Sunt convins că derapaje au fost nenumărate de-a lungul istoriei literare: fie cărţi foarte bune judecate prea aspru de unii critici, fie dimpotrivă, cărţi proaste ridicate de unii prea sus. E un fenomen natural. Dacă aş fi avut timp să adun fie şi numai recenziile să le spunem amuzante ale ultimilor 10-12 ani, am fi avut o colecţie semnificativă. Aşa, am strîns doar cîteva păreri care mi-au provocat reacţii diverse, dar toate avînd legătură cu noţiunea de derapaj care evident că este cît se poate de subiectivă pînă la demonstrarea contrariului.
“Marius Ianuş e, se subînţelege, un poet adevărat. Dar supralicitat. Ursul din containăr..., de pildă, oricât de notabile ar fi câteva bucăţi, conţine deranjant de multe rateuri şi umpluturi.”(Tudor Creţu despre Marius Ianuş, 2007)
„Fără fiţe retorice, perfect lizibil şi impresiv cu oricare dintre poemele sale, autentic social şi golănesc prin tropi, inedit, interesant, dur şi „greu“ – dacă ar fi predat liceenilor, SGB ar repera onoarea pierdută a poeziei.” (Marius Chivu despre “Chipurile”-Stoian G. Bogdan)
O mai mare exigenţă faţă de sine, pe care i-o va aduce probabil maturizarea, îl va ajuta pe Stoian G. Bogdan să devină poetul pe care-l anunţă din volumul de debut: un poet de viziune, cu un imaginar pregnant şi original – mai degrabă absent la scriitorii tineri de azi –, foarte capabil deja de a spune poezia verde-n faţă. (Alex Goldiş despre “Chipurile”-Stoian G. Bogdan)
„Din păcate, însă, cu totul contrar a ceea ce crede Paul Cernat într-o cronică din revista „22”, frugalitatea versurilor lui Sociu nu e echilibrată de vreun climax valoric. O fi trecut poetul prin experienţa infernului cu destule câştiguri existenţiale (cum bănuieşte criticul), nu zic ba, însă la suprafaţa scriiturii, aceasta nu transpare mai deloc.
[…]
Nu e vorba doar de abulie şi de resemnare ca semnalmente ale noii sensibilităţi, ci, mă tem, chiar de versuri şi sintagme ce scârţâie din toate încheieturile.”
(Alex Goldiş despre volumul Pavor nocturn al lui Dan Sociu)
Dacă volumului nu-i lipseşte o anumită atmosferă ce decurge din temele amintite mai sus, în schimb, mai nimic nu se reţine din pasaje citite independent. Sigur că perspectiva integrală ar putea salva un volum astfel conceput. Cu singura condiţie, însă, ca amestecul aleator de teme şi de situaţii, expuse într-un ton alb şi neutru, să nu alunece niciodată în clişeu. Ceea ce nu se întâmplă în Instituţia moartă a poştei. Căci, începând chiar cu titlul neinspirat, multe pasaje nu reuşesc să spună mai nimic. Stângăcia şi je-m'en-fiche-ismul mimat se disociază cu greu, în multe poeme, de neglijenţa şi stângăcia reală
(Alex Goldiş despre Ionuţ Chiva - Instituţia moartă a poştei)
“ În rest, aproape că frapează omogenitatea eşecului liric, consecvenţa cu care autorul îşi ratează textele, cu încredinţarea că face poezie adâncă. Imaginile sunt artificioase, transpirând în efortul semnificării. Neavând priză la real şi construind haotic în planul ideii, Răzvan Ţupa găseşte în „ermetism” o redută şi un alibi
[…]
Tipicul tânărului autor este de un comic repetitiv, sâcâitor: după rularea unor versuri ce nu reuşesc să spună şi să figureze mai nimic, e dată câte o definiţie fără noimă, schimbând instantaneu tonalitatea emisiei şi registrul compoziţiei. Aproape fiecare poem este o locomotivă fără putere, performând jalnic pe şine, sub ochii unui acar obosit.
Tipicul tânărului autor este de un comic repetitiv, sâcâitor: după rularea unor versuri ce nu reuşesc să spună şi să figureze mai nimic, e dată câte o definiţie fără noimă, schimbând instantaneu tonalitatea emisiei şi registrul compoziţiei. Aproape fiecare poem este o locomotivă fără putere, performând jalnic pe şine, sub ochii unui acar obosit.
[…]
Răzvan Ţupa este, în fond, un postsimbolist la jumătatea distanţei dintre Virgil Mazilescu şi Mircea Ivănescu”, ne avertizează Marius Chivu pe coperta a IV-a a volumului de faţă. Câtă precizie topometrică!… Din fericire, distanţa lui Răzvan Ţupa faţă de poezie nu mai trebuie calculată. (Daniel Cristea-Enache despre volumul Corpuri Româneşti al lui Răzvan Ţupa)
„am citit unelte de dormit şi mărturisesc că aşteptările mi-au fost răsplătite: şi acest nou titlu al său îmi întăreşte convingerea că ne aflăm în faţa unui poet extraordinar, unul dintre cei mai puternici pe care îi avem. Între experienţele lirice de azi, poezia scrisă de Ioan Es. Pop este o poezie densă, o poezie grea. Dacă am compara-o cu metalele, ea s-ar situa, negreşit, în zona metalelor grele, cu densitatea peste 5, tinzând probabil spre limita de sus, unde se regăsesc platina şi osmiul”
(Gabriel Chifu despre „Unelte de dormit” de Ioan Es. Pop, 2011)
“Volum de maturitate, unelte de dormit arată un Ioan Es. Pop care reuşeşte să meargă mai departe, să continue, fără a cădea în autopastişă. Vechile elemente şi personajele deja cunoscute (măcelarul, preotul), laolaltă cu situaţiile epicizate şi proiectate dramatic, sînt reinterpretate în lumina unei noi vîrste poetice. Semne şi mai clare ale acesteia sînt abundente în celelalte trei secţiuni, dintre care una (potriviri după alecsandri & co.) surprinde pînă la a frapa. Poetul nostru se răsuceşte aici, într-un postmodernism luat pe cont propriu, către voci lirice anterioare, cu care intră, aşa zicând, în corespondenţă vizionară
[…]
După un deceniu şi mai bine de efervescenţă antologatoare şi relativ impas creativ, Ioan Es. Pop a regăsit (numai el ştie cum) frecvenţa acelei poezii.” (Daniel Cristea Enache despre volumul lui Ioan Es. Pop, “Unelte de dormit”, 2011)
P.S. aştept şi exemple (mult) mai semnificative
p.s. 2:
Putem vorbi, în orice caz, despre literatura basarabeană ca despre o literatură de interferenţă între cultura română şi cea rusă - hibriditate interesantă în sine, de explorat şi de exploatat mai atent pe viitor. Pe de altă parte, în ultimele două decenii integrarea literară româno-basarabeană tinde să devină un fapt natural şi firesc. Putem măsura, desigur, decalajele de mentalitate literară între Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi ceilalţi şi „neomoderniştii” sau neotradiţionaliştii de dincoace de Prut, dar este mult mai greu să vorbim despre decalaje în cazul unor scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Nicolae Esinencu, Tamara Cărăuş, Gheorghe Erizanu, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Liliana Corobca, Mitoş Micleuşanu, Dimitri Miticov ş.a (subl. mea :) ) - Paul Cernat în Timpul.MD
bineinteles, draga dmitri, ca sa probezi ca sunt derapaje, astept o minima demonstratie critica :-) ca doar asa...
RăspundețiȘtergeredragă alex, o demonstrație că ultimele două citate ale postării de mai sus sunt chiar derapaje este recenzia ta la "Unelte de dormit". În privința primului citat referitor la m.ianuș pot considera demonstrații postările mele anterioare despre Ursul din containăr.
RăspundețiȘtergereBănuiesc, însă, că te referi la citatele din recenziile tale asupra cărora promit că am să revin. :)
dar serios, nu demonstații critice, că nu-mi permit, mai degrabă o încredere exagerată în propria intuiție.
O să pun mai jos una dintre cele mai frumoase poezii din 2000 încoace (puteam să aleg la fel de bine "vara peroni"). E poezia lui Ionuţ Chiva, "românia-olanda, o seară cu ciprian". Refuz să cred că poezia asta funcţionează doar pentru mine şi în orice caz refuz ideea că "mai nimic nu se reţine din pasaje citite independent". Exact atmosfera care străbate acest text străbate tot volumul, ce se reţine de aici se reţine şi din întreg - am putea spune o imposibilitate a comunicării, dacă n-ar suna aşa de programatic cînd numai făcute şi programatice nu-s textele astea de o naturaleţe şi o cursivitate pe care aş dori să le întîlnesc mai des. Cred că ideea că "volumului nu-i lipseşte o anumită atmosferă" e expediată cam repede, cînd tocmai atmosfera este cea mai mare calitate a volumului, felul în care micile scenarii sunt construite pe o schemă de tensiune foarte eficientă asupra celui căruia îi sunt livrate micile naraţiuni nostalgic-melancolice. Nimic din ce am numi clişeu aici, deşi putem derapa "Cu singura condiţie, însă, ca amestecul aleator de teme şi de situaţii, expuse într-un ton alb şi neutru, să nu alunece niciodată în clişeu.".
RăspundețiȘtergereLa fel cum nu cred că există titlu mai bine ales pentru un volum cum este acesta, pentru că revenim la imposibilitatea comunicării şi un mic mecanism de a spune asta într-un mod natural pe care e greu să-l apreciem cînd aerul din jur sticleşte de pietre preţioase ca "unelte de dormit", "moartea parafină" sau "de-a viul" (no offence)
Deci iarăşi refuz să fiu de acord cu "începând chiar cu titlul neinspirat".
românia-olanda, o seară cu ciprian
RăspundețiȘtergeredupă fluierul final judit s-a dus la culcare
şi i-a lăsat pe băieţi. cojile de seminţe şi
sticlele goale le-am dus românia pierduse cu asta n-aveam ce face. am mai deschis o bere.
înainte să duc la gunoi cojile sticlele apoi
cojile sticlele m-am uitat la ciprian ciprian s-a uitat la mine el era la bustul gol eu eram la bustul gol
tot mai multe fire de păr poate că nu an după an dar pe-acolo după care am mai deschis o bere.
cînd tot ce vroiam era să-l întreb ce crede el
că nu merge cu mine. apoi mi-am aprins o ţigară.
afară
era o seară greţoasă de vară furnalul pe care ciprian îl vedea pentru că eu stăteam la fereastră nu muncea nimic. m-am uitat la el şi
i-am zis „la ce meci te am invitat si eu bă ciprian” cînd tot ce vroiam să-l întreb era ce crede el că nu merge cu mine. după care
şi-a aprins o ţigară. ventilatorul îmi dădea fumul în ochi
şi afară se auzeau sporadic claxoane (între timp adi îmi dădea mesaje pe care nu le-am auzit dacă ieşim la universitate).
am atins uşor subiecte care ţin de „marasmul”
cînd eu sunt pînă-n gît de „marasmul”
vreo cinci minute am vorbit de invidia colegială.
după aia mi-am aprins o ţigară.
ciprian se uita pe pereţi eu fumam ciprian număra steaguri.
(într-un roman prost şi plictisitor de ph. roth există o scenă superbă în care doi bărbaţi mai batrîni stau pe verandă într-o seară greţoasă de vară la bustul gol şi beau nu ştiu ce după care pun nu ştiu ce piesă şi dansează. unul din ei avea orgoliul superrănit şi cu celălalt nu mai ştiu ce era, cred că era doar naratorul la 1-a care trebuie să pună în valoare personajul cu orgoliul superrănit)
am mai vorbit o vreme despre spionajul industrial cînd tot
ce vroiam era să-l intreb ce crede el că aş putea face. lampa cu halogen dădea o lumina albastră.
în timpul ăsta adi se culcase probabil şi noi mai scosesem o bere. am făcut puţin misto de ciprian după care am atins iar „marasmul”, cînd „marasmul” ştiţi bine.
aş fi vrut probabil să-l întreb de ce se preface că nu ştie că am cumpărat bere şi mai cumpără şi el bere. poate să-l întreb ce pot face sau să-l rog să-mi dea poze pe care nu le am cu familia grunge.
după care am chemat un taxi. l-am condus pînă la uşă m-am uitat pe geam
apoi m-am întors în sufragerie
sticle goale şi coji de seminţe.
mi-am aprins o ţigară şi am cules bere de pe fundul unei cutii cînd tot ce aş fi vrut era
să-i fi spus
că eu cred că pentru mine „o sa înceapa peste vreo doi ani cind o să zic mă duc să fac o baie
şi o să-mi umplu vana cu apă şi lîngă ea o să pun o sticlă de ceva ce nu beau de obicei
poate o sticlă de whisky şi o să mă închid pe dinăuntru fără să vreau să mai ies. apa o sa se facă rece şi eu n-o să ies, cînd or să vină să mă ia
n-o să fiu un băiat recalcitrant. măsurile de precauţie pe care şi le-ar putea lua vor fi perfect redundante. o să coborîm toţi trei pe scări şi o să urcăm linistiţi în maşină.”
(Ionuţ Chiva - românia-olanda, o seară cu ciprian, din volumul "Instituţia moartă a poştei", Casa de pariuri literare, 2011)
mie îmi plac construcțiile incidente :) in care criticul invoca in propriul spijin o voce anonima, colectiva ("se subintelege"), mimeaza umilinta ("mă tem") sau isi asuma rolul celui caruia simtul critic i s-a atrofiat ("numai el stie cum"), cazut definitiv in admiratie. in rest, formule excesive (la toti) & ornamente ieftine (la chifu)
RăspundețiȘtergereA, păi nu în sensul ăsta ziceam, pentru că postării nu-i lipseşte, cred, respectul pentru critică.
RăspundețiȘtergereDe fapt a fost aşa: am pus din alex goldiş şi marius chivu pentru că pe ei îi citesc destul de des şi cum am mai spus în mintea mea reprezintă o mare autoritate critică dincolo de faptul că au un stil care mă atrage, iar din ceilalţi am ales ce mi-am adus eu aminte că am citit la un moment dat.
Aşa că e o postare cumva nedreaptă în sensul că am ales mai mult dintre cei pe care-i citesc cu plăcere. E şi normal să mă refer mai mult la cei de la care am pretenţii deşi nu cred că-şi bat ei capul cu ce pretenţii am eu :)
Am înțeles sensul de la început :)
RăspundețiȘtergereUn alt exemplu semnificativ: “Orice e o carte plina de greseli formale” ( Cosmin Ciotloș despre volumul lui Sorin Gherguț "Orice", 2011)
ce treaba ai si tu, monitorizezi cronici literare, 35 ron 2000 caractere, gen, de mi se si face mila. cine mai citeste cronici? nici cartile nu se citesc, daramite cronicile lor
RăspundețiȘtergeredar daca vrei cronici mai e unul gheorghe neagoe, izvor nesecat si fan sgb. zisese la o carte care imi place mie mult:P ca nu contine "nimic interesant, nimic smecheresc" - citez cu aproximatie, dar fiindca ai zis de sugestii
terminatul meu prieten, unde vezi ca monitorizez?
RăspundețiȘtergerepentru mine e o activitate extrem de plăcută aceea de a fi mare fan al literaturii pentru că-mi permit ca şi tine de altfel să privesc puţin din afara fenomenului, şi poate tocmai datorită acestui lucru să fiu imparţial.
hai sa-ti fac pe plac referitor la prietenul tau george neagoe si sa ma refer total intamplator la recenzia lui la "si toata bucuria acelor ani tristi". Am gasit doua derapaje gogonate:
"M. Dutescu recurge rareori la biografism. Memoria sa nu prea este afectiva." (la care nici nu trebuie să deschizi cartea ca să te convingi ca e o mare eroare, e de ajuns să citeşti titlul volumului) -- si:
"În erotice, lui M. Dutescu îi prisoseste exprimarea stângace si îi lipseste profunzimea. Pâna si trupele de muzica dance aveau mai multa pricepere sa cânte despre melodrame adolescentine. Dezamagirile sale în dragoste par ale unui baiat cuminte, care bea cico, în vreme ce fosta iubita fumeaza si se îndulceste cu lichior. El nu sufera. E doar ofticat ca fata l-a parasit pentru un bisnitar" (din care se observă abilitatea şi subtilitatea criticului de a trece aşa de profesionist şi fără remuşcări de la scriitor la personaj)
oricum, să ştii că întotdeauna am invidiat criticii că primesc o grămadă de cărţi gratis :D
asa, george, scuze. ca zisesem gheorghe
RăspundețiȘtergeresi am gasit si citatul de care ziceam, m-am folosit de programul google de cautare pe situri de tip internet:
'Câteodata, autorul se complace în jocuri lingvistice de gradinita, folosind acelasi verb în contexte semantice distincte. Si chiar daca unul are tenta vadit sexuala, nu produce niciun tsunami hormonal. Nimic golanesc. Nimic deocheat. Nimic poetic. Numai o visare de tânar imberb.'
dar nu stiu de ce sunt aproape sigur ca george va ticlui o cronica inspirata la volumul intitulat simplu misterios 'ayla', si chiar daca ma voi alatura majoritatii apasatoare a ignorantilor si nici macar titlul i-l voi citi, totusi il voi ierta pentru impreciziile de mai sus si astfel imi voi putea dormi linistit noptile, amin