luni, 12 septembrie 2011

Există o dimensiune a poeziei pe care eu o numesc cerşetorie

O introducere
Cerşetoria în poezie nu-i mult diferită de orice fel de cerşetorie, indiferent de natura scopului sau mai bine zis profitului şi se referă la exploatarea unui handicap propriu sau a unei poziţii dezavantajoase pentru a obţine anumite foloase. Am mai spus şi cu alte ocazii - numesc cerşetorie această exagerare a autorului în direcţia obţinerii directe a empatiei. Ar fi potrivit să spun de la început că acesta nu este un criteriu valoric, dovadă fiind faptul că exemplele vor fi texte ale unor poeţi foarte apreciaţi. În acelaşi timp, din punctul meu de vedere cerşetoria  trebuie evitată şi salvarea poate veni, aşa cum se va vedea, de la instrumentele poeziei, aşa numitele straturi care să-i împingă miza departe de această zonă mai puţin fericită.
Există, cred, destul de prezentă la noi convingerea că poetul este acel geniu neînţeles care are acces la tristeţea metafizică a universului şi care, ca un spirit altruist ce este, printr-o misiune nobilă pe care o acceptă cu multă responsabilitate, împărtăşeşte muritorilor simpli marile drame ale existenţei. Ori asta e o concepţie destul de romantică în esenţă şi suficient de nocivă astăzi. Aş renunţa la ironie şi aş face observaţia că această convigere, cultivată intens în şcoală, are efect imediat asupra tinerilor care încep la un moment dat să scrie şi care îşi infestează încercările poetice cu tot felul de accente sumbre în cele din urmă confeţionate din micile obiecte ale normalităţii propriei existenţe. Se întîmplă deseori ca aceste accente sumbre să rămînă pe termen lung în straturile fine ale viitoarelor texte.
Îmi doresc o subtilitate cu totul nouă şi proaspătă a poeziei, însoţită de o voce nealterată.


Instrumentele şi nuanţele cerşetoriei
De cele mai multe ori, cerşetoria în poezie are instrumente sigure. Patetismul vine fie pe direcţia poveştii, unde în cele mai nefericite cazuri imperfectul preia mizerabila povară de a crea contrastul trecut-prezent cu exagerarea ambelor nuanţe în sensuri opuse (idealizării trecutului i se opune o îngroşare a tuşelor negative din prezent), fie pe direcţia vocii afectate unde micile probleme capătă dimensiuni apocaliptice. Evident, sunt doar cele mai importante direcţii în care cerşetoria forţează limitele poeziei. Bineînţeles că există şi alte procedee, dar majoritatea au la bază acelaşi mecanism al extragerii precise a tuturor nefericirilor îndelung încercatei existenţe.
Ca să nu uit să amintesc mai tîrziu, să spun că există o formă de cerşetorie mai subtilă care duce poezia în spaţiul concret unde poate fi plăcută şi preţuită. La fel cum există micile aparate ale evitării cerşetoriei, minunate în eleganţa şi eficienţa cu care acţionează.

Există cerşetoria specifică poeziei lui Dan Sociu: aceea a unui prezent al lipsurilor de tot felul cu efect imediat constînd în diverse angoase şi depresii:
"Îmi lipseşte fix o mie de lei
ca să intru oriunde la cald,
şi sînt prea timid să cerşesc
şi nu sunt norocos să găsesc bani,
nu am telefon, nu am o cartelă să te sun,
nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător,
pentru că tu eşti acasă cu el "(Dan Sociu, "cîntece excesive")
 sau (primele 2 versuri din fiecare strofă):
„în fiecare seară mă întorc în cămin abătut/ pentru că nu e nici unşpe”,
„deschid uşa / rugîndu-mă să nu fie nimeni în cameră”,
„din clipa-n care îmi scot bocancii / mă simt condamnat”(Dan Sociu, "fratele păduche")

Şi cu toate astea, cerşetoria n-a avut niciodată expresivitatea din "Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă" unde ritmul, vocabularul, stratul imaginilor şi al tehnicii ca şi excelentul grafic al tehnicii fac din poezia amintită una dintre cele mai frumoase din literatura post2000.
Aşa cum, pentru prima dată, în "Pavor nocturn" (mai ales în secvenţa "apă de vis. studiu de caz") intervine un control al raţiunii care împinge poezia lui Dan Sociu în unele direcţii pe care n-a mers pînă acum, iar asta împrospătează vocea care putea deveni previzibilă. Voi aminti altădată cum tendinţa de a părăsi direcţia cerşetoriei se face pe cel mai facil drum, care este şi cel diametral opus, acela al aşa numitei found-poetry.
Să numim această nuanţă a cerşetoriei o cerşetorie socială unde aş înscrie cîte ceva din poezia lui t.s. khasis:
”ştii
cînd eram sportiv la un club de judo din lipova
suportam înfrîngerile fără să plîng
nici nu ştiu de ce îţi spun chestia asta” (t.s. khasis, „arta scalpării”, ed. Vinea 2005)
sau din poezia Domnicăi Drumea:
„o vezi în fiecare pasăre strivită
fetiţă dulce trimisă la produs
ai luat-o în braţe pe scara trenului
un obraz lipit de geamul murdar
mama
e gravidă cu un nene rău
care mă bate
[…]” (Domnica Drumea, „Crize”, ed. Vinea, 2003)
sau chiar Marius Ianuş în poeziile lui uşor resemnate:
„Dincolo mama face bani
pentru chiria mea
o pereche de papuci de casă
costă dooişpe mii, deci ea
face opt perechi. Simplu.
Dincoace eu rămîn eu scriu
eu stau lungit eu” (Marius Ianuş, Hîrtie igiencă precedată de Primele poezii, Vinea, 2004)

Cerşetoria unei poezii ca aceea a lui Claudiu Komartin e construită de vocea afectată, acest instrument de exagerare a accentelor grave.
"Scriu noaptea într-o dureroasă dezordine
presimţirea unui dezastru mă îndeamnă să nu mă opresc
vocea mea tandră ca o piatră de moară
macină-n gol cuvinte
mereu înaintea mâinii" (Claudiu Komartin, ***, "circul domestic", CR 2005)

sau:
„nici munca nici scrisul nici bunătatea
doar propriul dezgust ar mai putea să mă-nnobileze acum” (Claudiu Komartin, ***, "circul domestic", CR 2005)

sau încă:
”Dacă tu nu mai eşti, ce mai rămîne între mine şi moarte?
Paiele împrăştiate de furtună, iarba îngălbenită,
un cîine bătrîn şi surd care latră în noapte?”
Dacă acestei nuanţe a cerşetoriei i-am spune cerşetorie metafizică, atunci am putea să încadrăm aici şi texte ale altor poeţi:
„Viaţa mea se împarte între familie şi singurătate,
între mîndreţea de fată pe care o aştept şi cărţile mele,
între zilele petrecute cu ştreangul în jurul ochilor
ca un orb spînzurat,
şi nopţile petrecute în faţa calculatorului,
sau în calculator, indecis, ca un virus tînăr,
între familie şi singurătate, între viaţă şi moarte,
între a fi aşa şi acum, cum ar trebui să fiu,
şi între a fi aşa cum nimeni n-ar trebui să fie vreodată”  (Cosmin Perţa, Fără titlu, ed. Paralela 45, 2011)

„şi nu e zgomotul oraşului, zgomotul aerului, zgomotul meu

e zgomotul nimănui. Abia început

şi ziua urcă în mine, mă rupe de ei,
mă rupe de etajul cinci,
mă rupe de tot şi mă afundă mai mult în zgomotul
asurzitor, al nimănui.” (Teodor Dună, De-a viul, CR 2010)

Mai există, evident, şi alte nuanţe ale cerşetoriei, dintre care mai întîlnită este cea situaţională sau „a poveştii”. Unitare prin însuşi firul narativ, există volume care se încadrează cu totul în categorie („Amintiri pentru tatăl meu” a lui Radu Vancu, ed. Vinea, 2010 sau „Federeii” lui Nicolae Avram, ed. Max Blecher, 2010 )


Eschiva
Aici ar trebui să încadrăm reuşitele poeziei, acel teren fertil pe suprafaţa căruia poezia face o eschivă în faţa ameninţării cerşetoriei şi se ridică brusc şi definitiv la suprafaţă.
Şi din fericire exemplele în acest sens sunt mult mai numeroase şi doar specificul acestei postări care exagerează dimensiunea mai puţin fericită a cerşetoriei mă face să insist mai puţin, de această dată, asupra reuşitelor.
Deja am amintit "Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă" a lui Dan Sociu şi cît de multe exemple se pot găsi în volumele lui e uşor de presupus. Adaug în treacăt şi cred că am mai spus asta, nu sunt de acord cu cei care spun că „Pavor nocturn” nu s-ar ridica, în a doua şi a treia lui parte, la nivelul volumelor anterioare. Dimpotrivă chiar.

Închei cu un exemplu în care vocea afectată din poeziile lui Claudiu Komartin care trebuie să recunosc că în general nu exercită asupra mea o extraordinară putere de convingere se transformă în textul care urmează într-o admirabilă desfăşurare a mijloacelor tehnicii. Ritmul alert ales aici împrospătează vocea şi exact ca într-un remix antrenant al unei piese lente, mai ales prin rime, ritm şi unele cîştiguri reale pe zona limbajului, rezultă un întreg reuşit.

„Încercăm să convingem nebunia

Creierul meu dă cu mine de toţi pereţii,
creierul tău e un marţian rătăcit
care caută în pilaf sensul vieţii.

Tu, la o adică, ai putea veni mai aproape,
te-ai putea muta cu mine aici, între ape.
Arterele noastre vor depăşi repede tracul –
curând, ne vom râcâi împreună
disperarea cu şpaclul.

Încercăm să convingem nebunia
să respecte un ritm cunoscut.
Într-o zi, lumea asta o să ne coasă gurile
cu catgut.” (Claudiu Komartin, text inedit inclus în Antologia Revistei Echinox)

6 comentarii:

  1. De data asta nu stiu daca sunt de acord cu tine. Nu stiu daca aici accentul cade asupra unor lipsuri sau asupra unei situatii precare sau asupra felului in care acea situatie este formulata.
    Pana la urma orice situatie poate fi prezentata pentru a aduce foloase cum spui tu.
    In mod ciudat, chiar daca ideea aceea cu geniul neinteles este adevarat ca este promovata si bagata in cap ca la ultima spalare a creerelor, nu cred ca asta face poemele lor mai bune decat cele scrise de un neinteles dintre aceea pe care ii poti gasi oriunde.
    In cazul de fata cred ca te adresezi unei iluzii la fel cum faceau cei care gaseau ca eminescu este cea mai nashpa treaba poetica pentru ca scrie despre o femeie casatorita, deci perverteste tinerii.

    RăspundețiȘtergere
  2. sper să nu mă fi exprimat aşa de rău încît să se înţeleagă că problema mea ar fi "despre" ce scriu poeţii.
    e mai degrabă despre convingerea mea că dintre cele mai convenabile mijloace de a face poezie, cerşetoria e nu numai cea mai facilă, dar şi cea mai banală avînd în vedere economia de instrumente poetice

    RăspundețiȘtergere
  3. sar magel kado, ci maj mangel nici jeck:)

    RăspundețiȘtergere
  4. e o vorba a cortorarilor - "cum cerseste el, mai rar" sau "cum cerseste el, nimeni nu-l poate imita"

    RăspundețiȘtergere
  5. Constantin Butunoi23 noiembrie 2011, 22:04

    Nu mi se pare termenul de cersetorie potrivit desi, in mare lucrurile stau chiar asa.

    RăspundețiȘtergere