Am încercat să-mi dau seama dacă scîrţîitul vine
de la ştergătoarele de parbriz sau din altă parte
şi în acel moment mîinile mi s-au încordat pe volan.
Afară, unde farurile se înfigeau puternic în noapte,
ploaia s-a înteţit pe capotă. Pe geamurile laterale şi pe
oglinda retrovizoare picăturile au lăsat urme oblice, lungi.
Muzica de la radio şi căldura venită prin instalaţia
de climatizare m-au înmuiat în scaun pînă cînd am simţit
că mă ia somnul, aşa că am crăpat geamul să intre puţină
răcoare, dar l-am închis repede: stropii de ploaie îmi udau
hanoracul. Întors într-o parte, am văzut prin fereastra unei case
ceva care a oprit în capul meu răpăitul ploii şi muzica
şi care acum mi se pare un filmuleţ scurt, deşi atunci,
într-o clipă, n-a fost nimic mai mult decît o pictură
care a alunecat peste geamurile maşinii: un copil stătea în picioare
în mijlocul camerei, între doi adulţi, şi ţinea capul în jos.
Femeia avea privirea ridicată către bărbat, iar bărbatul
ridicase o palmă. Niciunul n-a apucat să facă vreun gest
Mai întîi, tabloul i-a lăsat loc unei imagini deformate
cu mîinile mele pe volan reflectate răsturnat de parbriz.
Muzica de la radio a reuşit să ajungă la mine şi asta
a făcut să mă simt ca întors după mult timp dintr-o lume
îndepărtată. Abia cînd am atins pedala de frînă, am observat
că picioarele-mi tremură. Am tras pe dreapta, am lăsat motorul pornit.
Acum douăzeci de ani, un băieţel a închis uşa bucătăriei şi a fugit
spre dormitor. A rugat-o pe sora lui să dea radioul mai tare sau să
deschidă fereastra. Dar nici un sunet n-a putut acoperi
ţipetele din bucătărie şi farfuriile sparte. A doua zi, părinţii lui
erau veseli de parcă nimic nu se întîmplase, dar el şi acum
opreşte cîteodată maşina şi rămîne în ea aşa cum ar sta ghemuit sub masă.
multumesc, bianca, banuiesc ca e de bine
RăspundețiȘtergereăsta sunt eu, iar în spatele meu e lacul bâlea. dar dacă aş vrea să revăd o imagine, mi-ar plăcea una dintr-un orăşel cum ar fi strehaia sau filiaşi prin care poate treci o singură dată în viaţă, iar când treci nici nu-ţi trece prin minte să te opreşti sa faci o fotografie. totuşi, în orăşele, cât ar fi ele de neînsemnate, e viaţă. în memorie mi s-a fixat un băieţel lângă blocul lui, într-un loc precum cele pomenite mai sus. eu treceam cu maşina pe şoseaua devenită acolo strada, pe lângă locuri care pentru mine nu însemnau nimic dar pentru el erau viaţa. nu te opreşti decât dacă nu mai poţi de sete sau foame, şi chiar şi aşa te mai abţii, aştepţi să vină ceva mai de soi. tu te bucuri că merge maşina cu tine mai departe şi lumea rulează ca un film pe parbriz, el are alt film în cap şi eu ştiu asta pentru că, la vârsta lui, şi eu m-am uitat la trenuri apărând şi dispărând în depărtări şi lăsându-mă singur în câmp, tulburat de lumea care pâlpâie în mine, undeva unde nu fusese nimic.
RăspundețiȘtergeretextul e de pe blogul meu, nu e o replica la textul tau pt ca al meu e mai vechi. o sa vezi unele asemanari.
RăspundețiȘtergereda, e din aceeaşi zonă,
RăspundețiȘtergereşi e frumos să citesc la alţii texte care vin din aceeaşi zonă a sensibilităţii
{ cam asta se întîmplă cînd dai maşina pe mîna poetului :) }
:)
RăspundețiȘtergere