Dan Coman sau triumful expresivităţii prin comparaţie

anul cîrtiţei galbene

(Timpul, 2003; Vinea, 2004)

ghinga

(Vinea, 2005)

„Dicţionarul Mara”,

(Cartier, 2009)

Irezistibil

(proză, Cartea Românească, 2010)

Expresivitatea vine în poeziile lui Dan Coman în principal din comparaţie. Folosită cu stîngăcie de unii sau fără talent de alţii (pentru că pare facilă şi, nu-i aşa, merită încercată), această figură de stil este pe cît de simplă ca procedeu tehnic, pe atît de complicată ca element de expresivitate.

Dacă în primul volum, „anul cîrtiţei galbene”, comparaţia e folosită mai puţin, în următoarele volume aproape că nu mai găsim poezii care să nu se folosească de inventivitatea ei. Şi da, inventivitate e cuvîntul potrivit pentru că prin asta sunt comparaţiile din textele lui Dan Coman atît de puternice, iar inventivitatea, pe lîngă a asociaţiilor de termeni comparaţi, e o inventivitate care se regăseşte implicit la nivelul imaginilor.

Poezia lui Dan Coman e una care lucrează pe stratul expresivităţii, la fel ca toată poezia aşa-zisului neo-expresionism. 

Mizînd puternic pe imagine, 

capricioasă în folosirea gerunziului ca mod de exprimare a continuităţii acţiunilor eului perfect încadrat temporal prin acest procedeu în spaţiul în care se desfăşoară,

discretă şi curată pe stratul tehnic, 

cuminte pe cel al limbajului, 

unde cele mai îndrăzneţe mişcări(dacă le putem spune astfel) sunt interjecţiile, 

şi tensionată ca şi cum o umbră ar pluti deasupra ei neîncetat, contaminînd continuu vocea poetică,

această poezie îl face pe autor, pentru mine, unul dintre primii 3 favoriţi din toată poezia scriitorilor tineri.

veştile din gersa

(către cordoba)

9

noapte de noapte şase limbi de pisică lovind deodată laptele inimii

şi noapte de noapte mîinile mele apucîndu-se de tăblia patului şi scuturînd.

nu o febră peste măsură ci această prezenţă străină

izbită din plin de o prezenţă şi mai străină

iar în locul sîngelui o spumă galbenă mai subţire decît aerul.

acum un viţel splendid înroşit de propria-i respiraţie

trece puţin pe deasupra prietenilor şi trece foarte puţin pe deasupra mea

acum mîinile mele se apucă de tăblia patului

şi cineva peste măsură de puternic

e zguduit de spaimă înlăuntrul trupului meu.

(din volumul „anul cîrtiţei galbene”, ed. Vinea, 2004)

aş putea spune că m-am mai îmblînzit: respir pe deasupra lucrurilor

şi acestea puţin doar foarte puţin se clatină şi îmi ating faţa.

îi salut pe cei vii cu vechiul gest deşi asta pare să-i sperie cel mai mult.

în pămînt după treizeci de ani s-a luminat dar nimic n-a fost de văzut.

numai ghinga s-a bucurat şi şi-a mirosit pe ascuns trupul.

într-adevăr : m-am îmblînzit mult.

o burtă splendidă începe de pe-acum să-mi acopere tremurul.

viii s-au apropiat la o sută de metri de mine fără să strige

iar peste umărul iubitei mele, mai elegant decît o eşarfă de noapte

trupul iubitei mişcă într-un perfect echilibru.

m-am îmblînzit cu desăvîrşire. sunt liniştit:

nu am mai făcut pe nimeni să mă caute şi acesta este un lucru bun.

acum burta mea splendidă e cea care-mi menţine echilibrul.

pentru comoditate îmi aşez capul pe umăr şi imediat

vorbele mele pentru frumuseţea mea îmi pocnesc între buze

ca nişte seminţe uriaşe între dinţii unui cal. e atît de bine. e perfect:

după treizeci de ani un soare mic cît inima unei albine

se rostogoleşte prin pămînt întărindu-l

iar roiurile de papagali ţîşnesc şi umplu golurile făcute de morţi.

(din volumul „ghinga”, ed. Vinea, 2005)

 

gondont-gondont

gondont-gondont: de aproape un an corpul meu n-a mai zăcut în cafea
ci crescînd cu peste trei centimetri s-a iuţit şi
a început să se foiască neîncetat în jurul acestei fetiţe.

gondont-gondont: de aproape un an fumez şi mă hrănesc şi dorm
scurt şi cu rapiditate precum marele şobolan.

iată-mă tolănit în fotoliu: o jucărie imensă şi moale
peste care rareori îmi trec mîinile.

gondont-gondont: nici o mişcare în capul meu căci
de-acum capul meu stă la îndemîna acestei fetiţe durdulii
îmbrăcată într-o rochiţă de vară.

gondont-gondont zice ea dimineaţa şi
capul meu începe să lumineze în şase culori
şi începe să cînte şi începe să se rostogolească mecanic
la picioruşele ei.

gondont-gondont zice ea seara şi capul meu
imită perfect sunetele unui cocoş şi sunetele unei pisici
şi tristeţea unei vaci enorme.

gondont-gondont zice ea exact la două minute gondont-gondont
şi-mi tot îndeasă capul într-o cutiuţă roşie.

iar noaptea cînd în sfîrşit soţia mea îmi îngrijeşte
părţile mai casnice ale corpului
toată noaptea ca un cuc de ceas sare capul meu de pe pernă
şi chiar de nu mai e demult nimeni treaz
capul meu tot sună şi tot mişcă şi
gondont-gondont
pînă la urmă tot va face el pe cineva să rîdă în hohote

(din volumul „Dicţionarul Mara”, ed. Cartier, 2009)

Mai puţin manierist şi redundant decît Teodor Dună, mai original şi mai expresiv decît Cosmin Perţa sau Claudiu Komartin (ca să-l compar cu autori prinşi în aceeaşi direcţie poetică), Dan Coman are o poezie care excelează pe un singur strat. Şi ce altă dovadă poate fi mai bună în sprijinul ideii că straturile poeziei nu-s criterii valorice decît faptul că excelînd pe acest strat al expresivităţii Dan Coman reuşeşte să se impună ca unul dintre cei mai buni din generaţia lui.

p.s. volumul de proză de anul trecut, Irezistibil, are un capitol, maxim două, excelente (mai ales "o întâlnire cu cititorii", o povestire kafkiană cum bine spunea cineva, unde găsim, dincolo de straturile grele ale esteticului, un admirabil exerciţiu de marketing poetic