Gerunziul, normalitate şi capriciu

De regulă nu-s de acord cu folosirea gerunziului în poezie în alte cazuri decît cele care ţin de stricta necesitate. Asta pentru că gerunziul înmoaie verbul, făcîndu-l mai puţin percutant şi uşor de trecut cu vederea. De aceea consider riscantă folosirea lui altfel decît ca element de legătură între un cadru şi altul sau de la o acţiune la alta. Din acest punct de vedere poate să creeze un contrast benefic pentru text cu verbe la prezent sau perfect compus cu impact mai mare

„şi nu ştiu cum se face că e mereu dimineaţă
o dimineaţă întunecată, rece
cu ceaţa ridicându-se de pe lac alene
ori neverosimil de repede, aspirată de un plămân uriaş” (Marin Mălaicu-Hondrari)

Am ales un exemplu la întîmplare, puteau fi oricîte de acest gen, aici e clar că nu trebuie căutate însuşiri excepţionale unui fapt normal (adaug că în fragmentul citat accentul cade pe cel puţin 5-6 elemente, altele decît verbul la gerunziu)

Mai interesante mi se par alegerile care ies din tipar, fie că sunt capricii sau nu.

„aşa aud aşa ca printr-o uşă capitonată
frumoasele nopţii femeile minţii
sosesc întotdeauna la timp
vin întotdeauna flămînde
cu laptele fluturând” (John Partene)

E unul din rarele cazuri cînd gerunziul se suprapune peste elementul de impact, iar alegerea este una fericită şi nu atît a timpului folosit, cît a verbului, pentru că e singurulul fel în care verbul ăsta sună bine în formula dată. Mai sunt şi raţiuni de altă natură (e şi o rimă imperfectă acolo care adaugă muzicalitate)

Există însă cazuri cînd intenţia de dezaprobare îmi e uşor contracarată de formule ieşite din firesc. De remarcat este cazul gerunziului în poeziile lui Dan Coman, unde acest capriciu dă o notă particulară şi uşor recognoscibilă stilului:

„aici de treizeci de ani soarele înţepenit deasupra mea şi

trupul meu mirosind deja puternic a friptură de porc.

şi ghinga purtîndu-mă-n braţe şi pălind la fiecare pas

şi dîndu-şi capul pe spate.” (Dan Coman) 

ca un neg ca o uşoară albeaţă ca o bijuterie

trupul meu a ţîşnit într-o bună zi dintre vii direct în braţele ei

şi a început să crească aici de unul singur

şi a tot crescut timp de treizeci de ani.

şi femeia aceasta purtîndu-l zi de zi într-o parte a sa

şi dîndu-i necontenit să fumeze.

de la bun început trupul meu a fost nemişcat iar dacă a crescut

a crescut pentru că umbra lui creştea în el şi-l umfla şi-l împingea înainte.

un fel de boală rară care nu cauzează nimic cu adevărat

ca o astfel de boală trupul meu crescînd în neştire treizeci de ani 

şi treizeci de ani ghinga purtîndu-l în braţele ei

şi dîndu-i să ronţăie din cafele.

şi-n toţi aceşti ani ghinga era cea care se trezea dimineaţa şi

mă potrivea între genunchii săi şi îmi ritma mişcările cu propriile-i braţe

şi ghinga era cea care simţea cînd totul se apropie de sfîrşit

şi-atunci mă ridica iute deasupra capului său

şi-mi scutura trupul de cîteva ori în dreptul luminii. (Dan Coman)

Gerunziul acţionează aici, în comparaţie cu celelalte timpuri care rup mai uşor cadrele şi imprimă un stil alert, ca un prezent continuu, o acţiune plasată în fundal care durează de ceva timp, concomitent sau nu cu momentul vorbirii şi care nu s-a încheiat încă.