Două antologii

E vorba despre “Cele mai frumoase poeme din 2010” apărută la Tracus Arte şi întocmită de Claudiu Komartin şi Radu Vancu şi de „Antologia Echinox”, un proiect remarcabil al echipei de redacţie a revistei Echinox din Cluj.
50 respectiv 52 de autori în două selecţii doldora de literatură proaspătă.

Ma simt onorat că apar în ambele antologii alături de atîţia poeţi foarte buni şi le sunt recunoscător celor care au iniţiat cele două proiecte că m-au inclus între scriitorii selectaţi.

Sunt două colecţii foarte frumoase care prind în cadru o bună parte a literaturii actuale. 

Băieţelul din maşină

Am încercat să-mi dau seama dacă scîrţîitul vine
de la ştergătoarele de parbriz sau din altă parte
şi în acel moment mîinile mi s-au încordat pe volan.
Afară, unde farurile se înfigeau puternic în noapte,
ploaia s-a înteţit pe capotă. Pe geamurile laterale şi pe
oglinda retrovizoare picăturile au lăsat urme oblice, lungi.

Muzica de la radio şi căldura venită prin instalaţia
de climatizare m-au înmuiat în scaun pînă cînd am simţit
că mă ia somnul, aşa că am crăpat geamul să intre puţină
răcoare, dar l-am închis repede: stropii de ploaie îmi udau
hanoracul. Întors într-o parte, am văzut prin fereastra unei case
ceva care a oprit în capul meu răpăitul ploii şi muzica

şi care acum mi se pare un filmuleţ scurt, deşi atunci,
într-o clipă, n-a fost nimic mai mult decît o pictură
care a alunecat peste geamurile maşinii: un copil stătea în picioare
în mijlocul camerei, între doi adulţi, şi ţinea capul în jos.
Femeia avea privirea ridicată către bărbat, iar bărbatul
ridicase o palmă. Niciunul n-a apucat să facă vreun gest

Mai întîi, tabloul i-a lăsat loc unei imagini deformate
cu mîinile mele pe volan reflectate răsturnat de parbriz.
Muzica de la radio a reuşit să ajungă la mine şi asta
a făcut să mă simt ca întors după mult timp dintr-o lume
îndepărtată. Abia cînd am atins pedala de frînă, am observat
că picioarele-mi tremură. Am tras pe dreapta, am lăsat motorul pornit.

Acum douăzeci de ani, un băieţel a închis uşa bucătăriei şi a fugit
spre dormitor. A rugat-o pe sora lui să dea radioul mai tare sau să
deschidă fereastra. Dar nici un sunet n-a putut acoperi
ţipetele din bucătărie şi farfuriile sparte. A doua zi, părinţii lui
erau veseli de parcă nimic nu se întîmplase, dar el şi acum
opreşte cîteodată maşina şi rămîne în ea aşa cum ar sta ghemuit sub masă.

Rescrierea

Nu cred în modificări(de cuvinte sau versuri întregi) care să facă dintr-o poezie proastă una bună. Dar cred în rescriere (în întregime). Cred că rescrierea poate să facă această diferenţă între un text slab şi unul bun.

Expresivitatea şi forţa limbajului cu exemple din poezia Angelei Marinescu

"cred că fac poezie de limbaj" zice Angela Marinescu într-un interviu savuros care începe cu "Nu te mai juca aşa, Alexandru, şi în Vatra ai făcut un dialog de căcat." şi continuă cu afirmaţii de o sinceritate debordantă.
Dar nu la interviu vreau să mă refer, ci la poezia Angelei Marinescu pornind de la afirmaţia din interviu. Încep cu două exemple suficient de reprezentative pentru felul în care văd eu poezia acestei poete (poezie care trebuie să spun de la început că are un efect extraordinar asupra felului în care concep construcţia unui text literar şi care are asupra mea o influenţă binefăcătoare)

“poemele grele, adică cele care se cîntăresc mult
şi greu, despre care, atunci cînd vorbim despre ele,
vorbim despre faptul că nu sunt, se scriu între aceleaşi
ziduri groase ale unor cazane subterane, în care îşi duc
veacul, într-un mod visceral aproape, deoarece sîngele
a fost împins între margini, pînă la ultimele consecinţe,
tuberculoşii
soldaţii
comuniştii
preoţii şi
amanţi ai războaielor,
uneori stăteau atîrnaţi ca liliecii, adevărate cadavre
suspendate în vid, dar cu gîtul foarte uşor înclinat înspre
cei ce ar fi putut fi în afara zidurilor, înclinare ce se
putea datora numai poziţiei lor neobişnuite, cît, mai
ales, posibilităţii lor de a fi aplicaţi pe un ştreang al
suferinţei sau pe funia erotică a pasiunii pentru politica morţii.” (Angela Marinescu)

contextul era deja ruinat, era vară şi lumina soarelui,
încă plină de forţă, ca abdomenul plat al celui ce ştie
să se hrănească numai cu aer, mă încălzea cu grijă,
aveam frigul în mine de prea mult timp pentru a neglija
acest aspect
la început m-am plimbat prin vechiul şi straniul cartier,
mă uitam numai în jos, atentă, educată intens să fiu pasivă
de către nişte părinţi anxioşi şi slabi din punct de vedere
politic,
din punct de vedere moral, devotamentul lor faţă de copii,
atît de puternic, spunea mai mult decît orice alt gest
spectaculos şi cazat în incinte masive.
mai tîrziu, am plonjat în grădina din spatele muzeului literaturii române,
cu gîndul să mai ies din carapace,
am vorbit cu Doina, plasticiana, ce bea bere într-o rochie
albă şi curată.
apoi m-am aşezat, cu frica în oase, la masa cu mulţi poeţi,
Marian Drăghici, Paul Vinicius, Ion Mureşan, Eugen Suciu,
cu prozatorul Ioan Groşan şi cu o femeie tînără, tăcută, frumoasă
ca o plantă carnivoră ce se odihneşte şi extrem de înaltă,
ce semăna cu Monica Vitti, căreia i-am făcut o curte nebună.

nici nu putea să stea bine pe scaun, de cît de înaltă era.

de-a lungul timpului, înconjuraţi de păsări de curte fără nici o
personalitate, dar şi de familiile lor revoltate,
poeţii noştri s-au transformat, din nişte aristocraţi romantici,
copleşiţi de o boală a secolului destul de cunoscută, în agenţi străini
ce nu mai vor altceva decît să dejoace proiecte culturale
ca nişte experţi.

internaţionalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării.

neputinţa era la ea acasă.
„cînd ai devenit neputincios, ai atins perfecţiunea”, le-am spus,
cu jumătate de gură,
asta numai pentru că, acolo, în jurul mesei, cei mai mulţi
sufereau din greu pentru că nu mai puteau scrie,
s-au recitat cîteva poeme cu gîndul la moarte
s-a mîncat cu gîndul la moarte
s-a băut cu gîndul la moarte
ne-am jignit cu gîndul la moarte
într-un tîrziu am plecat, poate că a fost ultima seară petrecută
cu fraţii mei bolnavi şi răutăcioşi

un film mut se despică încet pe un perete surd

acum, vara, oraşul arată ca o caracatiţă strălucind de splendoare

cînd am ajuns aproape de casă, Alexandru, bîlbîitul şi handicapatul,
mi-a năvălit în creier.
Alexandru, fiule, fratele meu cel mai mic, noi doi sîntem o svastică
făcută din ultimele aspiraţii ale fetei, bolnave de plămîni, ce încă
mai crede în puterea solitară a rugăciunii: melodia de 24 de carate,
degradarea fizică ce se petrece în lumina rece a umbrei ce se destramă
cenuşa rapidă.

pe clapele reci ale pianului mecanic
al acestei veri,
incredibil de albe,
îmi aşez
gîtul.

(Angela Marinescu, "Ultima seară")

Afirmaţia "cred că fac poezie de limbaj" e uşor inexactă sau mai corect spus plină de modestie, deşi cred că înţeleg raţionamentul care a stat la baza acestei concluzii. Şi spun asta pentru că acest tip de poezie face mai mult decît limbaj în sensul de inovaţie în resursele vocabularului. E vorba mai degrabă de nivelul inovaţiei în modul de a alătura(nu oricum, ci creînd o ordine a lor absolut particulară) elementele de limbaj şi de a le face să interacţioneze extrem de puternic între ele. E o poezie foarte tehnică şi în acelaşi timp plină de expresivitate. Dacă ne temeam cumva că tehnica omoară expresivitatea, putem să stăm liniştiţi (şi) cu această ocazie. Poeţii importanţi cunosc mecanismele ca tocmai tehnica să facă parte din resursele esenţiale ale expresivităţii.
Vorbim prin urmare de poezia unui limbaj expresiv caracterizat de energie (prin propria expresivitate) şi de forţă (prin tehnica bine controlată)

Iată în ce constă inovaţia: "funia erotică a pasiunii pentru politica morţii" sau "noi doi sîntem o svastică/făcută din ultimele aspiraţii ale fetei, bolnave de plămîni, ce încă/ mai crede în puterea solitară a rugăciunii" sau "internaţionalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării" şi încă: "educată intens să fiu pasivă/ de către nişte părinţi anxioşi şi slabi din punct de vedere/ politic". E un mod fascinant prin eleganţa de a construi textul, prin alegerea acelor cuvinte care nu prin ele însele, ci prin tensiunea pe care o creează punerea lor împreună o degajă cu o putere incredibilă. Vorbim implicit de o extraordinară individualizare a acestor elaborate mostre de arhitectură poetică prin care se obţine originalitatea şi vocea distinctă, inconfundabilă. E un spectacol cu mici descărcări de electricitate la tot pasul. O grijă obsedantă pentru limbaj şi modul lui de a acţiona asupra celui către care e îndreptat, un dispozitiv complex, cu elemente îmbinate foarte minuţios.
Şi da, limbajul e făcut să pară al vorbirii obişnuite, eliberat de zorzoanele unor figuri de stil inutile, dar nu e deloc al vorbirii obişnuite, e o variantă cristalizată cu toate proprietăţile iniţiale intacte.

Dar mai există un nivel al construirii limbajului în afara metodei de creare a ordinii între cuvinte.
Am vorbit într-o postare precedentă despre tăietura versurilor şi felul în care avem de-a face cu mai multe tipuri de tăiere a versurilor şi în funcţie de asta expresivitatea creată astfel. Dădeam un exemplu chiar din a doua poezie de mai sus, şi anume ultima strofă:
"pe clapele reci ale pianului mecanic
al acestei veri,
incredibil de albe,
îmi aşez
gîtul."
şi spuneam că unităţile poeziei(versurile) adaugă sensuri, îmbogăţesc perspectiva fără a se submina reciproc, adică fără a introduce elemente variabile care să modifice tensiunea sau potenţialul estetic al unităţilor precedente, ci numai să interacţioneze între ele într-un mod expresiv cu un grafic ascendent al tensiunii. E o prelungire la nivel structural al micilor construcţii în felul în care nişte căsuţe pline de rafinament alcătuiesc un cartier select şi complet funcţional prin modul de dispunere şi folosire a spaţiului.
Dar în acelaşi timp apar fragmente în care modul de tăiere a versurilor este cel al subminărilor şi mobilităţilor de sensuri şi tensiuni ca în:
"uneori stăteau atîrnaţi ca liliecii, adevărate cadavre
suspendate în vid, dar cu gîtul foarte uşor înclinat înspre
cei ce ar fi putut fi în afara zidurilor, înclinare ce se
putea datora numai poziţiei lor neobişnuite, cît, mai
ales, posibilităţii lor de a fi aplicaţi pe un ştreang al
suferinţei sau pe funia erotică a pasiunii pentru politica morţii"
E modul de dispunere a versurilor în care apar torsiunile şi în care expresivitatea totală a strofei nu e compusă din suma expresivităţilor versurilor, ci dintr-un procedeu mult mai subtil al îmbinărilor dintre ele în care tensiunile cresc sau scad în funcţie de versul care urmează. Fiecare vers acţionează asupra celor precedente ca într-o reacţie chimică prin care se toarnă o substanţă într-o eprubetă plină cu lichid căruia îi schimbă culoarea. Doar după ultimul vers poţi avea o imagine corectă asupra întregului text şi fragment şi, nevoit să reciteşti, îi descoperi cu plăcere felul în care a fost creat să se strecoare uşor în interiorul tău ca tirbuşonul.

19 and counting...

Da, numai 19 sunt norocoase :) poezii adică pentru volumul următor. Am tot revăzut şi selectat şi pot să spun că 19 sunt finalizate şi gata să intre în carte. Asta înseamnă cam jumătate din textele scrise pe tema asta, cea cu tata, pe care abia aştept s-o finalizez. Urmează să mai adaug şi altele şi am convingerea că pînă în decembrie voi fi gata.

Şi elevii premianţi copiază (din categoria exerciţiilor de admiraţie)

Recent, mi-am descoperit premiate (în 2010, dar eu aflu acum) cîteva fragmente de texte din volumul din 2006. Avînd în vedere că juriul a fost compus din Constantin Abăluţă, Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Rita Chirian şi Octavian Soviany (adică oameni care se pricep la poezie, unii chiar colegi de generaţie cu mine în gusturile cărora am încredere), vestea pare una cum nu se poate mai bună.

Doar că textele au fost trimise de un elev premiant ca fiind ale lui :) şi imaginaţi-vă surpriza cînd, vrînd să iau pulsul literaturii scrise de elevi, mi-am citit propriile poezii (care fie vorba între noi nici măcar n-au luat premiul cel mare)
Şi pentru că stările care mă încercau erau diferite, fără ca una din ele să poată fi dominantă, raţiunea a preluat toate impulsurile şi a hotărît să posteze aici ca pagină de jurnal.
În final ce pot să spun e că e şi ăsta un exerciţiu de admiraţie. Îi mulţumesc elevului/elevei pentru încrederea investită în textele mele  şi promit să nu-i divulg numele, pentru că am înţeles-o ca pe o copilărie care nu trebuie pedepsită prea aspru. Un lucru tare bun aici e că avem dovada că se citeşte poezie contemporană şi încă la nivel de liceu, iar asta e o bucurie imensă pentru mine. Apoi mulţumirea e dublă, pentru că măcar în felul ăsta sunt sigur că textele respective au fost citite sau recitite de oamenii din juriu.

Gerunziul, normalitate şi capriciu

De regulă nu-s de acord cu folosirea gerunziului în poezie în alte cazuri decît cele care ţin de stricta necesitate. Asta pentru că gerunziul înmoaie verbul, făcîndu-l mai puţin percutant şi uşor de trecut cu vederea. De aceea consider riscantă folosirea lui altfel decît ca element de legătură între un cadru şi altul sau de la o acţiune la alta. Din acest punct de vedere poate să creeze un contrast benefic pentru text cu verbe la prezent sau perfect compus cu impact mai mare

„şi nu ştiu cum se face că e mereu dimineaţă
o dimineaţă întunecată, rece
cu ceaţa ridicându-se de pe lac alene
ori neverosimil de repede, aspirată de un plămân uriaş” (Marin Mălaicu-Hondrari)

Am ales un exemplu la întîmplare, puteau fi oricîte de acest gen, aici e clar că nu trebuie căutate însuşiri excepţionale unui fapt normal (adaug că în fragmentul citat accentul cade pe cel puţin 5-6 elemente, altele decît verbul la gerunziu)

Mai interesante mi se par alegerile care ies din tipar, fie că sunt capricii sau nu.

„aşa aud aşa ca printr-o uşă capitonată
frumoasele nopţii femeile minţii
sosesc întotdeauna la timp
vin întotdeauna flămînde
cu laptele fluturând” (John Partene)

E unul din rarele cazuri cînd gerunziul se suprapune peste elementul de impact, iar alegerea este una fericită şi nu atît a timpului folosit, cît a verbului, pentru că e singurulul fel în care verbul ăsta sună bine în formula dată. Mai sunt şi raţiuni de altă natură (e şi o rimă imperfectă acolo care adaugă muzicalitate)

Există însă cazuri cînd intenţia de dezaprobare îmi e uşor contracarată de formule ieşite din firesc. De remarcat este cazul gerunziului în poeziile lui Dan Coman, unde acest capriciu dă o notă particulară şi uşor recognoscibilă stilului:

„aici de treizeci de ani soarele înţepenit deasupra mea şi

trupul meu mirosind deja puternic a friptură de porc.

şi ghinga purtîndu-mă-n braţe şi pălind la fiecare pas

şi dîndu-şi capul pe spate.” (Dan Coman) 

ca un neg ca o uşoară albeaţă ca o bijuterie

trupul meu a ţîşnit într-o bună zi dintre vii direct în braţele ei

şi a început să crească aici de unul singur

şi a tot crescut timp de treizeci de ani.

şi femeia aceasta purtîndu-l zi de zi într-o parte a sa

şi dîndu-i necontenit să fumeze.

de la bun început trupul meu a fost nemişcat iar dacă a crescut

a crescut pentru că umbra lui creştea în el şi-l umfla şi-l împingea înainte.

un fel de boală rară care nu cauzează nimic cu adevărat

ca o astfel de boală trupul meu crescînd în neştire treizeci de ani 

şi treizeci de ani ghinga purtîndu-l în braţele ei

şi dîndu-i să ronţăie din cafele.

şi-n toţi aceşti ani ghinga era cea care se trezea dimineaţa şi

mă potrivea între genunchii săi şi îmi ritma mişcările cu propriile-i braţe

şi ghinga era cea care simţea cînd totul se apropie de sfîrşit

şi-atunci mă ridica iute deasupra capului său

şi-mi scutura trupul de cîteva ori în dreptul luminii. (Dan Coman)

Gerunziul acţionează aici, în comparaţie cu celelalte timpuri care rup mai uşor cadrele şi imprimă un stil alert, ca un prezent continuu, o acţiune plasată în fundal care durează de ceva timp, concomitent sau nu cu momentul vorbirii şi care nu s-a încheiat încă.

Despre metode de tăiere a versurilor pornind de la un exemplu din Dan Sociu

Ideea pentru postarea asta e inspirată de un text al lui Dan Sociu din cel mai recent volum de poezii, Pavor nocturn (Cartea Românească, 2011). Am văzut varianta din teaser şi varianta din volum. Dar ne întoarcem la asta mai tîrziu.

Tăierea versurilor mi se pare un element foarte important al tehnicii poetice. Unii o folosesc instinctiv, alţii conştient şi asumat, aş spune profesionist. Unii văd în ea o normă a ritmului, alţii ca element de bază al construirii tensiunii. Sunt poeţi care separă versurile aşa cum regizorii construiesc cadre (mai ales autorii care mizează mult pe imagine), şi sunt poeţi pentru care versurile pun în valoare topica şi torsiunile sensurilor (în cazul ăsta, mai ales, ingambamentul e un efect foarte puternic prin expresivitatea pe care o creează)

O primă metodă va fi însoţită de exemple în continuare: fiecare vers vine cu o imagine sau o idee nouă, aproape ruptă de celelalte astfel încît poezia pare aproape incoerentă ca o juxtapunere de cadre, fiecare cadru avînd o puternică autonomie:
"totul a fost filmat
covorul e curăţat
s-a aerisit dimineaţă
la început mi-a fost greaţă
nu mai văzusem intestine
după ce am respirat aer nou a fost bine
rola o duc la tipul ăla ciudat
parcă se aude o muzică de sub pat
aş dansa pe muzica asta"  (Andrei Peniuc)
sau:
"Depinzi de doza zilnică
sau de sentimentul că ţi-ai făcut bine treaba
şi faci zilnic aceleaşi drumuri,
deşi te-ai săturat de toate astea" (Claudiu Komartin)
sau, la fel:
"îmi place să sug rufele ude
îmi lipesc gura de ele înainte de a le stoarce
îmi umplu gura fiecare gaură din măsele
cu această apă" (Teodor Dună)
Acesta e un prim stadiu al tăierii versurilor unde separarea unităţilor poeziei se face pe criteriul alăturării sensurilor. E sau ar trebui să fie un mecanism potrivit de a muta centrul mijloacelor poetice spre limbaj sau topică. Sensurile fiecărei unităţi în parte interacţionează la nivelul minim unele cu celelalte, această lipsă a interacţiunii dintre ele făcînd ca tensiunea să rămînă liniară.

Un al doilea mecanism al tăierii versurilor este în principiu tot unul de adăugare, dar în cazul acesta sensurile interacţionează fără a se submina reciproc. Versurile au rolul de a adăuga informaţie şi sensuri celor anterioare, îmbogăţind perspectiva şi producînd surpriza. Tensiunea se acumulează, graficul e unul crescător, dar nu foarte abrupt. Miza în cazul ăsta cade pe expresivitate.
"şi eu continui să-ţi mîngîi genunchii
cu milă
cum aş mîngîia
două capete mici
arse de chimioterapie" (Dan Sociu)
sau:
"pe clapele reci
ale pianului mecanic
al acestei veri
incredibil de albe
îmi aşez
gîtul" (Angela Marinescu)
Ar fi aici destul de mult de discutat despre pauza dintre versuri, acel spaţiu unde senzaţiile anterioare se acumulează şi se liniştesc pentru a lăsa loc celor care urmează să vină. Din punctul ăsta de vedere, în metoda descrisă aici pauzele par insuficiente, motiv pentru care versurile tind să fie mai scurte pentru a crea un ritm mai lent care să permită dilatarea acestor pauze.

În fine, există un al treilea mod de a tăia versurile, unde sensurile se subminează torsionîndu-se unele pe altele. E un tip de poezie cu tentă subversivă care în mintea mea e reprezentată mai ales de poezia lui Răzvan Ţupa. Aproape că această tehnică face tot stilul: fiecare vers modifică sensul celui anterior, acţionînd ca o sursă care aprinde sau stinge cum vrea suprafaţa versurilor trecute (a se citi ridică sau coboară tensiunea, acţionînd ca un mecanism extrem de viu în interiorul textului)
"Ceea ce spui ne studiază atent poziţia corpului şi
faţa şi în general trage o concluzie despre
felul în care participăm fiecare dintre noi la viaţă" (Răzvan Ţupa)

Evident că acestea nu sunt singurele tehnici de tăiere a versurilor, N-am spus nimic despre expresivitatea ingambamentului şi exemple în acest sens despre cum influenţează acest fapt momentul în care se termină un vers şi începe următorul şi de asemenea n-am amintit metodele care au la bază criteriile ritmului (deşi cele enunţate nu le exclud).
Şi, la fel, n-am amintit metoda tăierii versurilor pe principiul secvenţelor. Să-i spunem a patra metodă. În acest ultim caz dau un scurt exemplu:
"noaptea încă lâncezea. eram trei şi eram în jurul unei mese,
toţi cu degetele desfăcute, cu podul palmei întors spre tavan, neclintiţi,
ca nişte statui oarbe" (Teodor Dună)
Deşi seamănă cu prima metodă enunţată, aici construcţia e coerentă, separarea făcînd-o nu cadre rupte unele de altele care fac sens şi singure, ci secvenţe legate între ele pe principiul textului dramatic în care unitatea poetică se termină odată cu decorul desfăşurării acţiunii.


Şi acum să mă întorc la punctul de unde plecasem, adică variantele de tăiere a versurilor într-un poem de Dan Sociu. Prima variantă este cea care apare pe teaserul cărţii de poezie, a doua variantă e cea din volum:
 prima variantă:
"într-o galaxie îndepărtată,
cu milioane de ani în urmă,
au fost zile de vară cînd, spre sfîrşitul lor,
la întoarcerea acasă,
am fi putut să rămînem o familie tînără,
cu sare de mare pe piele,
viitorul intact
şi nucleele atomilor în specia lor iniţială.
o ploaie scurtă s-ar fi topit deasupra flăcărilor,
arcuindu-se peste autostradă,
fără să o atingă.
dar verile acelea s-au terminat,
acum n-ar fi decît un ocol furios,
fără impact, printre umbre" (Dan Sociu)
 
a doua variantă:
"într-o galaxie îndepărtată, cu milioane de ani în urmă,
au fost zile de vară cînd, spre sfîrşitul lor,
la întoarcerea acasă, am fi putut să rămînem o familie
tînără, cu sare de mare pe piele, viitorul intact şi
nucleele atomilor în specia lor iniţială. o ploaie scurtă
s-ar fi topit deasupra flăcărilor, arcuindu-se peste
autostradă, fără să o atingă.
dar verile acelea s-au terminat, acum
n-ar fi decît un ocol furios, fără impact,
printre umbre" (Dan Sociu)

Înainte de toate, să spun că mi se pare un text excelent.
Personal prefer prima variantă pentru că ilustrează mult mai fidel ce ziceam mai sus la metoda a doua. Ar fi argumentul scurtării versurilor şi măririi pauzelor dintre versuri, apoi o mai bună producere a surprizei şi voi da doar un exemplu suficient de sugestiv:
"arcuindu-se peste autostradă,
fără să o atingă." creează o surpriză mult mai benefică pentru text, prin urmare un puseu de tensiune încărcat cu mult mai multă expresivitate decît varianta
"arcuindu-se peste
autostradă, fără să o atingă."
Prin urmare, ce se întîmplă aici, făcînd comparaţia care se impune, e următorul lucru: prima variantă e una unde tăierea versurilor se face prin a doua metodă, accentul cade pe producerea surprizei şi interacţiunea dintre sensuri şi deci o mai mare expresivitate. A doua variantă ilustrează ruperea versurilor pe principiul separării secvenţelor, aşadar deşi cîştigă în unitate în sensul că textul pare mai legat, cu pauze mai puţine şi mai puţin sacadat, întrerupt, pierde din expresivitate şi impact. Aici tehnica subminează expresivitatea. Nu e o subminare aşa de vizibilă sau cu efecte grave, dar sunt nuanţe pe care eu le interpretez ca deosebit de importante cu atît mai mult cu cît poezia lui dan e una a expresivităţii chiar dacă e o poezie extrem de tehnică (dar la el tehnica nu e un exoschelet ca la alţii, ci e scheletul interior şi invizibil care ţine tot restul în picioare)

Avatar, heteronim, pseudonim

În decembrie 2010 Robert şi Dmitri au fost puşi faţă în faţă:

http://think.adevarul.ro/2010/12/avatar-poate-fi-via%C8%9Ba-virtuala-o-alternativa-la-cea-reala/

Nu ştiu ce mi-a venit azi să-mi aduc aminte şi să recitesc lucrurile astea care mi se par deja străine, deşi a trecut foarte puţin timp de atunci.
Poate e o tulburare temporară de identitate.
Sau poate e din cauza recenziei din Echinox a Laviniei Rogojină din care preiau aici finalul(sau nota de subsol, mă rog) care m-a distrat foarte mult:

"* Robert Mîndroiu este versiunea înregistrată în lumea reală a lui Dmitri Miticov. Debutează la editura Vinea în 2006 cu volumul Efectul de peliculă (sub numele din documentele oficiale). Reeditează volumul de poeme care poate fi accesat/ lecturat online în 2010 sub numele de Dmitri Miticov. Robert Mîndroiu este activ în domeniul bancar, dacă e să credem informațiile imprimate pe ultima copertă a cărții. Dmitri Miticov este activ la rândul său. Nu știm cu exactitate care dintre cei doi este mai real."

Adevărata problemă e că nici măcar eu nu ştiu care e mai real, pentru că propria realitate, aceea din afara literaturii, unde există job şi familie şi unde mergi şi faci cumpărături sau bei bere pare de multe ori un mediu virtual la care aş putea renunţa oricînd.

Băieţelul în pantaloni scurţi

Imaginea corpului tău
cum ieşi pe balcon
să fumezi
e o musculiţă care
mi se roteşte în cap
cînd încerc să adorm
şi bîzîie scurt.
De unde eşti,
mă poţi vedea bine:
ochii îmi sticlesc
ca două monede sub apă,
mîinile se întind prin întuneric
şi nu ajung la tine

Atît de nemişcat
în patul meu
încît bezna poate
să extragă sunete
din vena umflată sub gleznă
pe care nu o văd,
cum stau întins,
dar zvîcneşte de parcă
băieţelul în pantaloni scurţi
care-am fost
îmi dă tîrcoale prin cameră,
se aşează la picioarele mele
şi bate cu degetul în joacă.