Prolog şi epilog pentru un volum de poezie imaginar

Prolog
Ne-au învăţat noţiunile încă din şcoală:
au spus singurătate
şi ne-am apucat să despărţim în silabe,
dar vine o seară cînd intrăm în casă,
închidem uşa în urmă
şi se lasă liniştea,
iar asta e toată viaţa

*

[aici e locul volumului de poezie

imaginar

care are un număr oarecare de texte,

de exemplu 26]
*

Epilog
Ne-au spus disperare şi frică
şi am început să căutăm sinonime şi rime,
dar într-o zi mîinile rămîn suspendate
deasupra tastaturii
şi creierul trimite comenzi în direcţii greşite,
dar asta nici măcar nu ştim
cît poate să dureze
 

Două cărţi importante

Cel mai probabil pentru mine anul 2011 înseamnă o listă generoasă cu cărţi de poezie publicate sau (în momentul ăsta cînd mai avem o lună şi jumătate pînă la finalul anului plus un tîrg de carte care stă să înceapă) în curs de publicare. Dar pentru că am şi eu preferinţele mele, înseamnă mai ales două cărţi importante care definesc pentru mine un an foarte bun. Sunt cărţile a doi prieteni şi nu faptul că-mi sunt prieteni fac cărţile valoroase :), ci poate tocmai slăbiciunile mele pentru poezia lor a fost un factor care să mi-i apropie ca prieteni.
Sunt două cărţi care seamănă destul de mult şi înainte de orice discuţie despre cărţile de poezie de anul acesta mi-aş dori foarte mult să se vorbească despre acestea:
Stelian Muller, Aerostat, Editura Galaxia Gutenberg, Cluj-Napoca, 2011
Ionuţ Chiva, Instituţia moartă a poştei, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2011

Found-poetry

Opusă cerşetoriei în sensul că recuperează potenţialul poetic din zone aparent aride, aşa numita found-poetry cîştigă teren în ultimul timp mai ales ca reacţie la convenabilele şi facilele înclinaţii patetice. Paradoxul e că în sensul strict al opţiunii poetice, found-poetry rămîne o soluţie la fel de convenabilă şi facilă.

În sens mai larg luăm de-a gata de la Wikipedia: "Found poetry is a type of poetry created by taking words, phrases, and sometimes whole passages from other sources and reframing them as poetry by making changes in spacing and/or lines (and consequently meaning), or by altering the text by additions and/or deletions. The resulting poem can be defined as either treated: changed in a profound and systematic manner; or untreated: virtually unchanged from the order, syntax and meaning of the original." (mai multe aici).
Sigur că, reformulînd, se poate spune că diferenţa dintre textul original şi replica lui în found-poetry e dată de finalitatea fiecăruia. Devenind text literar prin simpla modificare a finalităţii lui, textul îşi împărtăşeşte receptorului potenţialul poetic (imens uneori şi genuin). Sigur că ţine de talentul autorului de a fixa un cadru optim de desfăşurare a textului pentru că found-poetry funcţionează cel mai bine contextual, potenţată de fundalul creat.
E uşor de înţeles că procedeul e limitat de însăşi uşurinţa de a fi utilizat şi că mai mult de un text într-un volum pare uneori chiar prea mult. E genul de surpriză care funcţionează o singură dată.

Printre cele mai cunoscute found-poetry la noi este acest text inclus în antologia "Vînt potrivit pînă la tare" care în mintea mea rămîne un reper:


"SALATĂ ORIENTALĂ

întrucît nu există reţetă strictă se vor lua de la caz
la caz cartofi roz sau din cei făinoşi fierţi bine de tot
şi tăiaţi în felii subţiri potrivite s-au groase dar asta
nu contează întrucît nu eşti pus sub supraveghere

peste care se taie sau se dau pe răzătoare două cepe dulci
ouă răscoapte sau mai moi proaspete însă ceva verdeaţă
se amestecă totul cu maioneză sau smîntînă sau şi cu şi cu
asta rămîne o problemă internă a fiecărui vas de bucătărie

deasupra e cel mai bine a se presăra ca la doi pumni de
măsline după care se condimentează totul din belşug

atenţie

piperul e important a nu se uita nici frunzele de pătrunjel
tocate mărunt deşi ce-i drept nu au prea mare impor
tanţă însă ajută la digestie
se acreşte apoi totul de preferinţă cu oţet îndulcit
sau ne
îndrăzniţi! în acest sens aveţi libertate deplină după
care
se amestecă totul cu nădejde se mai adaugă din cutare
sau
cutare şi nu-ţi mai rămîne decît să-ţi doreşti poftă bună
(1976)

(din antologia Vînt potrivit pînă la tare,Ed. Kriterion, 1982
poezie de FRANZ HODJAC - n.27 sep 1944.debut ed. 1970)"

O discuţie mai amplă poate să aibă ca teme principale metodele de construcţie a found-poetry şi unde putem împinge limita acestui procedeu; cît se poate modifica din text şi în ce fel astfel încît să rămînă totuşi found-poetry; pînă la ce nivel poate fi bruiat mesajul textului.

Nu pot să nu-l amintesc aici pe Mugur Grosu, cel care a reuşit să ducă found-poetry în zona ei mai experimentală (nu numai în literatură, ci mai ales în artele vizuale). Ţin minte filmuleţele cu subtitrări suprapuse peste imagini cu care nu aveau legătură sau volumele sale "sms / ei respiră și fac dragoste ca şi fluturii (Ed. Vinea, 2006" sau "press / troleul 43 s-a spînzurat cu cordonul de la capot (Ed. Vinea, 2007 / ediția a II-a în 2009)" - demersuri lăudabile de found-poetry construite din mesaje pe telefon, respectiv fragmente de articole din presa scrisă.

Remarcam într-o postare trecută o tentaţie pe care found-poetry o exercită asupra genului de poeţi care găsesc în ea reacţia cea mai la îndemînă la pateteismul pe care propria structura lirică nu-l poate evita. În acest sens apreciam extrem de pozitiv soluţia pe care un poet ca Dan Sociu a găsit-o în sprijinul salvării formulei poetice în "Pavor nocturn", volumul lui de poezie cel mai recent. Evident că soluţia e mai complexă, nu se reduce la un procedeu elementar, dar e de observat că include accente de found-poetry (cel mai elocvent exemplu e al doilea text din secţiunea "apă de vis. studiu de caz" a cărţii)

Trebuie să recunosc că sunt un mare fan al found-poetry - e remarcabil felul în care accente de found-poetry de o subtilitate dată doar de un mare talent au pătruns la noi odată cu literatura scriitorilor suedezi tineri, recent traduşi - unde văd subtilitate în felul inteligent de a explora (ironic) automatismele de limbaj ale diverselor domenii de interes social.

Tentaţia comparaţiei

(Introducere: e bine să încep cu un fragment care a avut un puternic impact asupra mea cînd l-am citit prima dată şi care continuă să mă uimească:

Let us go then, you and I,                   

When the evening is spread out against the sky             

Like a patient etherised upon a table;
T.S. Eliot, The Love Song of J. Alfred Prufrock)



Cel mai mult am vorbit despre comparaţie cînd m-am referit la poezia lui Dan Coman. Discutam atunci despre potenţialul utilizării comparaţiei pe stratul expresivităţii şi despre faptul că reuşita vine din inventivitatea asocierilor.
Pusă la grea încercare de autori mai mult sau mai puţin înzestraţi în această direcţie, comparaţia rămîne o figură de stil înşelătoare şi totodată(printre altele) un instrument destul de preţios de măsurare a talentului.
De aceea, nu întîmplător, citez din două cărţi care au cel puţin un lucru în comun: sunt doldora de comparaţii, iar dincolo de excesul vizibil şi uneori strident al procedeului rămîne o fascinantă desfăşurare de forţe care mie cel puţin îmi mai diluează pesimismul legat de viitorul figurilor de stil în poezie.

Dragele

mele ce

tinere sunt

mâinile

voastre

aşezate pe masa din

băruleţ

şi plămânii voştri

sunt curaţi ca o

farmacie.

Sângele vostru

are patru nuanţe

diferite de

roşu aprins

când aleargă de-a lungul

oaselor voastre

elastice

şi pătrunde în

mitrele voastre

făcându-le să miroasă

ca nişte fructe de

mango.
Uitaţi-vă la degetele

mele zbârcite

care treizeci de ani

au pipăit hârtia

ca pe-o

femeie.

(Octavian Soviany, Scrisori din Arcadia, Ed. Paralela 45, 2005)

”abia ne târâm în halate

suntem două vagoane ruginite peste care răsare o lună roşie

respiră

moartea nu ajunge acolo unde nu e niciun fir de praf

moartea nu vine unde miroase a detergenţi

moartea nu se atinge de pielea frecată până la sânge

moartea nu-şi varsă maţele pe rochia de muselină albă a marylinei monroe

nouă însă ne sapă adânc sub frunţi ca stropii de amoniac

ne lasă în urmă cu degetele de la picioare degerate şi cu unghiile crescute

în carne

ne înfundă gurile şi nările şi anusul cu jucării din plastic amare

nouă însă moartea nu ne îngăduie să creştem

muşcă din noi ca un bărbat obez vulva cheală a unei fetiţe

*

ratarea zgârie gleznele ca un motan în călduri

nu sunt eu păpuşa care aşteaptă în intersecţie să se prăbuşească una după

alta toate clădirile

nu eu aştept într-o încăpere îngustă moartea sfărâmicioasă a fiecărui

animal bolnav

în braţele mele bărbaţii au guri de copil

boala valsează deasupra craniilor dezvelite şi

picioarele ei de lemn lovesc în dezordine

ca imaginile unui film mut”

(Rita Chirian - Poker Face, Ed. Vinea, 2010)

Atelierul lui Dmitri

Undeva mai jos pe blog e o postare cu bilele negre ale poeţilor, adică poezii de atelier strecurate cumva nefericit în volume unde ziceam aşa: "De fapt cred mult în rolul poeziilor nereuşite de a constitui material didactic, chiar dacă nu ăsta a fost scopul lor iniţial.". E evident că fiecare are propriul atelier ascuns de ochii lumii pentru că, nu-i aşa, acolo sunt toate slăbiciunile sale şi cele mai compromiţătoare defecte pe care nici mort nu le-ar face publice.
Un sfat primit acum ceva timp pe clubliterar suna aşa: să nu-ţi vadă lumea atelierul, să postezi doar poeziile cele mai bune ca să fii cît mai apreciat. Un sfat de PR poetic foarte bun (de fapt în cursurile care se ţin în multinaţionale se insistă mult în ultimul timp pe un domeniu destul de nou care se numeşte managementul imaginii în faţa celorlalţi sau ceva de genul ăsta).
Avînd în vedere totuşi firea mea încăpăţînată peste măsură, voi pune aici poeziile mele mai puţin reuşite care nu vor fi incluse într-un volum viitor (majoritatea au fost înlăturate pe considerentul cerşetoriei, dar nu numai). Pentru mine sunt foarte utile pentru că am învăţat din ele foarte mult.



Dar mai ales inima


De afară numai perdeaua prin uşa deschisă
de la balcon. Poate cleştii de rufe prin care
vîntul de octombrie clatină pliurile rotunde, poate
luciul geamului în faţa ta ca oglinda.


Dar înăuntru eu, lîngă masă. Lumînări
lipite de marginea cănilor 
Sfîrîitul flăcării pe ulei. Fitilul de vată
în plută, o picătură de ceară uscată pe deget.


Au întins masa. Au pus proptele din scaune şi cutii. Trupul
lui acum e mai greu. Dedesubt, o oală de lut. Şi dacă
afară, de unde priveşti, soarele a trecut dintr-o parte
în alta a blocului, asta nu înseamnă decît că


eu tot aici şi asta pînă-n a treia zi. Frigul şi somnul,
înghesuite. Becul aprins, perdeaua mişcată. Dar mai ales
viermii pămîntului scormonindu-mi în gît.
Dar mai ales inima întărită.







Ursuleţ


După un timp, cînd lucrurile s-au liniştit,
am văzut limpede în capul meu
fotografia surprinsă de oglinda din baie:
şobolanii metalici s-au repezit drept în inimă
şi au rupt din ea ca dintr-un ursuleţ de pluş.


Atunci mama a apăsat pe clanţă şi a împins.
S-a făcut curent, poate că geamul s-a trîntit,
dar înainte ca aerul să treacă prin uşa deschisă,
spaima şi-a fixat vîrful ascuţit pe capul mamei
şi a pornit ca picamărul.








Uşa era deja deschisă


Cînd am intrat în casă, larvele spaimei
se foiau în galeriile lor proaspăt săpate.
La intrare un mănunchi de lumînări
lungise umbra balustradei pe peretele scării


şi n-a fost nevoie să ating clanţa, uşa era deja deschisă.


Cînd am păşit înăuntru, corpurile oamenilor şubrezite
de galerii se roteau în jurul mesei din sufragerie,
gata să se dărîme. Au întors capetele încălzite de plîns
şi atunci toate larvele s-au iuţit în direcţia mea


şi s-a deschis un culoar către trupul meu nou, neatins.


O bucată mare de pămînt era pe masă
şi din ea atîrnau în afară rîme vîscoase şi rădăcini
veştede. Du-te şi frămîntă pămîntul, mi-au spus,
şi eu nu şi nu, dar după trei zile pielea mîinilor îmi crăpase


ca o crustă de var pe peretele unei case vechi, părăsite.


Unde e, că nu-l mai văd deloc, i-am spus mamei,
dar ea a ieşit pe scară şi a pus mîinile pe
balustrada moale şi caldă. Pînă la cot şi apoi
pînă la umeri au intrat mîinile mamei în balustradă.


Am atins-o pe mama şi mîna mea era o mînă de fontă.








Buşteanul din baie


Un buştean putred a căzut pe cimentul din baie, s-a sfărîmat
şi toate vietăţile din el s-au răspîndit şi au fugit dereglate.
Tu veneai din Bucureşti ca un sac gol, rostogolit de vînt,
împachetat în propria neputinţă ca într-o pungă vidată.


Ai regăsit pereţii casei plini de zgomote: cheia de la gît
lovind gheaţa, cînd ai picat pe derdeluş. Monedele din buzunarul
tatălui tău, zornăind. Bubuitoarea cu şurub şi piuliţă aruncată
în parcare, mingea de 35 trimisă în zid, peste linie.


Ai regăsit baia la fel, doar oglinda acoperită cu o faţă de masă.
Vietăţile care de trei zile pîndeau în spatele chiuvetei, pe balcon
ori în cadă, au găsit un cuib călduţ şi nou — cînd ai ieşit
erai un fluviu greu, încărcat cu aluviuni, în care se foiau crocodilii.


În holul cu ţurţuri de ghips, unde ornamentele din tulpină de papură
dau în tabloul electric, aerul a tremurat, iar pereţii s-au înnegrit,
au zvîcnit şi s-au apropiat dintr-o dată. Un semnal scurt şi intens,
trimis de nervul optic din zona infestată, care-a făcut să te clatini.








Veghe


Se întîmplă lîngă masa din sufragerie,
cînd vîntul pătrunde în casă.


Zece şerpi veninoşi se mişcă
pe spatele meu. Solzii lor fini
lasă în urmă dungi albe de carne.


De trei zile pielea mi se răceşte
sub limbile lor despicate. De trei zile
gîtul şi umerii mi se subţiază
lent sub muşchii lor cleioşi.


Stau în sufragerie lîngă masă.
Vîntul pătrunde prin fereastra
deschisă şi alunecă pe trupul tatălui
meu ca un şarpe bătrîn
care caută hrană.







Pămîntul în dormitor


Dacă intri în dormitor, o să vezi cum mă zbat.
E un pămînt gras şi roditor în dormitorul nostru şi eu
cu mîna stîngă pînă la umăr îngropată în pămînt
mă zvîrcolesc în întuneric ca în sîngele propriu.


Aproape că nu vei putea distinge mare lucru, doar
înfloriturile perdelei proiectate de lună pe pielea mea
şi eu ferindu-mă de ele neîncetat, ca de straşnice
sălbăticiuni. Umbre mişcate peste încercările mele


de-a respira. Ai putea să mă tragi în lumină,
dar asta nu schimbă nimic. De azi în loc de mînă
trag după mine o bucată grea de pămînt. Dacă deschizi
uşa, lighioanele fug de pe corpul meu speriate.








Baloane de săpun


Atunci ploaia mi-a trecut peste faţă ca o limbă de cîine.
Inima a mai plutit o vreme deasupra parcării, după care
s-a spart. Fără zgomot, neobservată. În urma ei a rămas doar
o urmă de umezeală pe peretele blocului vecin, peste linie.


Încremenit în beznă, cu tricoul lipit de piele, am trasat cu piciorul
o linie în praful înmuiat. De aici porneşte viaţa ta
de acum înainte. Blocul s-a clătinat într-o parte şi-n alta.
Lumină doar la trei, şi mama pe balcon, cu mîinile pe balustradă,


urmărindu-mă. Inima ei s-a făcut un balon de săpun
şi mi-a trecut prin faţă, cum mă agăţasem de bara de bătut covoare,
cu picioarele în aer. Şi eu gîndindu-mă dacă să pun sau nu degetul,
dacă mai pot să las amprente pe suprafeţele fragile fără să stric totul.







Ficus


Atunci lumina a bătut într-un fel anume, cît să văd
ficusul, dincolo de masă, cu jumătate din tulpină deasupra
ramei ferestrei. Frunzele prăfuite, un lăstar înfăşurat
în teacă rozalie, un ciot pe care laptele ieşit la suprafaţă s-a întărit.


Toţi ochii fixaţi pe masa îngreunată, numai ochii mei pe ficus,
unde soarele a dezvelit tăietura lamei de ras lîngă nervura principală,
cicatrizată. Cum stai pe balcon, de cealaltă parte a geamului,
ar părea că mă uit în gol, dacă n-ar fi clipa următoare


cînd am luat ghiveciul în braţe şi am fugit cu el în dormitor.
Şi nici o bătaie în uşă, nici vocile îngrijorate, dar ferme
nu m-au oprit să şterg frunzele de praf cu tandreţe. Aşa cum, în celălalt
capăt al apartamentului, nici o lacrimă n-a înviat trupul mort.





Soarele în dormitor


Aici, unde soarele care se strecoară printre degete
umflă ţesuturile amorţite, după trei zile în care
frigul a alungat somnul şi ne-a îndepărtat de pereţi,
îmi lipesc palmele şi tălpile picioarelor de calorifer


să domolesc căldura care se ridică dinăuntru.
Pentru că, la căldură, trosnesc ca o pungă de pipote
congelate. Şi dacă în spate, după ce m-a urmărit,
cineva închide uşa la dormitor, e pentru că mă legăn


pe muzica din capul meu. Totul e să fac pe nebunul
pînă mă lasă în pace şi rămîn singur. Fiecare îşi inventează
propriile jocuri, ca să doară mai puţin, ca să treacă timpul.
Soră-mea intră în cameră şi începe să frece pereţii cu laveta umedă.





În pivniţă


Stau în întunericul pivniţei, legat de scaun,
cineva mi-a pus lanterna în ochi şi mă strîmb.


Cu mîinile la spate, încercînd să desfac nodul.
Înecat în propria salivă, împingînd căluşul cu limba.


Şi chiar dacă mă răstorn pe o parte
cu tot cu scaun, lumina puternică tot în ochi,


cît să nu pot vedea nimic în jur. Numai sunete
amestecate: o uşă s-a deschis în spate, afară


cîinele schiaună şi se îndepărtează, a trecut
o maşină, iar în urma ei un grup de copii ţipă şi fluieră.


Numai în capul meu imaginea nodului care se desface,
deşi în realitate, la cît e de tare, sfoara a fost strînsă bine.


Şi înainte de a găsi o scăpare, cînd mirosul de mucegai
vine odată cu umezeala şi gustul nedesluşit de pe cerul gurii,


arsura deodată pe frunte, dureros. Soră-mea mă găseşte
cocoţat pe birou, cu ochii la bec şi mîinile la spate.







Luna în dormitor


Cum te uiţi din hol, e umbra asta rezemată de perete, care se scutură –


pentru că noaptea, cînd bateriile lanternei au murit,
mă opresc sub geam, ridic mîna deasupra capului
şi pe antebraţ, prin deschizătura cămăşii,
unde nasturii mărginesc materialul lărgit,
pielea pare luminată din interior
de parcă acolo ar fi intrat, cine ştie cum, însăşi luna,


iar eu încercînd cu disperare să o scot de acolo.



O vietate neagră


Cînd umezeala ierbii se strecoară prin tricou
şi atinge pielea, satelitul se deplasează silenţios
printre stele, cu viteză constantă. O vietate din altă
galaxie a venit lîngă mine şi mă studiază:


un om întins pe spate, în mijlocul cîmpului,
cu ochii pe cer. Îi spun că astfel de lucruri
mă liniştesc. Vietatea e neagră, imensă, şi are
două becuri galbene, care clipesc regulat.


Îi spun că dacă mă ridic, aş putea începe
să plîng. Satelitul urmează cu precizie traiectoria.
Dacă clipesc, pot să-l pierd. Vietatea se îndepărtează,
rămîne la marginea străzii. Maşina mea neagră, pe avarii.






După cinci ani


După cinci ani, suntem la fel ca în prima zi
fără tine: aceleaşi jucării întoarse neîncetat cu cheiţa,
învîrtindu-se şi bătînd mecanic din talgere,
ciocnindu-se unele de altele cu zgomot de tablă.

Vocea din cap fredonează un cîntecel:
„ce-a trecut e tot ce-am avut mai bun”


Acum, totul pare mai simplu: bucuriile sunt nişte
compensaţii foarte mici din care modelăm
biluţe de plastilină. După cinci ani, am învăţat
să ne controlăm emoţiile şi totul a devenit mult mai simplu.


Vocea din cap fredonează un cîntecel:
„ce-a trecut e tot ce-am avut mai bun”


Eşti cea mai înfricoşătoare tăcere care se lasă
între noi, după ce am epuizat subiectele
inutile şi ne privim cuprinşi de panică.
Minţile noastre se învîrt cu disperare, ca nişte cheiţe, în gol.








Numele meu e Dmitri


Atunci cînd stăteam lîngă tine şi de fapt
nu-ţi mai aminteşti pentru că niciodată
nu ai avut mîna aşa de rece şi tare şi tot
trupul atît de ţeapăn ca în acele trei zile
prin urmare atunci l-am văzut prima dată
şi i-am făcut semne tot mai evidente la
un moment dat am strigat către el Dmitri
mişcă acolo chiar aşa dar nici nu s-a
clintit din locul lui şi am făcut apoi
Dmitri hai în parcare unde jucam tenis
la peretele blocului neapărat peste linie
şi neapărat să cadă o singură dată altfel
ai pierdut hai cu mine Dmitri mă rugam ca
un prost şi el tot pe loc hai să plecăm
din sufragerie tata oricum e bine el nu e
aici şi într-un tîrziu s-a apropiat totuşi
aşa de mult peste orice spaţiu al intimităţii
numele meu e Dmitri asta e tot ce trebuie
să repeţi şi totul va fi exact ca înainte
aşa mi-a spus şi eu n-aş fi ţinut minte
cu toate că mă însoţea peste tot dacă nu
m-aş fi întors cînd am dat ochii cu
mama de fapt tot lîngă tine eram şi prin
geamul deschis a intrat aerul negru pe urmă
praful şi atunci eu imediat numele meu
e Dmitri numele meu e Dmitri numele

Derapajele criticii

În mintea mea, critica face parte azi din acel teritoriu mai vast pe care-l putem numi politica literaturii în mod general şi, specific, politica poeziei. Cu mişcări la fel de energice şi ambiţioase atît în direcţia unei recenzii pozitive cît şi a uneia negative, orientate mai degrabă către polemică, criticii mai alunecă uneori, în elanul propriilor porniri.
Sunt convins că derapaje au fost nenumărate de-a lungul istoriei literare: fie cărţi foarte bune judecate prea aspru de unii critici, fie dimpotrivă, cărţi proaste ridicate de unii prea sus. E un fenomen natural. Dacă aş fi avut timp să adun fie şi numai recenziile să le spunem amuzante ale ultimilor 10-12 ani, am fi avut o colecţie semnificativă. Aşa, am strîns doar cîteva păreri care mi-au provocat reacţii diverse, dar toate avînd legătură cu noţiunea de derapaj care evident că este cît se poate de subiectivă pînă la demonstrarea contrariului.

“Marius Ianuş e, se subînţelege, un poet adevărat. Dar supralicitat. Ursul din containăr..., de pildă, oricât de notabile ar fi câteva bucăţi, conţine deranjant de multe rateuri şi umpluturi.”(Tudor Creţu despre Marius Ianuş, 2007)

„Fără fiţe retorice, perfect lizibil şi impresiv cu oricare dintre poemele sale, autentic social şi golănesc prin tropi, inedit, interesant, dur şi „greu“ – dacă ar fi predat liceenilor, SGB ar repera onoarea pierdută a poeziei.” (Marius Chivu despre “Chipurile”-Stoian G. Bogdan)

O mai mare exigenţă faţă de sine, pe care i-o va aduce probabil maturizarea, îl va ajuta pe Stoian G. Bogdan să devină poetul pe care-l anunţă din volumul de debut: un poet de viziune, cu un imaginar pregnant şi original – mai degrabă absent la scriitorii tineri de azi –, foarte capabil deja de a spune poezia verde-n faţă. (Alex Goldiş despre “Chipurile”-Stoian G. Bogdan)

„Din păcate, însă, cu totul contrar a ceea ce crede Paul Cernat într-o cronică din revista „22”, frugalitatea versurilor lui Sociu nu e echilibrată de vreun climax valoric. O fi trecut poetul prin experienţa infernului cu destule câştiguri existenţiale (cum bănuieşte criticul), nu zic ba, însă la suprafaţa scriiturii, aceasta nu transpare mai deloc.

[…] 

Nu e vorba doar de abulie şi de resemnare ca semnalmente ale noii sensibilităţi, ci, mă tem, chiar de versuri şi sintagme ce scârţâie din toate încheieturile.”

(Alex Goldiş despre volumul Pavor nocturn al lui Dan Sociu)

Dacă volumului nu-i lipseşte o anumită atmosferă ce decurge din temele amintite mai sus, în schimb, mai nimic nu se reţine din pasaje citite independent. Sigur că perspectiva integrală ar putea salva un volum astfel conceput. Cu singura condiţie, însă, ca amestecul aleator de teme şi de situaţii, expuse într-un ton alb şi neutru, să nu alunece niciodată în clişeu. Ceea ce nu se întâmplă în Instituţia moartă a poştei. Căci, începând chiar cu titlul neinspirat, multe pasaje nu reuşesc să spună mai nimic. Stângăcia şi je-m'en-fiche-ismul mimat se disociază cu greu, în multe poeme, de neglijenţa şi stângăcia reală

(Alex Goldiş despre Ionuţ Chiva - Instituţia moartă a poştei)

“ În rest, aproape că frapează omogenitatea eşecului liric, consecvenţa cu care autorul îşi ratează textele, cu încredinţarea că face poezie adâncă. Imaginile sunt artificioase, transpirând în efortul semnificării. Neavând priză la real şi construind haotic în planul ideii, Răzvan Ţupa găseşte în „ermetism” o redută şi un alibi

[…]
Tipicul tânărului autor este de un comic repetitiv, sâcâitor: după rularea unor versuri ce nu reuşesc să spună şi să figureze mai nimic, e dată câte o definiţie fără noimă, schimbând instantaneu tonalitatea emisiei şi registrul compoziţiei. Aproape fiecare poem este o locomotivă fără putere, performând jalnic pe şine, sub ochii unui acar obosit. 

[…]

Răzvan Ţupa este, în fond, un postsimbolist la jumătatea distanţei dintre Virgil Mazilescu şi Mircea Ivănescu”, ne avertizează Marius Chivu pe coperta a IV-a a volumului de faţă. Câtă precizie topometrică!… Din fericire, distanţa lui Răzvan Ţupa faţă de poezie nu mai trebuie calculată. (Daniel Cristea-Enache despre volumul Corpuri Româneşti al lui Răzvan Ţupa)

„am citit unelte de dormit şi mărturisesc că aşteptările mi-au fost răsplătite: şi acest nou titlu al său îmi întăreşte convingerea că ne aflăm în faţa unui poet extraordinar, unul dintre cei mai puternici pe care îi avem. Între experienţele lirice de azi, poezia scrisă de Ioan Es. Pop este o poezie densă, o poezie grea. Dacă am compara-o cu metalele, ea s-ar situa, negreşit, în zona metalelor grele, cu densitatea peste 5, tinzând probabil spre limita de sus, unde se regăsesc platina şi osmiul”

(Gabriel Chifu despre „Unelte de dormit” de Ioan Es. Pop, 2011)

“Volum de maturitate, unelte de dormit arată un Ioan Es. Pop care reuşeşte să meargă mai departe, să continue, fără a cădea în autopastişă. Vechile elemente şi personajele deja cunoscute (măcelarul, preotul), laolaltă cu situaţiile epicizate şi proiectate dramatic, sînt reinterpretate în lumina unei noi vîrste poetice. Semne şi mai clare ale acesteia sînt abundente în celelalte trei secţiuni, dintre care una (potriviri după alecsandri & co.) surprinde pînă la a frapa. Poetul nostru se răsuceşte aici, într-un postmodernism luat pe cont propriu, către voci lirice anterioare, cu care intră, aşa zicând, în corespondenţă vizionară

[…]

După un deceniu şi mai bine de efervescenţă antologatoare şi relativ impas creativ, Ioan Es. Pop a regăsit (numai el ştie cum) frecvenţa acelei poezii.” (Daniel Cristea Enache despre volumul lui Ioan Es. Pop, “Unelte de dormit”, 2011)

P.S. aştept şi exemple (mult) mai semnificative

p.s. 2:
Putem vorbi, în orice caz, despre literatura basarabeană ca despre o literatură de interferenţă între cultura română şi cea rusă - hibriditate interesantă în sine, de explorat şi de exploatat mai atent pe viitor. Pe de altă parte, în ultimele două decenii integrarea literară româno-basarabeană tinde să devină un fapt natural şi firesc. Putem măsura, desigur, decalajele de mentalitate literară între Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi ceilalţi şi „neomoderniştii” sau neotradiţionaliştii de dincoace de Prut, dar este mult mai greu să vorbim despre decalaje în cazul unor scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Nicolae Esinencu, Tamara Cărăuş, Gheorghe Erizanu, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Liliana Corobca, Mitoş Micleuşanu, Dimitri Miticov ş.a  (subl. mea :) )  - Paul Cernat în Timpul.MD

Există o dimensiune a poeziei pe care eu o numesc cerşetorie

O introducere

Cerşetoria în poezie nu-i mult diferită de orice fel de cerşetorie, indiferent de natura scopului sau mai bine zis profitului şi se referă la exploatarea unui handicap propriu sau a unei poziţii dezavantajoase pentru a obţine anumite foloase. Am mai spus şi cu alte ocazii - numesc cerşetorie această exagerare a autorului în direcţia obţinerii directe a empatiei. Ar fi potrivit să spun de la început că acesta nu este un criteriu valoric, dovadă fiind faptul că exemplele vor fi texte ale unor poeţi foarte apreciaţi. În acelaşi timp, din punctul meu de vedere cerşetoria  trebuie evitată şi salvarea poate veni, aşa cum se va vedea, de la instrumentele poeziei, aşa numitele straturi care să-i împingă miza departe de această zonă mai puţin fericită.
Există, cred, destul de prezentă la noi convingerea că poetul este acel geniu neînţeles care are acces la tristeţea metafizică a universului şi care, ca un spirit altruist ce este, printr-o misiune nobilă pe care o acceptă cu multă responsabilitate, împărtăşeşte muritorilor simpli marile drame ale existenţei. Ori asta e o concepţie destul de romantică în esenţă şi suficient de nocivă astăzi. Aş renunţa la ironie şi aş face observaţia că această convigere, cultivată intens în şcoală, are efect imediat asupra tinerilor care încep la un moment dat să scrie şi care îşi infestează încercările poetice cu tot felul de accente sumbre în cele din urmă confeţionate din micile obiecte ale normalităţii propriei existenţe. Se întîmplă deseori ca aceste accente sumbre să rămînă pe termen lung în straturile fine ale viitoarelor texte.
Îmi doresc o subtilitate cu totul nouă şi proaspătă a poeziei, însoţită de o voce nealterată.

Instrumentele şi nuanţele cerşetoriei
De cele mai multe ori, cerşetoria în poezie are instrumente sigure. Patetismul vine fie pe direcţia poveştii, unde în cele mai nefericite cazuri imperfectul preia mizerabila povară de a crea contrastul trecut-prezent cu exagerarea ambelor nuanţe în sensuri opuse (idealizării trecutului i se opune o îngroşare a tuşelor negative din prezent), fie pe direcţia vocii afectate unde micile probleme capătă dimensiuni apocaliptice. Evident, sunt doar cele mai importante direcţii în care cerşetoria forţează limitele poeziei. Bineînţeles că există şi alte procedee, dar majoritatea au la bază acelaşi mecanism al extragerii precise a tuturor nefericirilor îndelung încercatei existenţe.
Ca să nu uit să amintesc mai tîrziu, să spun că există o formă de cerşetorie mai subtilă care duce poezia în spaţiul concret unde poate fi plăcută şi preţuită. La fel cum există micile aparate ale evitării cerşetoriei, minunate în eleganţa şi eficienţa cu care acţionează.

Există cerşetoria specifică poeziei lui Dan Sociu: aceea a unui prezent al lipsurilor de tot felul cu efect imediat constînd în diverse angoase şi depresii:
"Îmi lipseşte fix o mie de lei
ca să intru oriunde la cald,
şi sînt prea timid să cerşesc
şi nu sunt norocos să găsesc bani,
nu am telefon, nu am o cartelă să te sun,
nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător,
pentru că tu eşti acasă cu el "(Dan Sociu, "cîntece excesive")

 sau (primele 2 versuri din fiecare strofă):

„în fiecare seară mă întorc în cămin abătut/ pentru că nu e nici unşpe”,
„deschid uşa / rugîndu-mă să nu fie nimeni în cameră”,
„din clipa-n care îmi scot bocancii / mă simt condamnat”(Dan Sociu, "fratele păduche")
Şi cu toate astea, cerşetoria n-a avut niciodată expresivitatea din "Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă" unde ritmul, vocabularul, stratul imaginilor şi al tehnicii ca şi excelentul grafic al tehnicii fac din poezia amintită una dintre cele mai frumoase din literatura post2000.
Aşa cum, pentru prima dată, în "Pavor nocturn" (mai ales în secvenţa "apă de vis. studiu de caz") intervine un control al raţiunii care împinge poezia lui Dan Sociu în unele direcţii pe care n-a mers pînă acum, iar asta împrospătează vocea care putea deveni previzibilă. Voi aminti altădată cum tendinţa de a părăsi direcţia cerşetoriei se face pe cel mai facil drum, care este şi cel diametral opus, acela al aşa numitei found-poetry.

Să numim această nuanţă a cerşetoriei o cerşetorie socială unde aş înscrie cîte ceva din poezia lui t.s. khasis:
”ştii

cînd eram sportiv la un club de judo din lipova

suportam înfrîngerile fără să plîng

nici nu ştiu de ce îţi spun chestia asta” (t.s. khasis, „arta scalpării”, ed. Vinea 2005)
sau din poezia Domnicăi Drumea:

„o vezi în fiecare pasăre strivită

fetiţă dulce trimisă la produs

ai luat-o în braţe pe scara trenului

un obraz lipit de geamul murdar

mama

e gravidă cu un nene rău

care mă bate

[…]” (Domnica Drumea, „Crize”, ed. Vinea, 2003)

sau chiar Marius Ianuş în poeziile lui uşor resemnate:

„Dincolo mama face bani

pentru chiria mea

o pereche de papuci de casă

costă dooişpe mii, deci ea

face opt perechi. Simplu.

Dincoace eu rămîn eu scriu

eu stau lungit eu” (Marius Ianuş, Hîrtie igiencă precedată de Primele poezii, Vinea, 2004)

Cerşetoria unei poezii ca aceea a lui Claudiu Komartin e construită de vocea afectată, acest instrument de exagerare a accentelor grave.
"Scriu noaptea într-o dureroasă dezordine
presimţirea unui dezastru mă îndeamnă să nu mă opresc
vocea mea tandră ca o piatră de moară
macină-n gol cuvinte
mereu înaintea mâinii" (Claudiu Komartin, ***, "circul domestic", CR 2005)
sau:

„nici munca nici scrisul nici bunătatea
doar propriul dezgust ar mai putea să mă-nnobileze acum” (Claudiu Komartin, ***, "circul domestic", CR 2005)
sau încă:
”Dacă tu nu mai eşti, ce mai rămîne între mine şi moarte?
Paiele împrăştiate de furtună, iarba îngălbenită,

un cîine bătrîn şi surd care latră în noapte?”

Dacă acestei nuanţe a cerşetoriei i-am spune cerşetorie metafizică, atunci am putea să încadrăm aici şi texte ale altor poeţi:

„Viaţa mea se împarte între familie şi singurătate,

între mîndreţea de fată pe care o aştept şi cărţile mele,

între zilele petrecute cu ştreangul în jurul ochilor

ca un orb spînzurat,

şi nopţile petrecute în faţa calculatorului,

sau în calculator, indecis, ca un virus tînăr,

între familie şi singurătate, între viaţă şi moarte,

între a fi aşa şi acum, cum ar trebui să fiu,

şi între a fi aşa cum nimeni n-ar trebui să fie vreodată”  (Cosmin Perţa, Fără titlu, ed. Paralela 45, 2011)

„şi nu e zgomotul oraşului, zgomotul aerului, zgomotul meu

e zgomotul nimănui. Abia început

şi ziua urcă în mine, mă rupe de ei,

mă rupe de etajul cinci,

mă rupe de tot şi mă afundă mai mult în zgomotul

asurzitor, al nimănui.” (Teodor Dună, De-a viul, CR 2010)

Mai există, evident, şi alte nuanţe ale cerşetoriei, dintre care mai întîlnită este cea situaţională sau „a poveştii”. Unitare prin însuşi firul narativ, există volume care se încadrează cu totul în categorie („Amintiri pentru tatăl meu” a lui Radu Vancu, ed. Vinea, 2010 sau „Federeii” lui Nicolae Avram, ed. Max Blecher, 2010 )

Eschiva

Aici ar trebui să încadrăm reuşitele poeziei, acel teren fertil pe suprafaţa căruia poezia face o eschivă în faţa ameninţării cerşetoriei şi se ridică brusc şi definitiv la suprafaţă.
Şi din fericire exemplele în acest sens sunt mult mai numeroase şi doar specificul acestei postări care exagerează dimensiunea mai puţin fericită a cerşetoriei mă face să insist mai puţin, de această dată, asupra reuşitelor.

Deja am amintit "Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă" a lui Dan Sociu şi cît de multe exemple se pot găsi în volumele lui e uşor de presupus. Adaug în treacăt şi cred că am mai spus asta, nu sunt de acord cu cei care spun că „Pavor nocturn” nu s-ar ridica, în a doua şi a treia lui parte, la nivelul volumelor anterioare. Dimpotrivă chiar.

Închei cu un exemplu în care vocea afectată din poeziile lui Claudiu Komartin care trebuie să recunosc că în general nu exercită asupra mea o extraordinară putere de convingere se transformă în textul care urmează într-o admirabilă desfăşurare a mijloacelor tehnicii. Ritmul alert ales aici împrospătează vocea şi exact ca într-un remix antrenant al unei piese lente, mai ales prin rime, ritm şi unele cîştiguri reale pe zona limbajului, rezultă un întreg reuşit.

„Încercăm să convingem nebunia

Creierul meu dă cu mine de toţi pereţii,

creierul tău e un marţian rătăcit

care caută în pilaf sensul vieţii.

Tu, la o adică, ai putea veni mai aproape,

te-ai putea muta cu mine aici, între ape.

Arterele noastre vor depăşi repede tracul –

curând, ne vom râcâi împreună

disperarea cu şpaclul.

Încercăm să convingem nebunia

să respecte un ritm cunoscut.

Într-o zi, lumea asta o să ne coasă gurile

cu catgut.” (Claudiu Komartin, text inedit inclus în Antologia Revistei Echinox)

O antologie de proză

La editura Herg Benet a apărut o antologie de proză întocmită de Igor Ursenco în care mă bucur că am fost inclus. Mi s-a părut foarte interesant şi cumva amuzant că au apărut "capitole" din carte atît într-o antologie de poezie(cea de la TracusArte), cît şi într-una de proză.
N-am apucat încă să cumpăr antologia, al cărei merit, dincolo de toate criteriile de recrutare a autorilor, e că îţi oferă ocazia să ai la îndemînă mostre diferite de proză care să te ducă eventual către o selecţie proprie a scriitorilor antologaţi.

Satelitul silenţios

Nu ştii niciodată cînd apare – poţi spune
că are darul să te ia prin surprindere
sau că e nevoie de o disponibilitate particulară
a minţii – dar se întîmplă, cînd te-ai întins în pat
cu ochii pe tavan, să vină un moment în care
urmăreşti un şir de imagini pe care le poţi
numi viaţa ta, conştient că totul vine de fapt
din interior şi are legătură cu dezvoltarea sinapselor

şi asta să semene cu noaptea în care ai rămas pe spate
la marginea cîmpului lîngă maşina cu portiera
lăsată deschisă cînd urmăreşti satelitul planetei
care alunecă silenţios printre stele ca un punct luminos,
iar umezeala ierbii se strecoară prin tricou
şi becurile semnalizării de avarie îţi pîlpîie
în colţul ochilor, dar nu îndrăzneşti să clipeşti
pentru că ai putea să-i pierzi definitiv traiectoria.

Să spunem despre această bilă neagră că este o bilă neagră

Să le spunem poezii nereuşite, deşi la fel de bine le-am putea numi slabe, ratate, etc. E bine să le căutăm pe cele ale autorilor pe care îi preţuim, pentru a înlătura orice suspiciune de rea-intenţie.
De fapt cred mult în rolul poeziilor nereuşite de a constitui material didactic, chiar dacă nu ăsta a fost scopul lor iniţial. La fel cum cred în scăderile de intensitate în corpul unui text ca mod de a pune în valoare întregul (în proză rolul ăsta e preluat de cele mai multe ori de pasaje teoretizante sau descrieri) sau de a crea efectul estetic prin contrast şi surpriză.
Regret însă cînd întîlnesc poezii nereuşite într-un volum. Îmi închipui că autorul lor n-a rezistat tentaţiei de a le publica. Şi pe lîngă a ne face autocritica, e bine să ne gîndim că o poezie nereuşită este (hai să facem comparaţia asta) ca un gol primit acasă: cîntăreşte prea mult.

Mi-am ales poezii ale unor autori pe care-i apreciez (dar nu pentru cele de faţă, bineînţeles). Dacă o poezie e nereuşită, obiectivitatea trebuie s-o semnaleze ca atare, depăşind numele autorului oricît ar fi de greu pentru unii. Din fericire nu sunt critic literar şi-mi permit să fiu obiectiv :) să mă scuze cîţiva critici foarte pertinenţi pe care-i citesc mereu cu plăcere.
***
"Speranţa
E rău.
Şi doar speranţa că mîine va fi şi mai rău
ne ţine-n viaţă.
Însă noi,
sperăm cu o aşa putere
Încît deodată mîine este azi
şi este foarte rău.
Însă noi,
cu-o ultimă putere mai sperăm o dată.
Şi, deodată, mîine este ieri
şi este foarte rău.
Cît vezi cu ochi-n jur
e foarte rău:
o mare de plumb,
cu valuri mici şi dulci.
Trecem pe lîngă
insule tăcute şi albastre
ce unduie pe valuri
ca pete de ulei
şi motorină.
Şi acum e bine,
căci e foarte rău,
iar răul
s-a stabilizat la cota
supremă.
Mai rău nu poate fi nici în trecut."
(Ion Mureşan - cartea Alcool, editura Charmides, 2010)

Am trecut cu greu peste virgula dintre subiect şi predicat şi cuvîntul "ochi" nearticulat, repetiţiile obositoare şi paradoxurile logice cu totul sterile poetic vorbind. Apoi o metaforă obosită, "mare de plumb" şi un final apoteotic burduşit cu umor involuntar. Fiind foarte bun în poezia imaginii (de fapt singurul punct de luat în seamă e comparaţia indecisă a insulelor cu petele de ulei sau motorină), Ion Mureşan face aici o escaladare în adidaşi şi tot alunecă şi se tot ridică iar şi iar cu o încăpăţînare ieşită din comun.
***

"primăvara devreme, oamenii dorm mai mult.
după atîta iarnă, calciul din oase s-a dus
şi nici războaiele nu pot începe acum,
pentru că războinicii dorm pe ei de oboseală.

abia din aprilie dac-o mai fi să pornească
o nouă campanie, cu mai mulţi morţi.
altfel de ce s-o porneşti?

nici la marea neagră nu e altfel,
deşi războaie nu mai sunt de şaizeci de ani
şi chiar dacă acum primăvara a
venit mai devreme, iar oamenii
s-au trezit mai din timp,

armele-s ruginite, iar cei care s-au trezit
nu ştiu împotriva cui să le-ndrepte:
e o mare linişte peste tot.
şi nu te bagi în război dacă nu ştii
de partea cui pierzi."

(ioan es. pop, unelte de dormit, ed. Cartea Românească, 2011)

Abia apărutul volum "unelte de dormit" are destule poezii slabe ca cea de mai sus. Această postare pleacă de fapt de la reacţiile pe care le-am avut citind două opinii despre carte: una extrem de competentă a lui Alex Goldiş pe care-l citesc întotdeauna cu plăcere şi pe care-l voi respecta cît timp va reuşi să-şi păstreze consistenţa şi obiectivitatea, şi una halucinantă a lui Daniel Cristea Enache şi spun halucinantă pentru că vine în opoziţie cu ce înţeleg eu prin evidenţă.
Mai sus e o poezie construită în întregime pe baza unei comparaţii, dacă-mi e permis, parabolizante. Despre pilde, ce să zic, numai de bine, dar vremea cînd culegeam din ele poezie pură ţine mai mult de basm.

***


"Ţipătul

Plimbare şi necuprindere. Ţipătul,
În însăşi alcătuirea lui, porneşte de la
Nemărginire. Ascuţimea lui întărîtă.
Cioara, oricît s-ar strădui, nu poate ţipa.

Privighetoarea nici atît. Sau ciocîrlia,
Sau oamenii compacţi cu acţiunile şi scopurile
Atinse deja, înghesuite în lanţul lor genetic
Ca nişte stridii. Cine poate ţipa?

Poetul."

(Angela Marinescu, blindajul final, Opere I, Editura Tracus Arte)


Mă simt aşa apropiat de poeziile cele mai frumoase ale Angelei Marinescu, încît numai afinitatea mea deosebită cu acest tip de poezie mă face să adaug aici un text strident de preţios în care se vede totuşi in nuce preocuparea cu rezultate mult mai convingătoare de mai tîrziu pentru limbaj.
***

Final>
cu totul nevinovată şi, mai mult, adusă la suprafaţă de resortul celor mai bune intenţii, postarea de faţă are unica intenţie de a tempera plecăciunile prea adînci în faţa unor nume, adică ce numesc eu "recenzia la nume" (acea recenzie unde lectura cărţii se aşează în forma caldă a unei păreri dinainte pregătite). Din această cauză, deşi pare în unele puncte puţin cam severă, postarea asta nu depăşeşte prea mult simpla părere a unui fan exaltat al literaturii.