Şi elevii premianţi copiază (din categoria exerciţiilor de admiraţie)

Recent, mi-am descoperit premiate (în 2010, dar eu aflu acum) cîteva fragmente de texte din volumul din 2006. Avînd în vedere că juriul a fost compus din Constantin Abăluţă, Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Rita Chirian şi Octavian Soviany (adică oameni care se pricep la poezie, unii chiar colegi de generaţie cu mine în gusturile cărora am încredere), vestea pare una cum nu se poate mai bună.

Doar că textele au fost trimise de un elev premiant ca fiind ale lui :) şi imaginaţi-vă surpriza cînd, vrînd să iau pulsul literaturii scrise de elevi, mi-am citit propriile poezii (care fie vorba între noi nici măcar n-au luat premiul cel mare)
Şi pentru că stările care mă încercau erau diferite, fără ca una din ele să poată fi dominantă, raţiunea a preluat toate impulsurile şi a hotărît să posteze aici ca pagină de jurnal.
În final ce pot să spun e că e şi ăsta un exerciţiu de admiraţie. Îi mulţumesc elevului/elevei pentru încrederea investită în textele mele  şi promit să nu-i divulg numele, pentru că am înţeles-o ca pe o copilărie care nu trebuie pedepsită prea aspru. Un lucru tare bun aici e că avem dovada că se citeşte poezie contemporană şi încă la nivel de liceu, iar asta e o bucurie imensă pentru mine. Apoi mulţumirea e dublă, pentru că măcar în felul ăsta sunt sigur că textele respective au fost citite sau recitite de oamenii din juriu.

Gerunziul, normalitate şi capriciu

De regulă nu-s de acord cu folosirea gerunziului în poezie în alte cazuri decît cele care ţin de stricta necesitate. Asta pentru că gerunziul înmoaie verbul, făcîndu-l mai puţin percutant şi uşor de trecut cu vederea. De aceea consider riscantă folosirea lui altfel decît ca element de legătură între un cadru şi altul sau de la o acţiune la alta. Din acest punct de vedere poate să creeze un contrast benefic pentru text cu verbe la prezent sau perfect compus cu impact mai mare

„şi nu ştiu cum se face că e mereu dimineaţă
o dimineaţă întunecată, rece
cu ceaţa ridicându-se de pe lac alene
ori neverosimil de repede, aspirată de un plămân uriaş” (Marin Mălaicu-Hondrari)

Am ales un exemplu la întîmplare, puteau fi oricîte de acest gen, aici e clar că nu trebuie căutate însuşiri excepţionale unui fapt normal (adaug că în fragmentul citat accentul cade pe cel puţin 5-6 elemente, altele decît verbul la gerunziu)

Mai interesante mi se par alegerile care ies din tipar, fie că sunt capricii sau nu.

„aşa aud aşa ca printr-o uşă capitonată
frumoasele nopţii femeile minţii
sosesc întotdeauna la timp
vin întotdeauna flămînde
cu laptele fluturând” (John Partene)

E unul din rarele cazuri cînd gerunziul se suprapune peste elementul de impact, iar alegerea este una fericită şi nu atît a timpului folosit, cît a verbului, pentru că e singurulul fel în care verbul ăsta sună bine în formula dată. Mai sunt şi raţiuni de altă natură (e şi o rimă imperfectă acolo care adaugă muzicalitate)

Există însă cazuri cînd intenţia de dezaprobare îmi e uşor contracarată de formule ieşite din firesc. De remarcat este cazul gerunziului în poeziile lui Dan Coman, unde acest capriciu dă o notă particulară şi uşor recognoscibilă stilului:

„aici de treizeci de ani soarele înţepenit deasupra mea şi

trupul meu mirosind deja puternic a friptură de porc.

şi ghinga purtîndu-mă-n braţe şi pălind la fiecare pas

şi dîndu-şi capul pe spate.” (Dan Coman) 

ca un neg ca o uşoară albeaţă ca o bijuterie

trupul meu a ţîşnit într-o bună zi dintre vii direct în braţele ei

şi a început să crească aici de unul singur

şi a tot crescut timp de treizeci de ani.

şi femeia aceasta purtîndu-l zi de zi într-o parte a sa

şi dîndu-i necontenit să fumeze.

de la bun început trupul meu a fost nemişcat iar dacă a crescut

a crescut pentru că umbra lui creştea în el şi-l umfla şi-l împingea înainte.

un fel de boală rară care nu cauzează nimic cu adevărat

ca o astfel de boală trupul meu crescînd în neştire treizeci de ani 

şi treizeci de ani ghinga purtîndu-l în braţele ei

şi dîndu-i să ronţăie din cafele.

şi-n toţi aceşti ani ghinga era cea care se trezea dimineaţa şi

mă potrivea între genunchii săi şi îmi ritma mişcările cu propriile-i braţe

şi ghinga era cea care simţea cînd totul se apropie de sfîrşit

şi-atunci mă ridica iute deasupra capului său

şi-mi scutura trupul de cîteva ori în dreptul luminii. (Dan Coman)

Gerunziul acţionează aici, în comparaţie cu celelalte timpuri care rup mai uşor cadrele şi imprimă un stil alert, ca un prezent continuu, o acţiune plasată în fundal care durează de ceva timp, concomitent sau nu cu momentul vorbirii şi care nu s-a încheiat încă.

Despre metode de tăiere a versurilor pornind de la un exemplu din Dan Sociu

Ideea pentru postarea asta e inspirată de un text al lui Dan Sociu din cel mai recent volum de poezii, Pavor nocturn (Cartea Românească, 2011). Am văzut varianta din teaser şi varianta din volum. Dar ne întoarcem la asta mai tîrziu.

Tăierea versurilor mi se pare un element foarte important al tehnicii poetice. Unii o folosesc instinctiv, alţii conştient şi asumat, aş spune profesionist. Unii văd în ea o normă a ritmului, alţii ca element de bază al construirii tensiunii. Sunt poeţi care separă versurile aşa cum regizorii construiesc cadre (mai ales autorii care mizează mult pe imagine), şi sunt poeţi pentru care versurile pun în valoare topica şi torsiunile sensurilor (în cazul ăsta, mai ales, ingambamentul e un efect foarte puternic prin expresivitatea pe care o creează)

O primă metodă va fi însoţită de exemple în continuare: fiecare vers vine cu o imagine sau o idee nouă, aproape ruptă de celelalte astfel încît poezia pare aproape incoerentă ca o juxtapunere de cadre, fiecare cadru avînd o puternică autonomie:
"totul a fost filmat
covorul e curăţat
s-a aerisit dimineaţă
la început mi-a fost greaţă
nu mai văzusem intestine
după ce am respirat aer nou a fost bine
rola o duc la tipul ăla ciudat
parcă se aude o muzică de sub pat
aş dansa pe muzica asta"  (Andrei Peniuc)
sau:
"Depinzi de doza zilnică
sau de sentimentul că ţi-ai făcut bine treaba
şi faci zilnic aceleaşi drumuri,
deşi te-ai săturat de toate astea" (Claudiu Komartin)
sau, la fel:
"îmi place să sug rufele ude
îmi lipesc gura de ele înainte de a le stoarce
îmi umplu gura fiecare gaură din măsele
cu această apă" (Teodor Dună)
Acesta e un prim stadiu al tăierii versurilor unde separarea unităţilor poeziei se face pe criteriul alăturării sensurilor. E sau ar trebui să fie un mecanism potrivit de a muta centrul mijloacelor poetice spre limbaj sau topică. Sensurile fiecărei unităţi în parte interacţionează la nivelul minim unele cu celelalte, această lipsă a interacţiunii dintre ele făcînd ca tensiunea să rămînă liniară.

Un al doilea mecanism al tăierii versurilor este în principiu tot unul de adăugare, dar în cazul acesta sensurile interacţionează fără a se submina reciproc. Versurile au rolul de a adăuga informaţie şi sensuri celor anterioare, îmbogăţind perspectiva şi producînd surpriza. Tensiunea se acumulează, graficul e unul crescător, dar nu foarte abrupt. Miza în cazul ăsta cade pe expresivitate.
"şi eu continui să-ţi mîngîi genunchii
cu milă
cum aş mîngîia
două capete mici
arse de chimioterapie" (Dan Sociu)
sau:
"pe clapele reci
ale pianului mecanic
al acestei veri
incredibil de albe
îmi aşez
gîtul" (Angela Marinescu)
Ar fi aici destul de mult de discutat despre pauza dintre versuri, acel spaţiu unde senzaţiile anterioare se acumulează şi se liniştesc pentru a lăsa loc celor care urmează să vină. Din punctul ăsta de vedere, în metoda descrisă aici pauzele par insuficiente, motiv pentru care versurile tind să fie mai scurte pentru a crea un ritm mai lent care să permită dilatarea acestor pauze.

În fine, există un al treilea mod de a tăia versurile, unde sensurile se subminează torsionîndu-se unele pe altele. E un tip de poezie cu tentă subversivă care în mintea mea e reprezentată mai ales de poezia lui Răzvan Ţupa. Aproape că această tehnică face tot stilul: fiecare vers modifică sensul celui anterior, acţionînd ca o sursă care aprinde sau stinge cum vrea suprafaţa versurilor trecute (a se citi ridică sau coboară tensiunea, acţionînd ca un mecanism extrem de viu în interiorul textului)
"Ceea ce spui ne studiază atent poziţia corpului şi
faţa şi în general trage o concluzie despre
felul în care participăm fiecare dintre noi la viaţă" (Răzvan Ţupa)

Evident că acestea nu sunt singurele tehnici de tăiere a versurilor, N-am spus nimic despre expresivitatea ingambamentului şi exemple în acest sens despre cum influenţează acest fapt momentul în care se termină un vers şi începe următorul şi de asemenea n-am amintit metodele care au la bază criteriile ritmului (deşi cele enunţate nu le exclud).
Şi, la fel, n-am amintit metoda tăierii versurilor pe principiul secvenţelor. Să-i spunem a patra metodă. În acest ultim caz dau un scurt exemplu:
"noaptea încă lâncezea. eram trei şi eram în jurul unei mese,
toţi cu degetele desfăcute, cu podul palmei întors spre tavan, neclintiţi,
ca nişte statui oarbe" (Teodor Dună)
Deşi seamănă cu prima metodă enunţată, aici construcţia e coerentă, separarea făcînd-o nu cadre rupte unele de altele care fac sens şi singure, ci secvenţe legate între ele pe principiul textului dramatic în care unitatea poetică se termină odată cu decorul desfăşurării acţiunii.


Şi acum să mă întorc la punctul de unde plecasem, adică variantele de tăiere a versurilor într-un poem de Dan Sociu. Prima variantă este cea care apare pe teaserul cărţii de poezie, a doua variantă e cea din volum:
 prima variantă:
"într-o galaxie îndepărtată,
cu milioane de ani în urmă,
au fost zile de vară cînd, spre sfîrşitul lor,
la întoarcerea acasă,
am fi putut să rămînem o familie tînără,
cu sare de mare pe piele,
viitorul intact
şi nucleele atomilor în specia lor iniţială.
o ploaie scurtă s-ar fi topit deasupra flăcărilor,
arcuindu-se peste autostradă,
fără să o atingă.
dar verile acelea s-au terminat,
acum n-ar fi decît un ocol furios,
fără impact, printre umbre" (Dan Sociu)
 
a doua variantă:
"într-o galaxie îndepărtată, cu milioane de ani în urmă,
au fost zile de vară cînd, spre sfîrşitul lor,
la întoarcerea acasă, am fi putut să rămînem o familie
tînără, cu sare de mare pe piele, viitorul intact şi
nucleele atomilor în specia lor iniţială. o ploaie scurtă
s-ar fi topit deasupra flăcărilor, arcuindu-se peste
autostradă, fără să o atingă.
dar verile acelea s-au terminat, acum
n-ar fi decît un ocol furios, fără impact,
printre umbre" (Dan Sociu)

Înainte de toate, să spun că mi se pare un text excelent.
Personal prefer prima variantă pentru că ilustrează mult mai fidel ce ziceam mai sus la metoda a doua. Ar fi argumentul scurtării versurilor şi măririi pauzelor dintre versuri, apoi o mai bună producere a surprizei şi voi da doar un exemplu suficient de sugestiv:
"arcuindu-se peste autostradă,
fără să o atingă." creează o surpriză mult mai benefică pentru text, prin urmare un puseu de tensiune încărcat cu mult mai multă expresivitate decît varianta
"arcuindu-se peste
autostradă, fără să o atingă."
Prin urmare, ce se întîmplă aici, făcînd comparaţia care se impune, e următorul lucru: prima variantă e una unde tăierea versurilor se face prin a doua metodă, accentul cade pe producerea surprizei şi interacţiunea dintre sensuri şi deci o mai mare expresivitate. A doua variantă ilustrează ruperea versurilor pe principiul separării secvenţelor, aşadar deşi cîştigă în unitate în sensul că textul pare mai legat, cu pauze mai puţine şi mai puţin sacadat, întrerupt, pierde din expresivitate şi impact. Aici tehnica subminează expresivitatea. Nu e o subminare aşa de vizibilă sau cu efecte grave, dar sunt nuanţe pe care eu le interpretez ca deosebit de importante cu atît mai mult cu cît poezia lui dan e una a expresivităţii chiar dacă e o poezie extrem de tehnică (dar la el tehnica nu e un exoschelet ca la alţii, ci e scheletul interior şi invizibil care ţine tot restul în picioare)

Avatar, heteronim, pseudonim

În decembrie 2010 Robert şi Dmitri au fost puşi faţă în faţă:

http://think.adevarul.ro/2010/12/avatar-poate-fi-via%C8%9Ba-virtuala-o-alternativa-la-cea-reala/

Nu ştiu ce mi-a venit azi să-mi aduc aminte şi să recitesc lucrurile astea care mi se par deja străine, deşi a trecut foarte puţin timp de atunci.
Poate e o tulburare temporară de identitate.
Sau poate e din cauza recenziei din Echinox a Laviniei Rogojină din care preiau aici finalul(sau nota de subsol, mă rog) care m-a distrat foarte mult:

"* Robert Mîndroiu este versiunea înregistrată în lumea reală a lui Dmitri Miticov. Debutează la editura Vinea în 2006 cu volumul Efectul de peliculă (sub numele din documentele oficiale). Reeditează volumul de poeme care poate fi accesat/ lecturat online în 2010 sub numele de Dmitri Miticov. Robert Mîndroiu este activ în domeniul bancar, dacă e să credem informațiile imprimate pe ultima copertă a cărții. Dmitri Miticov este activ la rândul său. Nu știm cu exactitate care dintre cei doi este mai real."

Adevărata problemă e că nici măcar eu nu ştiu care e mai real, pentru că propria realitate, aceea din afara literaturii, unde există job şi familie şi unde mergi şi faci cumpărături sau bei bere pare de multe ori un mediu virtual la care aş putea renunţa oricînd.

Băieţelul în pantaloni scurţi

Imaginea corpului tău
cum ieşi pe balcon
să fumezi
e o musculiţă care
mi se roteşte în cap
cînd încerc să adorm
şi bîzîie scurt.
De unde eşti,
mă poţi vedea bine:
ochii îmi sticlesc
ca două monede sub apă,
mîinile se întind prin întuneric
şi nu ajung la tine

Atît de nemişcat
în patul meu
încît bezna poate
să extragă sunete
din vena umflată sub gleznă
pe care nu o văd,
cum stau întins,
dar zvîcneşte de parcă
băieţelul în pantaloni scurţi
care-am fost
îmi dă tîrcoale prin cameră,
se aşează la picioarele mele
şi bate cu degetul în joacă.

Cum e cu poezia

Văd poezia ca pe un studiu, o cercetare. Ce facem noi, atunci cînd scriem un text, se numeşte cercetare literară. De aceea nici nu are sens să insistăm prea mult pe influenţe, pentru că ele nu-s decît nişte demonstraţii pe baza cărora putem împinge mai în faţă studiul cu scopul de a descoperi elemente de noutate.
Influenţele mele sunt nişte formule deja enunţate, pe baza cărora încerc să găsesc altele.

Antologia Dmitri

(cw straturi)

 

Stau la masă cu poeţii. Fiecare are în faţa lui, pe masă, un nasture alb. Îl ridică în dreptul ochilor şi priveşte prin găurele.



Sgb

Ah, Adina, prin găurile acestui nasture
văd pizda ta alunecoasă,
poemul meu e alunecos din cauza pizdei tale
alunecoase,
mîinile tale sunt două animale preistorice
fosilizate
de care îmi frec obrazul nebărbierit,
o să intru la tine în cameră ca un golan arogant
în şlapi şi în pantaloni scurţi
burta ta – focă slinoasă, fugărită de marinari
pune trei cuşti peste univers
să le străfulgerez
cu pula

Doar că-mi permit şi fiindcă

Alfred Nobel a luat premiul

sgb.







Claudiu Komartin

Vreau să-ţi povestesc despre mîinile mele descărnate
înţepenite dincolo de micile găuri ale nasturelui
unde aş putea pierde totul,
totul,
totul.
Şi despre o mică alee, în pantă,
unde tufişurile s-au pornit să tremure ciudat, sinistru,
cînd din capătul opus, frumuseţea ei
urcă la mine ca o carafă cu miere
pe scripetele propriilor mele însemnări
căptuşite cu tandreţe.
Cînd în sfîrşit, într-un aer blînd
înţesat cu insecte posomorîte,
pot să adorm,
să adorm,
să adorm.







Răzvan Ţupa

Şi iată, găurile nasturelui ating un platou de linişte
unde forma incertă a respiraţiei
se încarcă, de cealaltă parte, cu un pocnet scurt,
un transfer la un moment foarte precis
cînd căldura fiecărui organ
se mai află încă în tine,
nu pentru mult timp şi poate nici măcar
pînă la fiinţa cea mai apropiată
pe care n-ai apucat niciodată s-o înţelegi,
dar pînă la urmă nimic nu e mai mult decît
inspir-expir, sau intervalul complet în care
ai devenit altcineva odată cu înlocuirea
iminentă a tuturor celulelor tale.

Numele meu e Dmitri Miticov

Nu înţeleg de ce, cînd se vorbeşte de cartea mea, există nevoia să se adauge în paranteză pseudonimul lui ..., de parcă nu s-ar putea altfel. Faptul că am trecut pe coperta a patra a cărţii că Dmitri Miticov este pseudonimul lui... a fost în principal să evit adăugarea lui Dmitri în lista debutanţilor pentru că nu mi s-ar fi părut fair-play (apoi s-ar fi găsit voci să considere chiar că a fost ceva premeditat). A fost o măsură de precauţie şi în acelaşi timp un act de bravadă. Asta nu înseamnă că trebuie să adăugăm mereu "pseudonimul lui..." în acelaşi fel cum nu e nevoie să se precizeze Tudor Arghezi, pseudonimul lui Ion N. Theodorescu sau orice altceva (vă rog, nu luaţi comparaţia asta ca pe o dovadă de aroganţă, e prima care mi-a venit în minte). Îmi pare bine să vă cunosc, numele meu e Dmitri Miticov.

Dan Coman sau triumful expresivităţii prin comparaţie

anul cîrtiţei galbene

(Timpul, 2003; Vinea, 2004)

ghinga

(Vinea, 2005)

„Dicţionarul Mara”,

(Cartier, 2009)

Irezistibil

(proză, Cartea Românească, 2010)

Expresivitatea vine în poeziile lui Dan Coman în principal din comparaţie. Folosită cu stîngăcie de unii sau fără talent de alţii (pentru că pare facilă şi, nu-i aşa, merită încercată), această figură de stil este pe cît de simplă ca procedeu tehnic, pe atît de complicată ca element de expresivitate.

Dacă în primul volum, „anul cîrtiţei galbene”, comparaţia e folosită mai puţin, în următoarele volume aproape că nu mai găsim poezii care să nu se folosească de inventivitatea ei. Şi da, inventivitate e cuvîntul potrivit pentru că prin asta sunt comparaţiile din textele lui Dan Coman atît de puternice, iar inventivitatea, pe lîngă a asociaţiilor de termeni comparaţi, e o inventivitate care se regăseşte implicit la nivelul imaginilor.

Poezia lui Dan Coman e una care lucrează pe stratul expresivităţii, la fel ca toată poezia aşa-zisului neo-expresionism. 

Mizînd puternic pe imagine, 

capricioasă în folosirea gerunziului ca mod de exprimare a continuităţii acţiunilor eului perfect încadrat temporal prin acest procedeu în spaţiul în care se desfăşoară,

discretă şi curată pe stratul tehnic, 

cuminte pe cel al limbajului, 

unde cele mai îndrăzneţe mişcări(dacă le putem spune astfel) sunt interjecţiile, 

şi tensionată ca şi cum o umbră ar pluti deasupra ei neîncetat, contaminînd continuu vocea poetică,

această poezie îl face pe autor, pentru mine, unul dintre primii 3 favoriţi din toată poezia scriitorilor tineri.

veştile din gersa

(către cordoba)

9

noapte de noapte şase limbi de pisică lovind deodată laptele inimii

şi noapte de noapte mîinile mele apucîndu-se de tăblia patului şi scuturînd.

nu o febră peste măsură ci această prezenţă străină

izbită din plin de o prezenţă şi mai străină

iar în locul sîngelui o spumă galbenă mai subţire decît aerul.

acum un viţel splendid înroşit de propria-i respiraţie

trece puţin pe deasupra prietenilor şi trece foarte puţin pe deasupra mea

acum mîinile mele se apucă de tăblia patului

şi cineva peste măsură de puternic

e zguduit de spaimă înlăuntrul trupului meu.

(din volumul „anul cîrtiţei galbene”, ed. Vinea, 2004)

aş putea spune că m-am mai îmblînzit: respir pe deasupra lucrurilor

şi acestea puţin doar foarte puţin se clatină şi îmi ating faţa.

îi salut pe cei vii cu vechiul gest deşi asta pare să-i sperie cel mai mult.

în pămînt după treizeci de ani s-a luminat dar nimic n-a fost de văzut.

numai ghinga s-a bucurat şi şi-a mirosit pe ascuns trupul.

într-adevăr : m-am îmblînzit mult.

o burtă splendidă începe de pe-acum să-mi acopere tremurul.

viii s-au apropiat la o sută de metri de mine fără să strige

iar peste umărul iubitei mele, mai elegant decît o eşarfă de noapte

trupul iubitei mişcă într-un perfect echilibru.

m-am îmblînzit cu desăvîrşire. sunt liniştit:

nu am mai făcut pe nimeni să mă caute şi acesta este un lucru bun.

acum burta mea splendidă e cea care-mi menţine echilibrul.

pentru comoditate îmi aşez capul pe umăr şi imediat

vorbele mele pentru frumuseţea mea îmi pocnesc între buze

ca nişte seminţe uriaşe între dinţii unui cal. e atît de bine. e perfect:

după treizeci de ani un soare mic cît inima unei albine

se rostogoleşte prin pămînt întărindu-l

iar roiurile de papagali ţîşnesc şi umplu golurile făcute de morţi.

(din volumul „ghinga”, ed. Vinea, 2005)

 

gondont-gondont

gondont-gondont: de aproape un an corpul meu n-a mai zăcut în cafea
ci crescînd cu peste trei centimetri s-a iuţit şi
a început să se foiască neîncetat în jurul acestei fetiţe.

gondont-gondont: de aproape un an fumez şi mă hrănesc şi dorm
scurt şi cu rapiditate precum marele şobolan.

iată-mă tolănit în fotoliu: o jucărie imensă şi moale
peste care rareori îmi trec mîinile.

gondont-gondont: nici o mişcare în capul meu căci
de-acum capul meu stă la îndemîna acestei fetiţe durdulii
îmbrăcată într-o rochiţă de vară.

gondont-gondont zice ea dimineaţa şi
capul meu începe să lumineze în şase culori
şi începe să cînte şi începe să se rostogolească mecanic
la picioruşele ei.

gondont-gondont zice ea seara şi capul meu
imită perfect sunetele unui cocoş şi sunetele unei pisici
şi tristeţea unei vaci enorme.

gondont-gondont zice ea exact la două minute gondont-gondont
şi-mi tot îndeasă capul într-o cutiuţă roşie.

iar noaptea cînd în sfîrşit soţia mea îmi îngrijeşte
părţile mai casnice ale corpului
toată noaptea ca un cuc de ceas sare capul meu de pe pernă
şi chiar de nu mai e demult nimeni treaz
capul meu tot sună şi tot mişcă şi
gondont-gondont
pînă la urmă tot va face el pe cineva să rîdă în hohote

(din volumul „Dicţionarul Mara”, ed. Cartier, 2009)

Mai puţin manierist şi redundant decît Teodor Dună, mai original şi mai expresiv decît Cosmin Perţa sau Claudiu Komartin (ca să-l compar cu autori prinşi în aceeaşi direcţie poetică), Dan Coman are o poezie care excelează pe un singur strat. Şi ce altă dovadă poate fi mai bună în sprijinul ideii că straturile poeziei nu-s criterii valorice decît faptul că excelînd pe acest strat al expresivităţii Dan Coman reuşeşte să se impună ca unul dintre cei mai buni din generaţia lui.

p.s. volumul de proză de anul trecut, Irezistibil, are un capitol, maxim două, excelente (mai ales "o întâlnire cu cititorii", o povestire kafkiană cum bine spunea cineva, unde găsim, dincolo de straturile grele ale esteticului, un admirabil exerciţiu de marketing poetic

Un nou album Radiohead

Sunt foarte fericit şi recunoscător că se întîmplă, în sfîrşit. Cine a citit "Numele meu e Dmitri" ştie cît de mult datorez acestei formaţii. Şi nu mă refer la micile pasaje de fan, nici la menţionarea numelui lor în carte. E vorba despre mult mai mult, despre un anumit ritm şi tensiune pe care le-am furat direct de la ei. Pentru că tot ce mi-am dorit de la cartea asta, dacă mi-am dorit ceva de la ea, a fost să pot face pe cineva să simtă, citind-o, ce simt eu cînd ascult Radiohead.
Muţumesc, Radiohead, abia aştept să ascult albumul, am şi dat comanda.

http://www.thekingoflimbs.com/

  - cu plăcere