marți, 22 martie 2011

Despre metode de tăiere a versurilor pornind de la un exemplu din Dan Sociu

Ideea pentru postarea asta e inspirată de un text al lui Dan Sociu din cel mai recent volum de poezii, Pavor nocturn (Cartea Românească, 2011). Am văzut varianta din teaser şi varianta din volum. Dar ne întoarcem la asta mai tîrziu.

Tăierea versurilor mi se pare un element foarte important al tehnicii poetice. Unii o folosesc instinctiv, alţii conştient şi asumat, aş spune profesionist. Unii văd în ea o normă a ritmului, alţii ca element de bază al construirii tensiunii. Sunt poeţi care separă versurile aşa cum regizorii construiesc cadre (mai ales autorii care mizează mult pe imagine), şi sunt poeţi pentru care versurile pun în valoare topica şi torsiunile sensurilor (în cazul ăsta, mai ales, ingambamentul e un efect foarte puternic prin expresivitatea pe care o creează)

O primă metodă va fi însoţită de exemple în continuare: fiecare vers vine cu o imagine sau o idee nouă, aproape ruptă de celelalte astfel încît poezia pare aproape incoerentă ca o juxtapunere de cadre, fiecare cadru avînd o puternică autonomie:
"totul a fost filmat
covorul e curăţat
s-a aerisit dimineaţă
la început mi-a fost greaţă
nu mai văzusem intestine
după ce am respirat aer nou a fost bine
rola o duc la tipul ăla ciudat
parcă se aude o muzică de sub pat
aş dansa pe muzica asta"  (Andrei Peniuc)
sau:
"Depinzi de doza zilnică
sau de sentimentul că ţi-ai făcut bine treaba
şi faci zilnic aceleaşi drumuri,
deşi te-ai săturat de toate astea" (Claudiu Komartin)
sau, la fel:
"îmi place să sug rufele ude
îmi lipesc gura de ele înainte de a le stoarce
îmi umplu gura fiecare gaură din măsele
cu această apă" (Teodor Dună)
Acesta e un prim stadiu al tăierii versurilor unde separarea unităţilor poeziei se face pe criteriul alăturării sensurilor. E sau ar trebui să fie un mecanism potrivit de a muta centrul mijloacelor poetice spre limbaj sau topică. Sensurile fiecărei unităţi în parte interacţionează la nivelul minim unele cu celelalte, această lipsă a interacţiunii dintre ele făcînd ca tensiunea să rămînă liniară.

Un al doilea mecanism al tăierii versurilor este în principiu tot unul de adăugare, dar în cazul acesta sensurile interacţionează fără a se submina reciproc. Versurile au rolul de a adăuga informaţie şi sensuri celor anterioare, îmbogăţind perspectiva şi producînd surpriza. Tensiunea se acumulează, graficul e unul crescător, dar nu foarte abrupt. Miza în cazul ăsta cade pe expresivitate.
"şi eu continui să-ţi mîngîi genunchii
cu milă
cum aş mîngîia
două capete mici
arse de chimioterapie" (Dan Sociu)
sau:
"pe clapele reci
ale pianului mecanic
al acestei veri
incredibil de albe
îmi aşez
gîtul" (Angela Marinescu)
Ar fi aici destul de mult de discutat despre pauza dintre versuri, acel spaţiu unde senzaţiile anterioare se acumulează şi se liniştesc pentru a lăsa loc celor care urmează să vină. Din punctul ăsta de vedere, în metoda descrisă aici pauzele par insuficiente, motiv pentru care versurile tind să fie mai scurte pentru a crea un ritm mai lent care să permită dilatarea acestor pauze.

În fine, există un al treilea mod de a tăia versurile, unde sensurile se subminează torsionîndu-se unele pe altele. E un tip de poezie cu tentă subversivă care în mintea mea e reprezentată mai ales de poezia lui Răzvan Ţupa. Aproape că această tehnică face tot stilul: fiecare vers modifică sensul celui anterior, acţionînd ca o sursă care aprinde sau stinge cum vrea suprafaţa versurilor trecute (a se citi ridică sau coboară tensiunea, acţionînd ca un mecanism extrem de viu în interiorul textului)
"Ceea ce spui ne studiază atent poziţia corpului şi
faţa şi în general trage o concluzie despre
felul în care participăm fiecare dintre noi la viaţă" (Răzvan Ţupa)

Evident că acestea nu sunt singurele tehnici de tăiere a versurilor, N-am spus nimic despre expresivitatea ingambamentului şi exemple în acest sens despre cum influenţează acest fapt momentul în care se termină un vers şi începe următorul şi de asemenea n-am amintit metodele care au la bază criteriile ritmului (deşi cele enunţate nu le exclud).
Şi, la fel, n-am amintit metoda tăierii versurilor pe principiul secvenţelor. Să-i spunem a patra metodă. În acest ultim caz dau un scurt exemplu:
"noaptea încă lâncezea. eram trei şi eram în jurul unei mese,
toţi cu degetele desfăcute, cu podul palmei întors spre tavan, neclintiţi,
ca nişte statui oarbe" (Teodor Dună)
Deşi seamănă cu prima metodă enunţată, aici construcţia e coerentă, separarea făcînd-o nu cadre rupte unele de altele care fac sens şi singure, ci secvenţe legate între ele pe principiul textului dramatic în care unitatea poetică se termină odată cu decorul desfăşurării acţiunii.


Şi acum să mă întorc la punctul de unde plecasem, adică variantele de tăiere a versurilor într-un poem de Dan Sociu. Prima variantă este cea care apare pe teaserul cărţii de poezie, a doua variantă e cea din volum:
 prima variantă:
"într-o galaxie îndepărtată,
cu milioane de ani în urmă,
au fost zile de vară cînd, spre sfîrşitul lor,
la întoarcerea acasă,
am fi putut să rămînem o familie tînără,
cu sare de mare pe piele,
viitorul intact
şi nucleele atomilor în specia lor iniţială.
o ploaie scurtă s-ar fi topit deasupra flăcărilor,
arcuindu-se peste autostradă,
fără să o atingă.
dar verile acelea s-au terminat,
acum n-ar fi decît un ocol furios,
fără impact, printre umbre" (Dan Sociu)
 
a doua variantă:
"într-o galaxie îndepărtată, cu milioane de ani în urmă,
au fost zile de vară cînd, spre sfîrşitul lor,
la întoarcerea acasă, am fi putut să rămînem o familie
tînără, cu sare de mare pe piele, viitorul intact şi
nucleele atomilor în specia lor iniţială. o ploaie scurtă
s-ar fi topit deasupra flăcărilor, arcuindu-se peste
autostradă, fără să o atingă.
dar verile acelea s-au terminat, acum
n-ar fi decît un ocol furios, fără impact,
printre umbre" (Dan Sociu)

Înainte de toate, să spun că mi se pare un text excelent.
Personal prefer prima variantă pentru că ilustrează mult mai fidel ce ziceam mai sus la metoda a doua. Ar fi argumentul scurtării versurilor şi măririi pauzelor dintre versuri, apoi o mai bună producere a surprizei şi voi da doar un exemplu suficient de sugestiv:
"arcuindu-se peste autostradă,
fără să o atingă." creează o surpriză mult mai benefică pentru text, prin urmare un puseu de tensiune încărcat cu mult mai multă expresivitate decît varianta
"arcuindu-se peste
autostradă, fără să o atingă."
Prin urmare, ce se întîmplă aici, făcînd comparaţia care se impune, e următorul lucru: prima variantă e una unde tăierea versurilor se face prin a doua metodă, accentul cade pe producerea surprizei şi interacţiunea dintre sensuri şi deci o mai mare expresivitate. A doua variantă ilustrează ruperea versurilor pe principiul separării secvenţelor, aşadar deşi cîştigă în unitate în sensul că textul pare mai legat, cu pauze mai puţine şi mai puţin sacadat, întrerupt, pierde din expresivitate şi impact. Aici tehnica subminează expresivitatea. Nu e o subminare aşa de vizibilă sau cu efecte grave, dar sunt nuanţe pe care eu le interpretez ca deosebit de importante cu atît mai mult cu cît poezia lui dan e una a expresivităţii chiar dacă e o poezie extrem de tehnică (dar la el tehnica nu e un exoschelet ca la alţii, ci e scheletul interior şi invizibil care ţine tot restul în picioare)

3 comentarii:

  1. Foarte bun textul. Mi-a adus aminte de Sistematica poeziei a lui Eugen Negrici.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc, Ioana, din păcate n-am citit, dar o trec pe listă.

    RăspundețiȘtergere
  3. Liviu Dascălu6 mai 2012 la 22:24

    Foarte interesant, deşi încă nu m-am lămurit - sau sunt lucruri care merită discutate în continuare.

    RăspundețiȘtergere