Am găsit răspunsul în timp ce eram pe sanie
la o viteză incredibilă, pentru că închiseseră strada
pentru maşini şi făcuseră pîrtie pe serpentine, pînă la lac.
Prin urmare, în plină accelerare, răspunsul a trecut fulgerător
ca brazii de pe margine şi m-am gîndit că acum e cam tîrziu
să mă agăţ de el, adică să stau să-l sun pe om şi să-i spun
ştii, aveam în cap ce mi-ai zis la un moment dat
legat de poezie, că nu trebuie să trăieşti
atent la toate, să scrii tot ce ţi se întîmplă,
cum ar veni să faci marea plictiseală. Adică
să mai laşi poezia să treacă pe lîngă tine,
să te bucuri de ea cum vine nealterată.
Şi de aici două gînduri se dezvoltau în paralel.
Unul era despre cum o să depăşesc sania din faţă
care părea să nu se descurce prea bine, cu o manevră
picior stîng jos, ocolire, picior drept jos, revenire,
iar celălalt începea cu ştii, nu culeg din mers,
eu de fapt mă tot întorc şi nu ştiu niciodată ce pot
să găsesc, dacă e ce-am lăsat sau mintea mea completează,
cum ar veni eu nu sunt aici, ca-n Radiohead, ci tot în urmă,
ca acum, uite, alunec pe suprafaţa de gheaţă
a lacului Sfînta Ana, dar la mine e cum s-a clătinat
sania la prima curbă, mai devreme,
aproape să ne răsturnăm.
foarte fain
RăspundețiȘtergere