Debuturile în poezie din 2010, aşa cum le văd eu

"şi toată bucuria acelor ani trişti", m.duţescu, 
ed, Cartea Românească, 2010
"apasă", sorin despoT, 
ed, Cartea Românească, 2010
"Fuck Tense", Bogdan Lipcanu, 
casa de pariuri literare, 2010
"umilirea animalelor", val chimic, 
casa de pariuri literare, 2010
"marea pipeadă", iulia militaru, 
ed. brumar, 2010
"Poezii odioase de dragoste", Adrian Diniş, 
ed. Vinea, 2010
"Destulă pace pentru un război", Laurenţiu Ion, 
ed. Humanitas, 2010

S-a discutat destul de mult despre debuturile din 2010, mai mult pătimaş decît realist dacă includem aici şi discuţiile aprinse despre premiul Eminescu. Personal nu pot decît să fiu rezervat faţă de un debut, al oricui ar fi, pentru că o a doua carte poate oricînd să răstoarne ierarhiile involuntare pe care le facem (la fel cum tot la fel de uşor  le poate confirma). Cărţile mele preferate sunt „Şi toată bucuria acelor ani trişti” şi „Fuck Tense” cu un mic plus pentru cea din urmă (se va vedea şi de ce), fiecare cu punctele tari şi cu slăbiciunile (aproape) inevitabile.

E interesant că cele două cărţi au cîteva lucruri esenţiale în comun cum ar fi autenticitatea, o doză de nostalgie controlată foarte bine şi o candoare bine mascată. Ambii autori aduc în prim plan amintiri ale copilăriei. La cartea lui Duţescu figurile puternice sunt ale părinţilor unde există o delicateţe aproape neverosimilă a relaţiilor dintre aceste personaje. O fragilitate care face raporturile dintre aceste personaje, deşi naturale, uşor reţinute, ca şi cum o intensitate mai mare ar distruge farmecul normalităţii. La cartea lui Lipcanu, figurile mai prezente sunt ale prietenilor pe fondul social cunoscut care predispune la clişeizare (perioada comunistă). Din fericire pericolul clişeelor e ocolit cu dezinvoltură cu ajutorul umorului şi ironiei. Majoritatea textelor sunt savuroase, deşi înşelătoare (pentru că vocea vine în contrast cu timpul evocat şi creează un substrat de tensiune). La „postludiu” aş fi lăsat doar primul text, iar dacă din cele 83 de pagini ar fi rămas vreo 60 ar fi fost un volum muult mai bun.(şi totuşi sentimentul cel mai plăcut la acest autor e că mă duce cu gîndul la poeţii din celebra "Vînt potrivit pînă la tare") La părţi slabe să spun că „şi toată bucuria acelor ani trişti” e mai inegală şi are zone de stîngăcie. Prima parte merge pe o voce slabă, vocabularul e cuminte şi delicateţea şi fragilitatea despre care vorbeam creează un efect estetic foarte bun, deşi aş fi preferat ca textele să fie mai puţin discursive (să spun şi că mă enervează cumplit imperfectul în poezie). A doua parte, deşi plusează pe stratul vocabularului, o face cumva din interior, cu stratul amintit subordonat temei abordate, ceea ce îi subminează forţa şi creează senzaţia că opţiunea e mai potrivită prozei. Dincolo, în „Fuck Tense” felul cum vocea îşi exploatează cu disperare poveştile face dintr-o neîncetată disponibilitate un teritoriu presărat cu zone aride, încărcînd nu totdeauna justificat şi mai ales exagerat cu emoţie nostalgică şi cele mai banale dintre întîmplările timpului evocat.

„şi modul acesta în care-mi ofereau afecţiunea

Săptămînal

Cînd mă vizitau la bunici

Îi diferenţia de tot ce aveam în mod obişnuit acolo

Un pupic sub barbă şi altul pe nas

De la doi oameni tineri mirosind a parfum”

(şi toată bucuria acelor ani trişti, m.duţescu)

„era un joc, Marocco

Da’ era greu de găsit”

(Era, Bogdan Lipcanu)

Din „Apasă” reţin primele 3 texte şi mai ales ăsta (care pare scris sub influenţa poeziilor lui Răzvan Ţupa):

„nu poţi întîlni dincolo de tine

nici un amănunt cît de mic

din care să ţîşnească panica

nici cea mai mică sclipire

nici măcar o umbră semn

că amintirile zilelor grele

încă se usucă spînzurate” (pe podea, Sorin Despot)

Din păcate, în majoritatea celorlalte texte care urmează întîlnim destulă stîngăcie („un ecran luminos îmi aruncă în braţe/ fiecare piedică încasată în curte/ de la colegul invidios din şcoala primară”), kitsch(„privirile nu găseau orizonturi se îmbrăţişau / plonjînd în spirală printre făpturi narcotice”) şi superficialitate(„poemul cornet de seminţe”) care împreună cu un teribilism inutil („eu sunt căminul şi vreau să cad peste voi”, „e seara în care îmi pierd cel mai bun prieten/ în braţele unui paradox freudian” sau „dau traumele părinţilor mei/ de la cutremurul din 77 pe / tutun şi pişcoturi”) creează un amestec sinucigaş. Să nu ne descurajăm, însă, pentru că dacă şi-ar cenzura excesele de orice fel, autorul lui „apasă” ar putea scrie mai mult decît decent.

Toţi amicii mei care se pricep la poezie mai bine decît mine laudă „Umilirea animalelor”. Motivele sunt, dacă am înţeles corect, tema omului alienat într-o societate puternic tehnologizată şi nivelul tehnic de bună calitate al textelor. Trebuie să spun că oricît aş încerca să accept argumentele, cînd ajung la text se sfărîmă de parcă nici n-au fost şi odată cu ele bunăvoinţa mea sinceră. Da, primul text e foarte frumos(poate de aceea e şi cel mai citat), da, ultimul de asemenea are toate calităţile să-mi placă, şi totuşi . Am să aleg un text la întîmplare, să vedem cum funcţionează în acest caz poezia:

„m/f

pornesc şi sting aparatele, pornesc şi opresc aparatele

vreau să fiu lăsat în pace.

pentru că am intrat în producţie, nu pot fi lăsat în pace.

îmi las mîinile peste geam, într-o fantezie cretină

că sunt pe un vapor, iar rochia îmi flutură

(rochia e un episod din filmul urît, continental,

care te trage din nou şi din nou înapoi)

– urmează secvenţa cu cel care fumează gîndindu-se proiectiv

în cadru imobil –

ceva în creştere, dar mecanic – cu control susţinut

o lentilă mică, suprapusă,

ceva puternic, dar îndeajuns de labil,

ajunge să mă pervertească”(m/f, val chimic)

E artificial peste măsură (dar asumat, mi-ar spune amicii), total lipsit de expresivitate (dar nu-şi propune asta, sau poate chiar e mai expresiv dacă ştii să sapi suficient, ar spune aceiaşi amici), arid ca un studiu ştiinţific (nu vezi dincolo de temă, mi s-ar reproşa)

Problema, de fapt, e sensul în care evoluează tensiunea şi accentul pus pe elementul greşit. Nu mă deranjează tema omului alienat într-un decor al excesului tehnologic, ce mă deranjează e că evidentul contrast dintre elemente nu e folosit pentru a pune în valoare slăbiciunile omului, ci a face elogiul insipid al strălucirii mecanismelor. (Ca şi cum demersul nu ar fi recuperarea poeziei din zonele sterile, ci sterilizarea spaţiului poetic pînă la limitarea sardonică a oricărui efect estetic). Titlul mi se pare o sinecdocă pentru că volumul e o aluzie la umilirea oamenilor (umanităţii), numai că desensibilizarea prin chiar armele sensibilităţii e un cuţitaş tocit şi ineficient cînd vine vorba despre umilirea poeziei.

Cu unele reproşuri, mi-au plăcut şi „marea pipeadă” (iulia militaru) – un basm cult atît de diferit de poezia care se scrie azi, încît deşi vorbeşte pe-nţeles eu nu o pot pricepe (sunt sigur că aici intervine reticenţa mea faţă de ludic şi intertextualitate), „Destulă pace pentru un război” (Laurenţiu Ion) – unde îmi pare foarte rău că, deşi volumul e foarte atent construit şi curat din punct de vedere tehnic, vocea autorului e sufocată de vocile prea vizibile ale diverselor influenţe şi din care îmi place mult de tot partea asta:

„Zeci de insecte,
strălucitoare şi mici,
se izbesc de geamul meu.
Pietricele se rostogolesc pe acoperiş.
Un pic de stare epică şi destulă
pace pentru un război. Pentru mine şi
pentru ele,
apasă tu degetul meu cu al tău şi
răsfoieşte. Înainte de a declanşa
o întreagă bibliotecă
doar coborând colţul unei cărţi,
o formă frumoasă se zbătea ca o tumoare.
Şi nu demult, până am crezut că mucurile
de ţigară se mişcă
pe sub covor, propria voce îmi provoca
vânătăi pe gât —
surprind atunci: desfrâul kodak pe care
corporalizez teroarea, fotografiile pe care Delete;
şi-mi vine imediat în minte vineţiul meteorilor
de august.
Ca apoi să-mi permit vreo rafală.
Ca în Das Boot.
Şi să o ţin tot aşa.”(Destulă pace pentru un război, Laurenţiu Ion)

şi mi-a mai plăcut şi „Poezii odioase de dragoste” (Adrian Diniş) – unde avantajele oferite de candoare şi dezinvoltură sunt contrabalansate de o logoree copilărească. O poezie expansivă în care temele, imaginile şi ideile creează o mişcare poetică amplă  ca un efect de domino – poate de aici şi înclinaţia către continua dezvoltare a textului, de îmbogăţirea lui neîntreruptă mai ales în plan cantitativ, lucru care pe cît de enervant e uneori, pe atît de de nostim şi atrăgător alteori.