Vernix

Ei stăteau la o masă pe o terasă
din Barcelona, fiecare cu un pahar de vin roşu în faţă.
Aerul dintre ei ar fi putut vorbi ore întregi, fără pauze,
dacă ar fi avut glas.

Ea a ridicat paharul
şi vinul atins de buzele rujate atent
a fost tulburat de îndoială, disperare şi neputinţă.
El a dus paharul la gură şi vinul a mustit
de narcisism, oboseală şi neputinţă.

Cînd şi-au întins mîinile unul spre altul, deasupra mesei,
printre pahare, monedele din pantalonii lui au zornăit
şi el a zîmbit, strîngîndu-i mîna cu drag,
gîndindu-se cît face nota, cît se cuvine
să lase bacşiş
şi cum va trebui să ocolească masa, la plecare,
cînd ea se va ridica, să-i tragă scaunul, s-o ajute.

Ea a zîmbit înapoi cu faţa scăldată în marele sentiment
în timp ce prin cap i se amestecau
mai multe imagini:
o pereche de săndăluţe verzi, din piele,
o parapantă portocalie deasupra mării,
un copil vînăt, abia născut,
plin de fire de sînge şi vernix,
care nu mai respiră.