Derapajele criticii

În mintea mea, critica face parte azi din acel teritoriu mai vast pe care-l putem numi politica literaturii în mod general şi, specific, politica poeziei. Cu mişcări la fel de energice şi ambiţioase atît în direcţia unei recenzii pozitive cît şi a uneia negative, orientate mai degrabă către polemică, criticii mai alunecă uneori, în elanul propriilor porniri.
Sunt convins că derapaje au fost nenumărate de-a lungul istoriei literare: fie cărţi foarte bune judecate prea aspru de unii critici, fie dimpotrivă, cărţi proaste ridicate de unii prea sus. E un fenomen natural. Dacă aş fi avut timp să adun fie şi numai recenziile să le spunem amuzante ale ultimilor 10-12 ani, am fi avut o colecţie semnificativă. Aşa, am strîns doar cîteva păreri care mi-au provocat reacţii diverse, dar toate avînd legătură cu noţiunea de derapaj care evident că este cît se poate de subiectivă pînă la demonstrarea contrariului.

“Marius Ianuş e, se subînţelege, un poet adevărat. Dar supralicitat. Ursul din containăr..., de pildă, oricât de notabile ar fi câteva bucăţi, conţine deranjant de multe rateuri şi umpluturi.”(Tudor Creţu despre Marius Ianuş, 2007)

„Fără fiţe retorice, perfect lizibil şi impresiv cu oricare dintre poemele sale, autentic social şi golănesc prin tropi, inedit, interesant, dur şi „greu“ – dacă ar fi predat liceenilor, SGB ar repera onoarea pierdută a poeziei.” (Marius Chivu despre “Chipurile”-Stoian G. Bogdan)

O mai mare exigenţă faţă de sine, pe care i-o va aduce probabil maturizarea, îl va ajuta pe Stoian G. Bogdan să devină poetul pe care-l anunţă din volumul de debut: un poet de viziune, cu un imaginar pregnant şi original – mai degrabă absent la scriitorii tineri de azi –, foarte capabil deja de a spune poezia verde-n faţă. (Alex Goldiş despre “Chipurile”-Stoian G. Bogdan)

„Din păcate, însă, cu totul contrar a ceea ce crede Paul Cernat într-o cronică din revista „22”, frugalitatea versurilor lui Sociu nu e echilibrată de vreun climax valoric. O fi trecut poetul prin experienţa infernului cu destule câştiguri existenţiale (cum bănuieşte criticul), nu zic ba, însă la suprafaţa scriiturii, aceasta nu transpare mai deloc.

[…] 

Nu e vorba doar de abulie şi de resemnare ca semnalmente ale noii sensibilităţi, ci, mă tem, chiar de versuri şi sintagme ce scârţâie din toate încheieturile.”

(Alex Goldiş despre volumul Pavor nocturn al lui Dan Sociu)

Dacă volumului nu-i lipseşte o anumită atmosferă ce decurge din temele amintite mai sus, în schimb, mai nimic nu se reţine din pasaje citite independent. Sigur că perspectiva integrală ar putea salva un volum astfel conceput. Cu singura condiţie, însă, ca amestecul aleator de teme şi de situaţii, expuse într-un ton alb şi neutru, să nu alunece niciodată în clişeu. Ceea ce nu se întâmplă în Instituţia moartă a poştei. Căci, începând chiar cu titlul neinspirat, multe pasaje nu reuşesc să spună mai nimic. Stângăcia şi je-m'en-fiche-ismul mimat se disociază cu greu, în multe poeme, de neglijenţa şi stângăcia reală

(Alex Goldiş despre Ionuţ Chiva - Instituţia moartă a poştei)

“ În rest, aproape că frapează omogenitatea eşecului liric, consecvenţa cu care autorul îşi ratează textele, cu încredinţarea că face poezie adâncă. Imaginile sunt artificioase, transpirând în efortul semnificării. Neavând priză la real şi construind haotic în planul ideii, Răzvan Ţupa găseşte în „ermetism” o redută şi un alibi

[…]
Tipicul tânărului autor este de un comic repetitiv, sâcâitor: după rularea unor versuri ce nu reuşesc să spună şi să figureze mai nimic, e dată câte o definiţie fără noimă, schimbând instantaneu tonalitatea emisiei şi registrul compoziţiei. Aproape fiecare poem este o locomotivă fără putere, performând jalnic pe şine, sub ochii unui acar obosit. 

[…]

Răzvan Ţupa este, în fond, un postsimbolist la jumătatea distanţei dintre Virgil Mazilescu şi Mircea Ivănescu”, ne avertizează Marius Chivu pe coperta a IV-a a volumului de faţă. Câtă precizie topometrică!… Din fericire, distanţa lui Răzvan Ţupa faţă de poezie nu mai trebuie calculată. (Daniel Cristea-Enache despre volumul Corpuri Româneşti al lui Răzvan Ţupa)

„am citit unelte de dormit şi mărturisesc că aşteptările mi-au fost răsplătite: şi acest nou titlu al său îmi întăreşte convingerea că ne aflăm în faţa unui poet extraordinar, unul dintre cei mai puternici pe care îi avem. Între experienţele lirice de azi, poezia scrisă de Ioan Es. Pop este o poezie densă, o poezie grea. Dacă am compara-o cu metalele, ea s-ar situa, negreşit, în zona metalelor grele, cu densitatea peste 5, tinzând probabil spre limita de sus, unde se regăsesc platina şi osmiul”

(Gabriel Chifu despre „Unelte de dormit” de Ioan Es. Pop, 2011)

“Volum de maturitate, unelte de dormit arată un Ioan Es. Pop care reuşeşte să meargă mai departe, să continue, fără a cădea în autopastişă. Vechile elemente şi personajele deja cunoscute (măcelarul, preotul), laolaltă cu situaţiile epicizate şi proiectate dramatic, sînt reinterpretate în lumina unei noi vîrste poetice. Semne şi mai clare ale acesteia sînt abundente în celelalte trei secţiuni, dintre care una (potriviri după alecsandri & co.) surprinde pînă la a frapa. Poetul nostru se răsuceşte aici, într-un postmodernism luat pe cont propriu, către voci lirice anterioare, cu care intră, aşa zicând, în corespondenţă vizionară

[…]

După un deceniu şi mai bine de efervescenţă antologatoare şi relativ impas creativ, Ioan Es. Pop a regăsit (numai el ştie cum) frecvenţa acelei poezii.” (Daniel Cristea Enache despre volumul lui Ioan Es. Pop, “Unelte de dormit”, 2011)

P.S. aştept şi exemple (mult) mai semnificative

p.s. 2:
Putem vorbi, în orice caz, despre literatura basarabeană ca despre o literatură de interferenţă între cultura română şi cea rusă - hibriditate interesantă în sine, de explorat şi de exploatat mai atent pe viitor. Pe de altă parte, în ultimele două decenii integrarea literară româno-basarabeană tinde să devină un fapt natural şi firesc. Putem măsura, desigur, decalajele de mentalitate literară între Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi ceilalţi şi „neomoderniştii” sau neotradiţionaliştii de dincoace de Prut, dar este mult mai greu să vorbim despre decalaje în cazul unor scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Nicolae Esinencu, Tamara Cărăuş, Gheorghe Erizanu, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Liliana Corobca, Mitoş Micleuşanu, Dimitri Miticov ş.a  (subl. mea :) )  - Paul Cernat în Timpul.MD

Există o dimensiune a poeziei pe care eu o numesc cerşetorie

O introducere

Cerşetoria în poezie nu-i mult diferită de orice fel de cerşetorie, indiferent de natura scopului sau mai bine zis profitului şi se referă la exploatarea unui handicap propriu sau a unei poziţii dezavantajoase pentru a obţine anumite foloase. Am mai spus şi cu alte ocazii - numesc cerşetorie această exagerare a autorului în direcţia obţinerii directe a empatiei. Ar fi potrivit să spun de la început că acesta nu este un criteriu valoric, dovadă fiind faptul că exemplele vor fi texte ale unor poeţi foarte apreciaţi. În acelaşi timp, din punctul meu de vedere cerşetoria  trebuie evitată şi salvarea poate veni, aşa cum se va vedea, de la instrumentele poeziei, aşa numitele straturi care să-i împingă miza departe de această zonă mai puţin fericită.
Există, cred, destul de prezentă la noi convingerea că poetul este acel geniu neînţeles care are acces la tristeţea metafizică a universului şi care, ca un spirit altruist ce este, printr-o misiune nobilă pe care o acceptă cu multă responsabilitate, împărtăşeşte muritorilor simpli marile drame ale existenţei. Ori asta e o concepţie destul de romantică în esenţă şi suficient de nocivă astăzi. Aş renunţa la ironie şi aş face observaţia că această convigere, cultivată intens în şcoală, are efect imediat asupra tinerilor care încep la un moment dat să scrie şi care îşi infestează încercările poetice cu tot felul de accente sumbre în cele din urmă confeţionate din micile obiecte ale normalităţii propriei existenţe. Se întîmplă deseori ca aceste accente sumbre să rămînă pe termen lung în straturile fine ale viitoarelor texte.
Îmi doresc o subtilitate cu totul nouă şi proaspătă a poeziei, însoţită de o voce nealterată.

Instrumentele şi nuanţele cerşetoriei
De cele mai multe ori, cerşetoria în poezie are instrumente sigure. Patetismul vine fie pe direcţia poveştii, unde în cele mai nefericite cazuri imperfectul preia mizerabila povară de a crea contrastul trecut-prezent cu exagerarea ambelor nuanţe în sensuri opuse (idealizării trecutului i se opune o îngroşare a tuşelor negative din prezent), fie pe direcţia vocii afectate unde micile probleme capătă dimensiuni apocaliptice. Evident, sunt doar cele mai importante direcţii în care cerşetoria forţează limitele poeziei. Bineînţeles că există şi alte procedee, dar majoritatea au la bază acelaşi mecanism al extragerii precise a tuturor nefericirilor îndelung încercatei existenţe.
Ca să nu uit să amintesc mai tîrziu, să spun că există o formă de cerşetorie mai subtilă care duce poezia în spaţiul concret unde poate fi plăcută şi preţuită. La fel cum există micile aparate ale evitării cerşetoriei, minunate în eleganţa şi eficienţa cu care acţionează.

Există cerşetoria specifică poeziei lui Dan Sociu: aceea a unui prezent al lipsurilor de tot felul cu efect imediat constînd în diverse angoase şi depresii:
"Îmi lipseşte fix o mie de lei
ca să intru oriunde la cald,
şi sînt prea timid să cerşesc
şi nu sunt norocos să găsesc bani,
nu am telefon, nu am o cartelă să te sun,
nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător,
pentru că tu eşti acasă cu el "(Dan Sociu, "cîntece excesive")

 sau (primele 2 versuri din fiecare strofă):

„în fiecare seară mă întorc în cămin abătut/ pentru că nu e nici unşpe”,
„deschid uşa / rugîndu-mă să nu fie nimeni în cameră”,
„din clipa-n care îmi scot bocancii / mă simt condamnat”(Dan Sociu, "fratele păduche")
Şi cu toate astea, cerşetoria n-a avut niciodată expresivitatea din "Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă" unde ritmul, vocabularul, stratul imaginilor şi al tehnicii ca şi excelentul grafic al tehnicii fac din poezia amintită una dintre cele mai frumoase din literatura post2000.
Aşa cum, pentru prima dată, în "Pavor nocturn" (mai ales în secvenţa "apă de vis. studiu de caz") intervine un control al raţiunii care împinge poezia lui Dan Sociu în unele direcţii pe care n-a mers pînă acum, iar asta împrospătează vocea care putea deveni previzibilă. Voi aminti altădată cum tendinţa de a părăsi direcţia cerşetoriei se face pe cel mai facil drum, care este şi cel diametral opus, acela al aşa numitei found-poetry.

Să numim această nuanţă a cerşetoriei o cerşetorie socială unde aş înscrie cîte ceva din poezia lui t.s. khasis:
”ştii

cînd eram sportiv la un club de judo din lipova

suportam înfrîngerile fără să plîng

nici nu ştiu de ce îţi spun chestia asta” (t.s. khasis, „arta scalpării”, ed. Vinea 2005)
sau din poezia Domnicăi Drumea:

„o vezi în fiecare pasăre strivită

fetiţă dulce trimisă la produs

ai luat-o în braţe pe scara trenului

un obraz lipit de geamul murdar

mama

e gravidă cu un nene rău

care mă bate

[…]” (Domnica Drumea, „Crize”, ed. Vinea, 2003)

sau chiar Marius Ianuş în poeziile lui uşor resemnate:

„Dincolo mama face bani

pentru chiria mea

o pereche de papuci de casă

costă dooişpe mii, deci ea

face opt perechi. Simplu.

Dincoace eu rămîn eu scriu

eu stau lungit eu” (Marius Ianuş, Hîrtie igiencă precedată de Primele poezii, Vinea, 2004)

Cerşetoria unei poezii ca aceea a lui Claudiu Komartin e construită de vocea afectată, acest instrument de exagerare a accentelor grave.
"Scriu noaptea într-o dureroasă dezordine
presimţirea unui dezastru mă îndeamnă să nu mă opresc
vocea mea tandră ca o piatră de moară
macină-n gol cuvinte
mereu înaintea mâinii" (Claudiu Komartin, ***, "circul domestic", CR 2005)
sau:

„nici munca nici scrisul nici bunătatea
doar propriul dezgust ar mai putea să mă-nnobileze acum” (Claudiu Komartin, ***, "circul domestic", CR 2005)
sau încă:
”Dacă tu nu mai eşti, ce mai rămîne între mine şi moarte?
Paiele împrăştiate de furtună, iarba îngălbenită,

un cîine bătrîn şi surd care latră în noapte?”

Dacă acestei nuanţe a cerşetoriei i-am spune cerşetorie metafizică, atunci am putea să încadrăm aici şi texte ale altor poeţi:

„Viaţa mea se împarte între familie şi singurătate,

între mîndreţea de fată pe care o aştept şi cărţile mele,

între zilele petrecute cu ştreangul în jurul ochilor

ca un orb spînzurat,

şi nopţile petrecute în faţa calculatorului,

sau în calculator, indecis, ca un virus tînăr,

între familie şi singurătate, între viaţă şi moarte,

între a fi aşa şi acum, cum ar trebui să fiu,

şi între a fi aşa cum nimeni n-ar trebui să fie vreodată”  (Cosmin Perţa, Fără titlu, ed. Paralela 45, 2011)

„şi nu e zgomotul oraşului, zgomotul aerului, zgomotul meu

e zgomotul nimănui. Abia început

şi ziua urcă în mine, mă rupe de ei,

mă rupe de etajul cinci,

mă rupe de tot şi mă afundă mai mult în zgomotul

asurzitor, al nimănui.” (Teodor Dună, De-a viul, CR 2010)

Mai există, evident, şi alte nuanţe ale cerşetoriei, dintre care mai întîlnită este cea situaţională sau „a poveştii”. Unitare prin însuşi firul narativ, există volume care se încadrează cu totul în categorie („Amintiri pentru tatăl meu” a lui Radu Vancu, ed. Vinea, 2010 sau „Federeii” lui Nicolae Avram, ed. Max Blecher, 2010 )

Eschiva

Aici ar trebui să încadrăm reuşitele poeziei, acel teren fertil pe suprafaţa căruia poezia face o eschivă în faţa ameninţării cerşetoriei şi se ridică brusc şi definitiv la suprafaţă.
Şi din fericire exemplele în acest sens sunt mult mai numeroase şi doar specificul acestei postări care exagerează dimensiunea mai puţin fericită a cerşetoriei mă face să insist mai puţin, de această dată, asupra reuşitelor.

Deja am amintit "Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă" a lui Dan Sociu şi cît de multe exemple se pot găsi în volumele lui e uşor de presupus. Adaug în treacăt şi cred că am mai spus asta, nu sunt de acord cu cei care spun că „Pavor nocturn” nu s-ar ridica, în a doua şi a treia lui parte, la nivelul volumelor anterioare. Dimpotrivă chiar.

Închei cu un exemplu în care vocea afectată din poeziile lui Claudiu Komartin care trebuie să recunosc că în general nu exercită asupra mea o extraordinară putere de convingere se transformă în textul care urmează într-o admirabilă desfăşurare a mijloacelor tehnicii. Ritmul alert ales aici împrospătează vocea şi exact ca într-un remix antrenant al unei piese lente, mai ales prin rime, ritm şi unele cîştiguri reale pe zona limbajului, rezultă un întreg reuşit.

„Încercăm să convingem nebunia

Creierul meu dă cu mine de toţi pereţii,

creierul tău e un marţian rătăcit

care caută în pilaf sensul vieţii.

Tu, la o adică, ai putea veni mai aproape,

te-ai putea muta cu mine aici, între ape.

Arterele noastre vor depăşi repede tracul –

curând, ne vom râcâi împreună

disperarea cu şpaclul.

Încercăm să convingem nebunia

să respecte un ritm cunoscut.

Într-o zi, lumea asta o să ne coasă gurile

cu catgut.” (Claudiu Komartin, text inedit inclus în Antologia Revistei Echinox)

O antologie de proză

La editura Herg Benet a apărut o antologie de proză întocmită de Igor Ursenco în care mă bucur că am fost inclus. Mi s-a părut foarte interesant şi cumva amuzant că au apărut "capitole" din carte atît într-o antologie de poezie(cea de la TracusArte), cît şi într-una de proză.
N-am apucat încă să cumpăr antologia, al cărei merit, dincolo de toate criteriile de recrutare a autorilor, e că îţi oferă ocazia să ai la îndemînă mostre diferite de proză care să te ducă eventual către o selecţie proprie a scriitorilor antologaţi.

Satelitul silenţios

Nu ştii niciodată cînd apare – poţi spune
că are darul să te ia prin surprindere
sau că e nevoie de o disponibilitate particulară
a minţii – dar se întîmplă, cînd te-ai întins în pat
cu ochii pe tavan, să vină un moment în care
urmăreşti un şir de imagini pe care le poţi
numi viaţa ta, conştient că totul vine de fapt
din interior şi are legătură cu dezvoltarea sinapselor

şi asta să semene cu noaptea în care ai rămas pe spate
la marginea cîmpului lîngă maşina cu portiera
lăsată deschisă cînd urmăreşti satelitul planetei
care alunecă silenţios printre stele ca un punct luminos,
iar umezeala ierbii se strecoară prin tricou
şi becurile semnalizării de avarie îţi pîlpîie
în colţul ochilor, dar nu îndrăzneşti să clipeşti
pentru că ai putea să-i pierzi definitiv traiectoria.

Să spunem despre această bilă neagră că este o bilă neagră

Să le spunem poezii nereuşite, deşi la fel de bine le-am putea numi slabe, ratate, etc. E bine să le căutăm pe cele ale autorilor pe care îi preţuim, pentru a înlătura orice suspiciune de rea-intenţie.
De fapt cred mult în rolul poeziilor nereuşite de a constitui material didactic, chiar dacă nu ăsta a fost scopul lor iniţial. La fel cum cred în scăderile de intensitate în corpul unui text ca mod de a pune în valoare întregul (în proză rolul ăsta e preluat de cele mai multe ori de pasaje teoretizante sau descrieri) sau de a crea efectul estetic prin contrast şi surpriză.
Regret însă cînd întîlnesc poezii nereuşite într-un volum. Îmi închipui că autorul lor n-a rezistat tentaţiei de a le publica. Şi pe lîngă a ne face autocritica, e bine să ne gîndim că o poezie nereuşită este (hai să facem comparaţia asta) ca un gol primit acasă: cîntăreşte prea mult.

Mi-am ales poezii ale unor autori pe care-i apreciez (dar nu pentru cele de faţă, bineînţeles). Dacă o poezie e nereuşită, obiectivitatea trebuie s-o semnaleze ca atare, depăşind numele autorului oricît ar fi de greu pentru unii. Din fericire nu sunt critic literar şi-mi permit să fiu obiectiv :) să mă scuze cîţiva critici foarte pertinenţi pe care-i citesc mereu cu plăcere.
***
"Speranţa
E rău.
Şi doar speranţa că mîine va fi şi mai rău
ne ţine-n viaţă.
Însă noi,
sperăm cu o aşa putere
Încît deodată mîine este azi
şi este foarte rău.
Însă noi,
cu-o ultimă putere mai sperăm o dată.
Şi, deodată, mîine este ieri
şi este foarte rău.
Cît vezi cu ochi-n jur
e foarte rău:
o mare de plumb,
cu valuri mici şi dulci.
Trecem pe lîngă
insule tăcute şi albastre
ce unduie pe valuri
ca pete de ulei
şi motorină.
Şi acum e bine,
căci e foarte rău,
iar răul
s-a stabilizat la cota
supremă.
Mai rău nu poate fi nici în trecut."
(Ion Mureşan - cartea Alcool, editura Charmides, 2010)

Am trecut cu greu peste virgula dintre subiect şi predicat şi cuvîntul "ochi" nearticulat, repetiţiile obositoare şi paradoxurile logice cu totul sterile poetic vorbind. Apoi o metaforă obosită, "mare de plumb" şi un final apoteotic burduşit cu umor involuntar. Fiind foarte bun în poezia imaginii (de fapt singurul punct de luat în seamă e comparaţia indecisă a insulelor cu petele de ulei sau motorină), Ion Mureşan face aici o escaladare în adidaşi şi tot alunecă şi se tot ridică iar şi iar cu o încăpăţînare ieşită din comun.
***

"primăvara devreme, oamenii dorm mai mult.
după atîta iarnă, calciul din oase s-a dus
şi nici războaiele nu pot începe acum,
pentru că războinicii dorm pe ei de oboseală.

abia din aprilie dac-o mai fi să pornească
o nouă campanie, cu mai mulţi morţi.
altfel de ce s-o porneşti?

nici la marea neagră nu e altfel,
deşi războaie nu mai sunt de şaizeci de ani
şi chiar dacă acum primăvara a
venit mai devreme, iar oamenii
s-au trezit mai din timp,

armele-s ruginite, iar cei care s-au trezit
nu ştiu împotriva cui să le-ndrepte:
e o mare linişte peste tot.
şi nu te bagi în război dacă nu ştii
de partea cui pierzi."

(ioan es. pop, unelte de dormit, ed. Cartea Românească, 2011)

Abia apărutul volum "unelte de dormit" are destule poezii slabe ca cea de mai sus. Această postare pleacă de fapt de la reacţiile pe care le-am avut citind două opinii despre carte: una extrem de competentă a lui Alex Goldiş pe care-l citesc întotdeauna cu plăcere şi pe care-l voi respecta cît timp va reuşi să-şi păstreze consistenţa şi obiectivitatea, şi una halucinantă a lui Daniel Cristea Enache şi spun halucinantă pentru că vine în opoziţie cu ce înţeleg eu prin evidenţă.
Mai sus e o poezie construită în întregime pe baza unei comparaţii, dacă-mi e permis, parabolizante. Despre pilde, ce să zic, numai de bine, dar vremea cînd culegeam din ele poezie pură ţine mai mult de basm.

***


"Ţipătul

Plimbare şi necuprindere. Ţipătul,
În însăşi alcătuirea lui, porneşte de la
Nemărginire. Ascuţimea lui întărîtă.
Cioara, oricît s-ar strădui, nu poate ţipa.

Privighetoarea nici atît. Sau ciocîrlia,
Sau oamenii compacţi cu acţiunile şi scopurile
Atinse deja, înghesuite în lanţul lor genetic
Ca nişte stridii. Cine poate ţipa?

Poetul."

(Angela Marinescu, blindajul final, Opere I, Editura Tracus Arte)


Mă simt aşa apropiat de poeziile cele mai frumoase ale Angelei Marinescu, încît numai afinitatea mea deosebită cu acest tip de poezie mă face să adaug aici un text strident de preţios în care se vede totuşi in nuce preocuparea cu rezultate mult mai convingătoare de mai tîrziu pentru limbaj.
***

Final>
cu totul nevinovată şi, mai mult, adusă la suprafaţă de resortul celor mai bune intenţii, postarea de faţă are unica intenţie de a tempera plecăciunile prea adînci în faţa unor nume, adică ce numesc eu "recenzia la nume" (acea recenzie unde lectura cărţii se aşează în forma caldă a unei păreri dinainte pregătite). Din această cauză, deşi pare în unele puncte puţin cam severă, postarea asta nu depăşeşte prea mult simpla părere a unui fan exaltat al literaturii.

Liniştea din camera mamei

...şi frica
de a nu ne pierde în întuneric e doar o parabolă
despre supărarea ei memorabilă” – M. Ivănescu

Să ne imaginăm pentru o clipă
că mama a închis uşa camerei
şi a rămas singură pe marginea
patului. E bine să spunem că asta
e o fotografie din care nimic
nu răzbate pînă la noi, nici măcar
gestul mîinii prin aer care trimite
deznădejdea înapoi înăuntru.

Să ne imaginăm că soarele ar coborî sub tocul ferestrei,

împingînd pe neaşteptate, în cameră, umbra unui
tricou întins la uscat pe balcon
de care ea s-ar speria şi ar începe să-şi frămînte
cu degetele pielea moale a gîtului.

Şi poate întocmai ca umbra tricoului,
o supărare îndelung amînată
să-i întunece faţa.

Însă de cealaltă parte a uşii închise, de unde stăm,
asta e tot ce putem face cu liniştea care vine

din camera mamei:
s-o primim între noi ca pe un copil
foarte bolnav
şi să facem cu ea filmuleţe educative.

Înainte de a mă hotărî să merg către baie,

imaginaţia mea deschide un drum pe care
deja am pornit, convins că
dacă dau drumul la apă
oamenii de pe hol încep să vorbească.

Lectură publică

 

Miercuri, 13 iulie 2011, de la ora 20.00, la sala Dalles, 

în cadrul Anualei de  arhitectură

Val Chimic, Lavinia Branişte, Dmitri Miticov, Dan Sociu
moderează Mihai Duţescu

Oglinda retrovizoare

(1982 - 1983) (Rîu-Alb, un sat din Dîmboviţa)
(oglinda retrovizoare ar fi un titlu aşa potrivit, totuşi mă duce cu gîndul numai la filmul din '54 şi asta e frustrant)
Da, le-am pus şi pe fb, dar tot aici parcă stau mai bine :) .
Au foarte mare legătură cu ce scriu, deşi le-am redescoperit abia acum -- la mine în cap arătau puţin diferit, poate mai neclare, poate nu atît de concrete şi definitive şi nemişcate.
Pentru mine, conţin mai multă poezie decît pot eu să scriu, deşi ating un prag al intimităţii care se transformă, de cealaltă parte, adică pentru oamenii care vin din exterior, în momente stînjenitoare în care ţi-e imposibil să te exprimi
- empatie? ai putea încerca, dar ce rost poate să aibă;
- voyeurism? poate, dar asta e minima consolare
- antipatie? posibil, în măsura în care slăbiciunea unui personaj de tip hbqian cuprins de depresie în faţa fotografiei din copilărie e antipatică
- sentimentele proprii inhibate la timp? cu siguranţă, e spre binele nostru să schimbăm pe altceva

. . . . . .
. . . . . .
. . .


NOSTALGÍE, nostalgii, s. f. Sentiment de tristețe, de melancolie provocat de dorința de a revedea un loc iubit, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut. ♦ Dorință (plină de regrete) pentru ceva greu de realizat. – Din fr. nostalgie.
(de la dexonline)

Distorsiunile memoriei afective (oglinda retrovizoare)

1.
Analizaţi formele memoriei.
Enumeraţi aceste forme şi prezentaţi criteriile de clasificare.
Exemplificaţi caracterul selectiv al memoriei.
Stabiliţi valoarea de adevăr a enunţului:
o informatie dobîndită pe un fond afectiv este reactualizată
mai bine pe acelasi fond afectiv.
Comentaţi relaţia dinamică dintre memorie şi uitare.

O persoană nu-şi poate aminti numele unei alte persoane,
pur şi simplu pentru că nu este interesată de acea persoană.

Care este rolul afectivităţii în viaţa psihică?

2.
Să luăm imaginea următoare:
am cinci ani şi stau cu tata pe malul unui lac.
Tata mă învaţă să bag rîma în cîrlig şi să trag
undiţa cînd pluta zvîcneşte. Nu aşa,
acum au fost nişte valuri, hai să mai încercăm.
E important de ştiut că pînă la urmă prind peştişorul
şi el se îndoaie, argintiu, în lumină.
Eu sar de pe un picior pe altul şi dau din mîini.
Nu e vietatea imposibilă pe care tata o aruncă în găleată,
e un breloc de metal care a tăiat aerul prin faţa mea.
Dacă îl strîng de burtă,
îmi rămîn solzi în palmă.
Ce să facem cu imaginea asta, să facem un sul de hîrtie
creponată din care decupăm fîşii
pe care le lipim prin toată casa, cu disperare.
Să facem un neon care se aprinde foarte
aproape de feţele noastre.
Sau poate o bucată de catifea pe care o netezim
uşor cînd am găsit-o în buzunar.

Să trecem acum la o imagine mai recentă:
stau în maşină la spălătorie
şi urmăresc periile automate cum se rotesc
pe parbriz şi fac spumă. Cum din toată apa rămîn
cîteva picături şi vine un jet de aer şi le împinge
spre margini. Eu mă uit lung şi nu scot
un cuvînt. Ce să facem cu această imagine,
să facem o răţuşcă de plastic
şi s-o împingem în larg.

[...]

5.
a) O echipă de cercetători de la Universitatea Oxford a reuşit implantarea unei amintiri false în creierul unei muşte. Experienţa traumatizantă, căci despre aşa ceva este vorba, a fost implantată prin manipularea directă a activităţii unor neuroni din creierul muştei. Studiul a fost publicat în numărul din 16 octombrie al revistei Cell.

b) Terapeuţii specializaţi în terapie cognitiv-comportamentală sau în varianta sa raţional-emotivă sunt de părere că tulburările emoţionale nu reprezintă o consecinţă a evenimentelor propriu-zise, ci a modului în care acestea sunt evaluate.
Subiectul trebuie să conştientizeze că, în ciuda convingerii sale cu privire la validitatea gîndurilor negative, majoritatea acestora sunt distorsionate şi nerealiste.

c) Cercetătorii lucrează la un medicament care va permite atenuarea emoţiilor negative legate de o amintire dureroasă prin inhibarea unor molecule numite PKM.

Lansarea antologiei Echinox la Bookfest 2011

Despre antologie am scris puţin mai jos, iar anunţul oficial e aici

"Sîmbătă, 28 mai, de la ora 13.00, la standul Delicatese Florescu (Pavilionul C5), va avea loc lansarea antologiei Echinox – Literatură română contemporană, care reuneşte un număr de 52 de autori români contemporani cu texte inedite.
Prezentarea antologiei va fi urmată de o sesiune de autografe pe revistă, la care vor participa o parte din autorii care se regăsesc în paginile acestui număr special."

Eu am răspuns prezent.