Tentaţia comparaţiei

(Introducere: e bine să încep cu un fragment care a avut un puternic impact asupra mea cînd l-am citit prima dată şi care continuă să mă uimească:

Let us go then, you and I,                   

When the evening is spread out against the sky             

Like a patient etherised upon a table;
T.S. Eliot, The Love Song of J. Alfred Prufrock)



Cel mai mult am vorbit despre comparaţie cînd m-am referit la poezia lui Dan Coman. Discutam atunci despre potenţialul utilizării comparaţiei pe stratul expresivităţii şi despre faptul că reuşita vine din inventivitatea asocierilor.
Pusă la grea încercare de autori mai mult sau mai puţin înzestraţi în această direcţie, comparaţia rămîne o figură de stil înşelătoare şi totodată(printre altele) un instrument destul de preţios de măsurare a talentului.
De aceea, nu întîmplător, citez din două cărţi care au cel puţin un lucru în comun: sunt doldora de comparaţii, iar dincolo de excesul vizibil şi uneori strident al procedeului rămîne o fascinantă desfăşurare de forţe care mie cel puţin îmi mai diluează pesimismul legat de viitorul figurilor de stil în poezie.

Dragele

mele ce

tinere sunt

mâinile

voastre

aşezate pe masa din

băruleţ

şi plămânii voştri

sunt curaţi ca o

farmacie.

Sângele vostru

are patru nuanţe

diferite de

roşu aprins

când aleargă de-a lungul

oaselor voastre

elastice

şi pătrunde în

mitrele voastre

făcându-le să miroasă

ca nişte fructe de

mango.
Uitaţi-vă la degetele

mele zbârcite

care treizeci de ani

au pipăit hârtia

ca pe-o

femeie.

(Octavian Soviany, Scrisori din Arcadia, Ed. Paralela 45, 2005)

”abia ne târâm în halate

suntem două vagoane ruginite peste care răsare o lună roşie

respiră

moartea nu ajunge acolo unde nu e niciun fir de praf

moartea nu vine unde miroase a detergenţi

moartea nu se atinge de pielea frecată până la sânge

moartea nu-şi varsă maţele pe rochia de muselină albă a marylinei monroe

nouă însă ne sapă adânc sub frunţi ca stropii de amoniac

ne lasă în urmă cu degetele de la picioare degerate şi cu unghiile crescute

în carne

ne înfundă gurile şi nările şi anusul cu jucării din plastic amare

nouă însă moartea nu ne îngăduie să creştem

muşcă din noi ca un bărbat obez vulva cheală a unei fetiţe

*

ratarea zgârie gleznele ca un motan în călduri

nu sunt eu păpuşa care aşteaptă în intersecţie să se prăbuşească una după

alta toate clădirile

nu eu aştept într-o încăpere îngustă moartea sfărâmicioasă a fiecărui

animal bolnav

în braţele mele bărbaţii au guri de copil

boala valsează deasupra craniilor dezvelite şi

picioarele ei de lemn lovesc în dezordine

ca imaginile unui film mut”

(Rita Chirian - Poker Face, Ed. Vinea, 2010)