într-una din aceste nopţi m-aş fi străduit să dau draperia într-o parte, în geamul meu n-aş fi putut să văd mai mult decît reflecţia camerei din spatele meu. În plus, nici cu memoria nu stau chiar aşa de bine, şi să mă apuc să inventez ar fi nu numai neindicat în situaţia mea, dar cu totul dezastruos pentru orice fel de încercare literară. Prin urmare, domnul C., vecinul meu de bloc, are toate şansele să moară de inimă rea. Tot ce pot să fac în această situaţie e să-mi cer iertare unui unchi de-al meu care mi-a dat un sfat cu totul nepreţuit cînd eram mic şi pe care am promis că-l voi urma toată viaţa: anume să nu mă pun rău cu vecinii de bloc.
Acum că am încheiat paranteza să spun aşa: nu vreau să mai aud de individul care mi-a îndesat în adresa de mail tot felul de cuvinte jignitoare. Pentru mine e un capitol încheiat şi gata. Sper să-l judecaţi aşa cum merită. Practic cel mai mare rău pe care i-l pot face în cazul de faţă, şi vedeţi că n-am nici cea mai mică reţinere de a face acest lucru, este să-i pun aici toate mailurile, aşa cum le-am primit eu. Iată-le:
FROM:
robert.mindroiu@yahoo.com
TO:
dmitrimiticov@yahoo.com
Message flagged
Monday, March 19, 2012 8:11 PM
Dragă Dmitri,
Trebuie să fiu foarte sincer cu tine, cu asta sper să fii de acord. Şi e foarte indicat să încep acest mesaj cu faptul că m-am săturat pînă peste cap de numele tău inept şi de blogul tău şi de toate ifosele tale de cunoscător al poeziei. Dacă îţi închipui că ai depistat nu ştiu ce mecanisme de funcţionare a versurilor (doamne-dumnezeule, ce-o mai fi şi asta, dragul meu autodidact?), ei bine află că eşti doar un semidoct enervant. Sper de asemenea să mă înţelegi. Nu e vorba de răutate aici, e doar nevoia mea de a-ţi spune verde-n faţă ce cred. Poate te întrebi de ce-ţi scriu acest mail. Ei bine, domnule Dmitri Miticov, află că eşti doar un nume. Fără identitate, fără memorie. Poate că mi-ai furat o carte-două acolo, pe care te-ai şi repezit să le publici cu numele tău inept (am mai spus asta?), dar un lucru nu-mi vei putea lua: amintirile. Reţine că singura realitate este cea a memoriei(ai mai auzit asta undeva? sigur ai mai auzit!). Prin urmare toţi oamenii de care m-am apropiat la un moment dat în această viaţă există datorită memoriei mele şi sunt la fel de reali cum te văd şi cum mă vezi. În memoria mea oamenii sunt morţi sau vii după cum îmi aleg eu să fie (te surprinde o asemenea afirmaţie, nu? îmi şi închipui ce figură de mare sceptic ai făcut citind acest lucru). Iată o libertate mai presus de oricare alta pe care ţi-ai fi putut-o închipui. O libertate pe care, dragă Dmitri, n-ai cum să mi-o iei. Şi asta e tot ce-am avut de zis.
Cu bine,
Robert M.
FROM:
robert.mindroiu@yahoo.com
TO:
dmitrimiticov@yahoo.com
Message flagged
Wednesday, March 21, 2012 11:29 PM
Dragă Dmitri,
Revin cu un mail, pentru că mi-am recitit mesajul anterior transmis către tine (au trecut deja două zile?) şi mi-am dat seama că e posibil să fi folosit un ton cam dur la adresa ta. Totuşi trebuie să mă înţelegi, trec printr-o perioadă foarte dificilă despre care nu-ţi pot da mai multe detalii acum. Tot ce pot să-ţi spun este că pentru un om aflat în situaţia mea totul a devenit aşa de plictisitor încît uită-te şi tu, am ajuns să scriu mailuri unor holograme, de parcă acest lucru mi-ar mai fi bun la ceva.
Acum două zile, cînd ţi-am scris mailul, am avut o zi teribil de proastă. Totul a început de dimineaţă, cînd Mihaela a deschis geamul şi m-am trezit. Nu curentul a fost de vină, ci traficul zgomotos – chiar dacă, după cum bine ştii, geamul dormitorului dă în strada Apusului care nu-i chiar aglomerată – nu cum e Iuliu Maniu, de exemplu, nu ştiu ce aş fi făcut dacă aveam camera pe cealaltă parte a blocului, n-aveam decît să-mi izolez fonic tot apartamentul, cumva. Prin urmare soţia mea m-a trezit cînd a deschis geamul tocmai cînd mă aflam în mijlocul unui vis cu mine în copilărie pe la paisprezece ani sau aşa ceva şi eram într-un zarzăr şi-mi umplusem tricoul cu zarzăre. Strîngeam cu o mînă tricoul în dreptul burţii şi cu cealaltă mă ţineam de o creangă care se legăna cu mine din cauza vîntului domol. Nu ştiu cum să îţi explic, e senzaţia aia că aerul e aşa de curat, că te ia somnul. În fine, poate spui că asta nu-i chiar aşa mare scofală, că fiecare ne-am mai suit într-un zarzăr în copilărie, etc. Dar trebuia să mă vezi cînd m-am aplecat periculos şi părinţii mei, care în vis erau jos pe iarbă cu toţi prietenii de la bloc, au început să ţipe şi stai acolo, ai grijă, în fine, de-astea, a fost tare distractiv. Apoi tu nu ştii cum sunt zarzării din parcul Chindia, la începutul verii, cînd ai paisprezece ani şi mănînci zarzărele cu sîmburi cu tot. Am vaga senzaţie că îţi explic pur şi simplu degeaba.
Ca să nu te mai ţin pe jar, vezi bine, o zi care începe cu un asemenea vis nu poate să fie decît o zi proastă. Şi de-ar fi numai asta. Mi s-a întîmplat să-mi iau costumul şi aşa mai departe, să plec la muncă (aşa se spune?) cum face orice bărbat obişnuit la vîrsta de treizeci de ani, în fine clişeele care te leşină. Cînd am ieşit din scară am dat peste vecinul nostru Ionuţ Chiva care nu ştiu dacă ai văzut cum îşi tîrăşte papucii pe ciment, te scoate din minţi, în fine, m-a luat de la uşă: ce faci, coiţe, la muncă, a? Tot cu numele inept, coiţe? Tot Dmitri, a? Ce mai e prin Dubăsari? şi tot aşa. Mi-a spus Dmitri, cretinul. Aşa că uite cum arată o zi groaznică, dragă Dmitri, acum sper că înţelegi şi tonul şi celelalte, exact cînd ţi-e lumea mai dragă vine cineva şi-ţi fură toată viaţa sau pe-acolo. Dar ştii ce? Pun pariu că nu-mi poţi lua zarzărele din tricou. Uită-te bine la tricoul ăla, Dmitri, are numărul 10 scris pe spate cu pixul. Uită-te la el bine de tot, pentru că nici nu-l poţi atinge. De fapt poţi să te uiţi după mine mult şi bine cînd sar din zarzăr şi fug spre Turnul Chindiei, uită-te cu mare atenţie cum o iau pe scurtătură, drept prin iarbă, n-ai cum să mă prinzi.
FROM:
robert.mindroiu@yahoo.com
TO:
dmitrimiticov@yahoo.com
Message flagged
Monday, March 26, 2012 20:20 PM
Dragă Dmitri,
primul lucru pe care mi l-am spus azi, încă înainte de a mă da jos din pat a fost: trebuie să termini cu tot circul ăsta! În zilele care au trecut de la ultimul meu mesaj, am tot recitit ce ţi-am scris – şi nu ştiu dacă îţi vine să crezi, dar concluzia nu îmi e deloc favorabilă: nişte pusee aproape adolescentine de nostalgii siropoase, că te apucă mila. Mai trist ar fi să continuu în această direcţie, ceea ce, după toate semnalele şi probabilităţile, se va şi întîmpla. Vreau să ştii, cu toate astea, că nu milă aştept de la tine. Nu ţi-aş fi trimis nici măcar un singur mesaj dacă nu aş fi ştiut că în spatele tăcerii tale înfumurate şi încăpăţînării de a nu-mi adresa măcar un răspuns – necesar, aş spune, aşa cum necesar considerăm a fi însuşi bunul simţ – dacă n-aş avea convingerea, speranţa, spune-i cum vrei (dar pentru Dumnezeu, numai nu-i spune iluzia!) că mă înţelegi absolut perfect.
Voi face imprudenţa să recunosc de la început de unde a pornit totul: în urmă cu două săptămîni am fost trimis în Tîrgovişte la nişte cursuri, mă rog, un schimb de experienţă cu oamenii de vînzări din provincie. Ştii cum e la întîlnirile astea organizate de bancă: ziua urmăreşti filmuleţe motivaţionale şi noaptea petreci, bei pînă cazi sub masă şi te apropii de colegele de departament ca un cîine în călduri, după care totul se termină spre dimineaţă cînd rămîi tot singur, într-o stare deplorabilă şi mirosind de la o poştă a fum de ţigară. Dar ăsta e un capitol despre care vom vorbi altădată, ce voiam să-ţi spun de fapt e că am revăzut parcarea. Nu ştiu dacă tu îţi mai aduci aminte de parcarea din faţa blocului, mă gîndesc că prins cu problemele existenţiale din Dubăsari şi tot restul poate ai uitat-o, dar eu am avut în tot acest timp – din copilărie pînă acum, vreau să zic, şi mai ales în ultima vreme – o copie a ei în miniatură pusă bine undeva în interior, în fine dacă aş putea să-ţi explic cum vine asta fără să fac metafore deşănţate ar fi chiar foarte bine.
Să-ţi spun cum a fost: în prima zi, pe 12, începeam pe la prînz, era zi scurtă. Se presupunea că pînă la ora aia toată lumea se va caza şi aşa mai departe, dar tu ştii că în Tîrgovişte mă duc şi stau la mama, aşa că am ajuns dimineaţă, mi-am lăsat lucrurile şi mi-a venit să mă plimb prin oraş, să văd ce mai e prin centru. Practic de cîţiva ani, de cînd trec pe la mama o dată la două-trei săptămîni, stau doar în weekend cîteva ore în casă cît să povestim ce am mai făcut, niciodată nu apuc să mă plimb cu adevărat prin oraş, să văd una-alta, de-asta zic că de acum am profitat de ocazie. Asta a fost prima decizie greşită a zilei. Apoi a doua a fost să trec prin parc – trebuie să ţii minte să nu treci niciodată prin parc, mai ales dacă te apucă nebunia într-o zi de luni, în oraşul în care te-ai născut. Apoi, şi aici o să spui că sunt de-a dreptul dus cu pluta, m-am gîndit să mă aşez pe o bancă în parc. Da, poţi să spui că e scandalos, parcă te şi aud, pur şi simplu nu se face să te aşezi pe o bancă în parc cînd eşti singur în oraşul în care te-ai născut, într-o zi de luni, cu cîteva ore înainte de a urmări filmuleţe motivaţionale despre oameni care au vîndut periuţe de dinţi şi le-a plăcut aşa de mult toată treaba asta, încît au sfîrşit conducînd celebrele corporaţii. Dar uite că am făcut-o şi pe asta, m-am aşezat pe bancă, unde poţi sau nu să crezi, dar mi-a venit cel mai frumos gînd: să merg în parcarea noastră unde jucam fotbal şi tenis şi badminton şi lupta cocoşilor pe bara de bătut covoarele şi toate celelelalte de care eu o să-mi aduc probabil aminte în momentele cele mai nepotrivite cînd o imagine ca asta te poate lăsa mască.
Îmi fac acum datoria fără de care nici nu mi-aş imagina să-ţi mai scriu altceva: anume să-ţi descriu parcarea, şi nici nu vreau să aud comentarii. Acum trebuie să pornim de la etajul trei, se cuvine să începem de acolo. Coborîm pe scări, nu luăm liftul. Numai Dan de la zece ia liftul, dar el ia liftul din două motive: în principiu pentru că stă la etajul zece şi maică-sa cînd îi descuie uşa cheamă şi liftul, iar în al doilea rînd pentru că Dan de la zece e cam cretin şi asta n-ar fi o problemă dacă n-ar fi un cretin gras şi picioarele grăsuţe nu pot coborî cu viteză, ca ale noastre. Să-l lăsăm pe Dan de la zece să se ducă în spatele blocului cu fetele. Noi ieşim în faţa blocului şi înaintea noastră e strada. Acum e primăvară, dar să vezi iarna cînd ne prindem de maşini şi ne dăm pe zăpadă. Acum vreo douăzeci de ani cînd s-a întîmplat să se prindă şi Adiţă, i s-a agăţat mîneca hainei de bara de la maşină. L-a dus maşina vreo cîteva străzi şi săracul se tot smucea, ne opriserăm toţi. Cînd a venit înapoi, după ceva timp, parcă se întorsese din cosmos. În fine, hai să traversăm. Ai grijă la maşini, acum sunt mai multe.
Parcarea nu s-a schimbat deloc: tot dreptunghiulară, prinsă între blocuri ca un stadion fără pistă de atletism în mijlocul tribunelor. Dacă ne adunăm destui, punem într-un capăt doi bolovani şi în celălalt alţi doi bolovani şi facem terenul de fotbal. Pe blocul din dreapta, dacă vezi o linie trasată cu creta, e pentru tenis. Să ţii minte doar două reguli: mingea trebuie să lovească peretele deasupra liniei şi să cadă o singură dată. Acum vezi ce rachetă îţi aduci, eu am una de 12, are mînerul cam lung, dar în rest e perfectă – dacă mă vezi că lovesc cu reverul, să-ţi laşi aici pe bordură toate speranţele. Mai în faţă, după bloc, în părculeţ, e bara de bătut covoarele. Acolo poţi să stai cu picioarele în sus, încolăcite pe bară, pînă iese Alina de la unu la balcon. Să te învăţ ceva: dacă îţi spune că te-ai înroşit şi se hlizeşte, să-i spui că e de la prea mult stat cu capul în jos, proasta.
Îţi mai spun un singur secret şi cu asta am încheiat: orice ai face, nu te uita la blocul din faţă. Acolo mereu se deschide cîte un geam care îţi bagă tot soarele în ochi, dacă te-a prins, s-a ales praful, cîteva minute nu mai vezi nimic. Mai bine te uiţi în la blocul din spate, de unde venim: o poţi vedea pe mama la etajul trei, pe balcon, şi în funcţie de ce-ţi mai trece prin cap să faci, e bine să verifici dacă-i acolo.
Te las acum, dragă Dmitri, m-am întins puţin mai mult decît aş fi vrut şi nici n-am simţit cum a trecut timpul. Din păcate m-am luat cu altele şi n-am apucat să-ţi spun cu adevărat cum a pornit totul şi cum mi-a venit ideea să-ţi scriu. Adevărul e că acum două săptămîni am revăzut parcarea şi muream să-ţi spun asta. În definitiv nu-i totuşi o veste chiar atît de bună, avînd în vedere ce a urmat după aceea. Dar îţi povestesc data viitoare mai multe, acum trebuie să fug. Doar două cuvinte, cît să nu uit: s-au apucat ăştia de la bancă, după ce au pus filmuleţele lor şi tot restul, să ne pună să facem role-play-uri şi joculeţe şi interpretări savante şi nici nu vreau să-ţi povestesc cît de anesteziat eram eu în tot acest timp şi cum îmi stătea gîndul doar la parcare şi numai de joculeţele lor idioate nu aveam eu chef. În fine, ce vreau să zic e că tot discutînd despre interpretarea limbajului non-verbal în etapele procesului de vînzare şi despre eficientizarea timpului petrecut la locul de muncă în funcţie de bioritm, m-a lovit ideea cu totul fantezistă ca să nu folosesc sinonime mai îndrăzneţe, că nici n-am plecat din parcare în toţi aceşti douăzeci de ani, că de fapt sunt tot acolo de parcă singura mea realitate e aceea a memoriei şi că nu fac altceva zi de zi decît să pierd vremea cu indivizi care să mă convingă că sunt un bărbat la treizeci care a lăsat în urmă o parcare, un bloc, nişte oameni de care nici măcar nu eşti sigur că au existat cu adevărat, mă rog, tot felul de gînduri pe care ţi le bagă în cap doar ca să te convingi o dată pentru totdeauna că tu nu mai eşti tu.
FROM:
robert.mindroiu@yahoo.com
TO:
dmitrimiticov@yahoo.com
Message flagged
Monday, March 26, 2012 23:49 PM
Dragă Dmitri,
Sper să mă ierţi pentru mesajul de mai devreme, am avut două săptămîni destul de grele, cu multe termene limită şi un program infernal. Mi-am revenit între timp, am făcut un duş şi m-am mai adunat. M-am hotărît să nu-ţi mai povestesc ce s-a întîmplat în zilele de cursuri petrecute cu colegii de la bancă. Acesta este, bineînţeles, un serios gest protector faţă de impresia ta generală despre mine. De fapt colegii de serviciu sunt nişte drăguţi şi orice cuvînt mai dur la adresa lor ar fi o nedreptate pe care mi-aş taxa-o imediat. E drept că aşa sunt ei mai fanatici cu procedurile şi filmele motivaţionale şi tot restul, în situaţia lor e perfect explicabil, trebuie să acceptăm şi acest fapt. O carte despre succesul în afaceri n-a stricat nimănui, la o adică. Trebuie să ştii că preferata lor e, de departe, „Succesul în afaceri: 10 adevăruri esenţiale” care e scrisă de un celebru autor de cărţi motivaţionale din Statele Unite, pe numele lui James Clarson. Cînd am fost în Tîrgovişte acum două săptămîni, după ce toţi au ajuns la concluzia perfect argumentată în ce mă priveşte că am obţinut un punctaj cam slab la capitolul „munca în echipă şi socializarea în cadrul organizaţiei”, Claudiu a fost primul care mi-a întins mîna aşa cum întinzi mîna unei ridichi uriaşe, spunîndu-mi că citatul pe care îl va rosti special pentru binele meu este extras din celebra carte pomenită mai devreme. „Evită ce nu poţi controla sau schimba” – mi-a spus Claudiu cu o voce gravă, acel gen de voce indicată întotdeauna cînd e cazul să vorbeşti despre marile adevăruri ale succesului – după care s-a răsucit pe călcîie lăsîndu-mă cu gura căscată. Cînd m-am întors în cealaltă parte, Ştefăniţă de la şase urla disperat către mine: prinde-o, prinde-o, şi mi-am dat seama că jucăm pe echipe şi se referă la mingea de tenis care se apropie, aşa că am apucat bine racheta mea de 12 şi i-am tras una zdravăn, definitiv, cu reverul.
Dragă Dmitri, trebuie să mă opreşti odată pentru totdeauna, eu tot încerc să-ţi scriu un mesaj din care să înţelegi exact ceea ce trebuie şi eşuez fără speranţă tot în literatura ieftină cu care trebuie să recunoşti că te-am avertizat într-unul din mailurile trecute. Cred că pur şi simplu o să mă opresc aici, dar mai întîi vreau să-ţi atrag atenţia că ţi-am scris toate astea ca să-ţi recomand... să te rog, mai bine zis, ca măcar tu să nu îmi... asta dacă mi-a mai rămas, în fine, nici nu ştiu cum să formulez, de fapt ce vreau să ştii este cît de mult mă enervează tăcerea asta a ta şi blogul tău cu toate părerile insuportabil de pedante şi cretine şi numele tău inept.
Robert M.
marți, 20 martie 2012
O poezie de ANEMONE LATZINA
Poezia face parte din antologia "Vînt potrivit pînă la tare" (Kriterion, 1982) şi e una dintre preferatele mele alături de multe altele din această colecţie de poezii.
13 IULIE 1974
fetiţo mi-am zis azi dimineaţă (aşa îmi spune Frieder)
sub duş şi cînd cu spălatul pe dinţi uite că te-ai proco
psit şi cu al patrulea rînd de dinţi (de lapte, de apă, de
bere, de şnaps) şi în afară de asta ieri a fost Peter cel
blond pe la tine şi ţi-a spus că vrea să facă o antolog
ie şi trebuie să-i trimiţi nişte poezii şi EL SĂ le şi PO
ATĂ publica pe care trebuie însă mai întîi să le comiţ
i aşa încît scrie-i blondului Peter o poezie despre a ÎM
BĂTRÎNI după ce treci de treizeci de ani e oricum o t
eamă ca lumea ( trebuie să fii însă destul de tînăr ca să
poţi spune ceva cît de cît despre cum e să îmbătrîneş
ti) încît iată zic fetiţo că încetul cu încetul îmbătrîneşti
şi tu şi mă gîndesc că asta ar putea deveni o poezie sau
şi mai bine un ŞLAGĂR sau poate altceva însă uite c
ă stau deja in tramvai şi apare o femeie care mă îmbrî
nceşte şi zice fă loc puştiule (iar eu care credeam că nu
mai poţi fi luată drept băiat cu părul ăsta scurt) fă l
oc puştiule să pun şi io sacoşa şi mă ÎNTRERUPE chia
r în mijlocul celui mai frumos gînd despre cum se îmb
ătrîneşte TOTUL SE DĂ PESTE CAP cu femeia asta ş
i mai cu seamă cum mai poţi spune orişice despre orişi
ce dacă de fiecare dată se nimereşte cîte un deştept car
e-ţi dă brînci şi ţi se duce DRACULUI chiar şi CEL M
AI FRUMOS GÎND
ANEMONE LATZINA (n. 17 feb. 1942, braşov. debut în 1969 în cotidianul german "neuer weg". debut ed şi unicul volum de versuri "ce se tot poate scrie astăzi", 1971)
13 IULIE 1974
fetiţo mi-am zis azi dimineaţă (aşa îmi spune Frieder)
sub duş şi cînd cu spălatul pe dinţi uite că te-ai proco
psit şi cu al patrulea rînd de dinţi (de lapte, de apă, de
bere, de şnaps) şi în afară de asta ieri a fost Peter cel
blond pe la tine şi ţi-a spus că vrea să facă o antolog
ie şi trebuie să-i trimiţi nişte poezii şi EL SĂ le şi PO
ATĂ publica pe care trebuie însă mai întîi să le comiţ
i aşa încît scrie-i blondului Peter o poezie despre a ÎM
BĂTRÎNI după ce treci de treizeci de ani e oricum o t
eamă ca lumea ( trebuie să fii însă destul de tînăr ca să
poţi spune ceva cît de cît despre cum e să îmbătrîneş
ti) încît iată zic fetiţo că încetul cu încetul îmbătrîneşti
şi tu şi mă gîndesc că asta ar putea deveni o poezie sau
şi mai bine un ŞLAGĂR sau poate altceva însă uite c
ă stau deja in tramvai şi apare o femeie care mă îmbrî
nceşte şi zice fă loc puştiule (iar eu care credeam că nu
mai poţi fi luată drept băiat cu părul ăsta scurt) fă l
oc puştiule să pun şi io sacoşa şi mă ÎNTRERUPE chia
r în mijlocul celui mai frumos gînd despre cum se îmb
ătrîneşte TOTUL SE DĂ PESTE CAP cu femeia asta ş
i mai cu seamă cum mai poţi spune orişice despre orişi
ce dacă de fiecare dată se nimereşte cîte un deştept car
e-ţi dă brînci şi ţi se duce DRACULUI chiar şi CEL M
AI FRUMOS GÎND
ANEMONE LATZINA (n. 17 feb. 1942, braşov. debut în 1969 în cotidianul german "neuer weg". debut ed şi unicul volum de versuri "ce se tot poate scrie astăzi", 1971)
miercuri, 29 februarie 2012
Tehnic şi frumos
Mă scuzaţi, înainte de a da drumul frumoasei melodii să-mi îngăduiţi stupidele întrebări: e tehnica element estetic sau obositoare divagaţie? Există aşa numitul frumos prin tehnică? Sau rămîne tehnica un accesoriu inutil uneori şi poate apreciat mai mult decît e cazul? Şi supralicitînd: are tehnica valoare estetică în sine?
Şi pentru că ne referim la artă evident, să ascultăm acest cîntecel extrem de tehnic şi deosebit de frumos.
Şi pentru că ne referim la artă evident, să ascultăm acest cîntecel extrem de tehnic şi deosebit de frumos.
sâmbătă, 18 februarie 2012
Memoria afectivă online
Au fost zile întinse la umbra
unor sentimente puternice din care păstrăm
cîte un suvenir luat cu noi peste tot
pînă cînd vine depresia
şi face din el un videoclip
pus pe facebook.
Dezbateri, păreri sau toate pornirile noastre
autiste, cînd schimbăm
culori din telecomandă
în funcţie de starea de spirit.
Am putea căuta o definiţie nouă
a suvenirului, dar mai bine să spunem aşa:
ţin minte, i-am spus să mă lase
să deschid uşa mică de tablă.
Cînd am ajuns pe bloc m-am aplecat puţin şi
am scuipat, apoi am urmărit scuipatul
de-a lungul etajelor, cum se lăbărţează
şi se leagănă în cădere.
Tata m-a prins de mînă pentru siguranţă
şi din asta ce rămîne peste ani, rămîne
deschide tab nou
şi click pe youtube.
A fost o lovitură cu reverul şi o minge de tenis udă
a lăsat un semn pe peretele blocului, peste linia trasată cu creta.
A fost o secvenţă după douăzeci de ani cînd o minge de tenis
are puterea să treacă prin timp şi să întrerupă activităţile zilnice.
A fost momentul cînd un om micuţ şi unul mare au trecut uşor
prin uşa deschisă care dă pe terasa blocului şi n-au lăsat nici o urmă.
Sau aşa: ne-am prins de maşini
să ne dăm pe zăpadă
şi unii dintre noi
s-au răsturnat din inerţie.
O amintire ca asta poate să lucreze
în tine ani de zile pînă să ajungă
autentificare în cont,
copiază acest link
şi postează.
unor sentimente puternice din care păstrăm
cîte un suvenir luat cu noi peste tot
pînă cînd vine depresia
şi face din el un videoclip
pus pe facebook.
Dezbateri, păreri sau toate pornirile noastre
autiste, cînd schimbăm
culori din telecomandă
în funcţie de starea de spirit.
Am putea căuta o definiţie nouă
a suvenirului, dar mai bine să spunem aşa:
ţin minte, i-am spus să mă lase
să deschid uşa mică de tablă.
Cînd am ajuns pe bloc m-am aplecat puţin şi
am scuipat, apoi am urmărit scuipatul
de-a lungul etajelor, cum se lăbărţează
şi se leagănă în cădere.
Tata m-a prins de mînă pentru siguranţă
şi din asta ce rămîne peste ani, rămîne
deschide tab nou
şi click pe youtube.
A fost o lovitură cu reverul şi o minge de tenis udă
a lăsat un semn pe peretele blocului, peste linia trasată cu creta.
A fost o secvenţă după douăzeci de ani cînd o minge de tenis
are puterea să treacă prin timp şi să întrerupă activităţile zilnice.
A fost momentul cînd un om micuţ şi unul mare au trecut uşor
prin uşa deschisă care dă pe terasa blocului şi n-au lăsat nici o urmă.
Sau aşa: ne-am prins de maşini
să ne dăm pe zăpadă
şi unii dintre noi
s-au răsturnat din inerţie.
O amintire ca asta poate să lucreze
în tine ani de zile pînă să ajungă
autentificare în cont,
copiază acest link
şi postează.
duminică, 5 februarie 2012
Teaser
Da domnule Chiva am văzut lumina untoasă
prelinsă pe copac lăsată în frig pînă cînd a seamănat cu o prelată
de nailon am văzut farurile maşinilor prin geamul îngheţat
sau nu despre asta era interviul domnule Chiva şi ele
păreau nişte pachete de vată.
Asta doar ca să vedeţi că nimic nu e ceea ce pare
după cum bine ştiţi. Au fost sentimente puternice şi pe urmă
vine depresia. Dar şi asta poate să semene cu altceva cu o zonă
aridă stîncoasă poate n-am face o gafă chiar aşa mare
dacă i-am spune irakul.
Totuşi vedeţi în legătură cu aparenţele
cineva poate scrie „pentru concurs Usr” şi din cine ştie ce tragice
înlănţuiri de evenimente plicul să ajungă în coşul
de gunoi al parti-pris-urilor literare dar chestia asta domnule
Chiva nici măcar teaser nu se mai poate numi.
prelinsă pe copac lăsată în frig pînă cînd a seamănat cu o prelată
de nailon am văzut farurile maşinilor prin geamul îngheţat
sau nu despre asta era interviul domnule Chiva şi ele
păreau nişte pachete de vată.
Asta doar ca să vedeţi că nimic nu e ceea ce pare
după cum bine ştiţi. Au fost sentimente puternice şi pe urmă
vine depresia. Dar şi asta poate să semene cu altceva cu o zonă
aridă stîncoasă poate n-am face o gafă chiar aşa mare
dacă i-am spune irakul.
Totuşi vedeţi în legătură cu aparenţele
cineva poate scrie „pentru concurs Usr” şi din cine ştie ce tragice
înlănţuiri de evenimente plicul să ajungă în coşul
de gunoi al parti-pris-urilor literare dar chestia asta domnule
Chiva nici măcar teaser nu se mai poate numi.
vineri, 3 februarie 2012
O fotografie din copilărie
"Ionut Chiva
revenind, va preocupa intr o perioada a vietii ceva ce numeati sincronism ignorind cel mai probabil paginile scrise deun nimeni pe linga dvoastra si avind pretentia sa impuneti termenul cu un sens nou
va prefaceati in acea perioada ca va preocupa soarta lumii
scriati poezii cu irak...
Dmitri Miticov
nu am zis ca ma preocupa soarta lumii, era o tehnica poetica de ce amestecati lucrurile
Dmitri Miticov
de fapt alaturarile se construiau exact cum se construiesc comparatiile ati putea considera ca e o figura de stil mai aparte
Ionut Chiva
va mai pasa astazi de irak dmitri
va mai pasa? spuneti!"
Au fost zile întinse la umbra unor sentimente puternice din care păstrăm conversaţiile amuzante de pe facebook cînd schimbam culorile din telecomandă în funcţie de stările noastre de spirit.
Postarea asta există pentru că orice om, indiferent de soarta lui în viaţă, va avea la un moment dat măcar un prieten care se va găsi să rîdă de poza lui din copilărie cînd era în puţa goală.
Mai există o frază potrivită în context: cine nu munceşte nu greşeşte :)
Acestea fiind spuse, să reluăm puţin: in 2005 am scris un text "sincronismul" prin care observam o tendinţă de a crea expresivitate din alăturarea unor evenimente psihice sau fizice fără o legătură evidentă între ele.
Evident că acest cuvînt sincronism era din start neinspirat, pentru că nu avea nimic de-a face cu dimensiunea lui lovinesciană, dar atunci mi s-a părut că redă cel mai fidel ce era de spus. Mai existau variante ca simultaneitatea sau sincronicitatea, nici ele chiar aşa de libere de conotaţii
(simultaneitate ar fi fost incomplet pentru că n-ar fi cuprins toate cazurile, ratînd situaţia în care evenimentele sunt situate la un oarecare interval de timp unul faţă de altul)
(sincronicitatea ar fi părut mai adecvată dacă nu ar fi existat conceptul lui Jung care include atît de categoric cauzalitatea, ori aici nu cauzalitatea era pusă în discuţie, ea putînd să nici nu existe pentru că miza aluneca pe efectul poetic)
Acum, după 7 ani, e mai uşor: avem de-a face cu un procedeu al tehnicii poetice construit pe modelul comparaţiei prin care interacţionează două evenimente psihice sau fizice puse să intre în corespondenţă cu scopul de a crea tensiune poetică.
Un punct în plus al tehnicii pe stratul expresivităţii.
p.s. (1)
"la sfîrşitul verii am cunoscut-o pe iubita mea cu care citeam suplimentul ziarului ziua
un an după aia a murit tatăl meu
claudiu răzvan şi bogdan sunt vara peroni
cred foarte tare ca n-o să mai fie niciodată la fel
s-a dus dracu de disponibilitate" (Ionuţ Chiva, Insituţia moartă a poştei, cdpl, 2011)
p.s. (2)
"acum o ştii pe maică-mea...
doar să nu fim ca ai mei, asta e singura regulă mereu
dar trebuia să o vezi în vara lui '79 cu ochelarii laţi de soare
sub copertina de metal de la maşinuţe
[....]
toţi anii care au urmat de atunci i-a văzut dintr-o dată şi
nimic n-a mai fost la fel" (Răzvan Ţupa, poetic.cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Casa de Editură Max Blecher, 2011 )
revenind, va preocupa intr o perioada a vietii ceva ce numeati sincronism ignorind cel mai probabil paginile scrise deun nimeni pe linga dvoastra si avind pretentia sa impuneti termenul cu un sens nou
va prefaceati in acea perioada ca va preocupa soarta lumii
scriati poezii cu irak...
Dmitri Miticov
nu am zis ca ma preocupa soarta lumii, era o tehnica poetica de ce amestecati lucrurile
Dmitri Miticov
de fapt alaturarile se construiau exact cum se construiesc comparatiile ati putea considera ca e o figura de stil mai aparte
Ionut Chiva
va mai pasa astazi de irak dmitri
va mai pasa? spuneti!"
Au fost zile întinse la umbra unor sentimente puternice din care păstrăm conversaţiile amuzante de pe facebook cînd schimbam culorile din telecomandă în funcţie de stările noastre de spirit.
Postarea asta există pentru că orice om, indiferent de soarta lui în viaţă, va avea la un moment dat măcar un prieten care se va găsi să rîdă de poza lui din copilărie cînd era în puţa goală.
Mai există o frază potrivită în context: cine nu munceşte nu greşeşte :)
Acestea fiind spuse, să reluăm puţin: in 2005 am scris un text "sincronismul" prin care observam o tendinţă de a crea expresivitate din alăturarea unor evenimente psihice sau fizice fără o legătură evidentă între ele.
Evident că acest cuvînt sincronism era din start neinspirat, pentru că nu avea nimic de-a face cu dimensiunea lui lovinesciană, dar atunci mi s-a părut că redă cel mai fidel ce era de spus. Mai existau variante ca simultaneitatea sau sincronicitatea, nici ele chiar aşa de libere de conotaţii
(simultaneitate ar fi fost incomplet pentru că n-ar fi cuprins toate cazurile, ratînd situaţia în care evenimentele sunt situate la un oarecare interval de timp unul faţă de altul)
(sincronicitatea ar fi părut mai adecvată dacă nu ar fi existat conceptul lui Jung care include atît de categoric cauzalitatea, ori aici nu cauzalitatea era pusă în discuţie, ea putînd să nici nu existe pentru că miza aluneca pe efectul poetic)
Acum, după 7 ani, e mai uşor: avem de-a face cu un procedeu al tehnicii poetice construit pe modelul comparaţiei prin care interacţionează două evenimente psihice sau fizice puse să intre în corespondenţă cu scopul de a crea tensiune poetică.
Un punct în plus al tehnicii pe stratul expresivităţii.
p.s. (1)
"la sfîrşitul verii am cunoscut-o pe iubita mea cu care citeam suplimentul ziarului ziua
un an după aia a murit tatăl meu
claudiu răzvan şi bogdan sunt vara peroni
cred foarte tare ca n-o să mai fie niciodată la fel
s-a dus dracu de disponibilitate" (Ionuţ Chiva, Insituţia moartă a poştei, cdpl, 2011)
p.s. (2)
"acum o ştii pe maică-mea...
doar să nu fim ca ai mei, asta e singura regulă mereu
dar trebuia să o vezi în vara lui '79 cu ochelarii laţi de soare
sub copertina de metal de la maşinuţe
[....]
toţi anii care au urmat de atunci i-a văzut dintr-o dată şi
nimic n-a mai fost la fel" (Răzvan Ţupa, poetic.cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Casa de Editură Max Blecher, 2011 )
joi, 12 ianuarie 2012
Cîtă expresivitate mai au epitetele în 2011?
Acum sigur că şi mie mi-ar fi plăcut să schimbăm impresii despre poezia anului 2011, dar n-am citit toate cărţile, deşi am vreo 12 pe care le-am citit mai mult sau mai puţin (adică la unele am mai sărit peste pagini). Şi atunci ar fi ieşit ceva incomplet şi nedrept. E adevărat că aş vrea să am disponibilitatea şi timpul necesare să stau să analizez, ba chiar să sesizez detalii care să nască marile întrebări despre cum evoluează poezia, spre ce fel de poezie ne îndreptăm atunci cînd citim poezia publicată în 2011 şi dacă debutanţii de anul trecut au adus sau nu vreo schimbare. Ăsta era planul A. Planul B era o postare punctuală despre epitet, acest mic declanşator de expresivitate. Să-l încadrez corespunzător ca detaliu situat atît pe stratul expresivităţii, cît şi al tehnicii. Acel caz fericit, adică, în care tehnica creează expresivitate prin inventivitate - pentru că, la fel ca în cazul comparaţiei, inovaţia vine din alăturarea termenilor. Apoi aş fi făcut greşeala să emit judecăţi de valoare şi m-aş fi chinuit să conving pe toată lumea că trebuie să existe o conştiinţă a instrumentelor poetice de care dispunem şi pe care trebuie să ştim-învăţăm să le utilizăm.
Am făcut din cele două planuri pe care le aveam iniţial acest textuleţ lipsit de concluzii şi m-am gîndit că e mai nimerit să pun aici mici fragmente extrase la întîmplare din cîteva cărţi de poezie ale anului 2011 în care singurul criteriu de selecţie a fost să conţină epitete. Orice păreri sunt binevenite atîta timp cît nu sunt definitive :)
Am făcut din cele două planuri pe care le aveam iniţial acest textuleţ lipsit de concluzii şi m-am gîndit că e mai nimerit să pun aici mici fragmente extrase la întîmplare din cîteva cărţi de poezie ale anului 2011 în care singurul criteriu de selecţie a fost să conţină epitete. Orice păreri sunt binevenite atîta timp cît nu sunt definitive :)
“E o toamnă caldă şi aurie”
„în lumina încă puternică, dar mai blîndă”
„aerul e totuşi animat, plin de vrăbii ameţite”
„vîntul îmi ridică în faţă insecte amorţite”
„picăturile care aţîţă pămîntul încins”
„copiii îmi par supermici / şi manevrabili”
„în pat cearşafuri răsucite şi calde”
„acolo unde zac toţi şifonaţi pe mochetă” -- Cristina Ispas, Rezervaţia, Casa de pariuri literare
„prin mine trec sîrme reci”
„ochii îmi sunt roşii, reci şi caută locuri pustii”
„să te destrami ca o explozie leneşă”
„tăcerile-mi sunt claustrofobe”
„va fi pulbere înecăcioasă şi mută” – George Serediuc, Soarele mecanic, editura Herg Benet
„liniştea este translucidă”
„domnule vînt sunt aici, viaţa este aşa de tandră”
„cu ochii lor negri pofticioşi”
„dragostea mea este la fel de grea şi de uşoară ca un avion”
„gurile noastre sunt nişte aripi rupte”
„îngeri mai mari, îngeri din ce în ce mai mici, îngeri decoloraţi, îngeri cu aripile pîrlite” -- Medeea Iancu, Divina tragedie, Editura Brumar
„trag de noaptea asta mică”
„ai terminat cu nevoia tîmpită de a ieşi undeva”
„sîngele rău / o să-mi întunece faţa”
„faţa mea şi trupul schilod [...] faţa mea atît de bizară”
„şi amintirile încolţeau/ pe traiect/ şi se hrăneau/ din carnea noastră stătută” – alex manta, rupt, ed. Brumar
„feţe zgribulite ochii ficşi ai manechinelor”
„cînd graniţele erau absolute şi ne strîngeau de şolduri ca un val călduţ”
„molii striveam / pe varul bleo rămîneau sfîşiate şi zemoase”
„pinii zgribuliţi”
„o găină proastă cotcodăcea leneş”
„stîlpi putrezi aninaţi de firul întins între stîlpi neputrezi” – Matei Hutopila, Copci, Casa de Editură Max Blecher
„la urzicile înalte şi bătrîne”
„mucegaiul creşte verzuliu, alb şi opac”
„calciu instabil / în scoarţa crăpată”
„să-i simt scalpul subţire sensibil / umed contrariat”
„norii umflaţi de vînt”
„fluturi alburii, bătrînicioşi” – Andrei Doboş, Inevitabil, Casa de pariuri literare
„degajăm o vitalitate intolerabilă”
„înjură năprasnic, deznădăjduit”
„din capul ei moale şi ofilit”
„la toboganele cu pante ameţitoare”
„studenţii şi studentele îşi sting corpurile incandescente”
„fotoşopată”
„lopeţi de jar alb pulverizate în aer” – Andrei Dosa, Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit, editura Tracus Arte
„poate să fie real real real imperfect şi uman”
„lîngă pleoapa ta nehotărîtă”
„multe zîmbete şi o confortabilă / amorţeală afectivă”
„şi eu prins în ceaţa compactă, strălucitoare, minunată”
”şi în întunericul explicit al nopţii”
”şi în întunericul explicit al nopţii”
„forme calde formulate la încheieturi / fictive şi fade” – Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Casa de editură Max Blecher
„micuţa genă letală / o să alunece mai dparte, intactă / ca o bărcuţă binecuvîntată”
„o ploaie scurtă/ s-ar fi topit”
„ lumina altui soare ajunge deviată”
„cînd se transfomă/ păpădiile galbene în păpădii pufoase, cenuşii”
„şi soarele o să fie din ce în ce mai slab” – Dan Sociu, Pavor nocturn, editura Cartea Românească
„şi se uita de pe balcon la stele./ metalice. ele”
„spun clopoţeii senili ai memoriei”
„unul din ei avea orgoliul superrănit”
„măsurile de precauţie pe care şi le-ar putea lua vor fi perfect redundante”
„pot fi foarte negre foarte dezolante mai dezolante decît un tomberon în ploaie/ foarte ruşinoase nedemne şi triste”
„în nopţi de vară delicate ca dracu/ umede grele” – Ionuţ Chiva, Instituţia moartă a poştei, Casa de pariuri literare
„o cîrpă soioasă în loc de inimă”
„am obţinut un pumn de rugănă multicoloră”
„iubirea uluitoare pe care mi-o arăţi”
„întrebările mele sunt tari ca piatra/ şi înţepătoare ca nişte arici”
„poezia mea nu valorează nimic/ pe lîngă Poezia Ta înaltă, ameţitoare” – Marius Ianuş, Refuz fularul alb, editura Tracus Arte