Cum e cu poezia

Văd poezia ca pe un studiu, o cercetare. Ce facem noi, atunci cînd scriem un text, se numeşte cercetare literară. De aceea nici nu are sens să insistăm prea mult pe influenţe, pentru că ele nu-s decît nişte demonstraţii pe baza cărora putem împinge mai în faţă studiul cu scopul de a descoperi elemente de noutate.
Influenţele mele sunt nişte formule deja enunţate, pe baza cărora încerc să găsesc altele.

Antologia Dmitri

(cw straturi)

 

Stau la masă cu poeţii. Fiecare are în faţa lui, pe masă, un nasture alb. Îl ridică în dreptul ochilor şi priveşte prin găurele.



Sgb

Ah, Adina, prin găurile acestui nasture
văd pizda ta alunecoasă,
poemul meu e alunecos din cauza pizdei tale
alunecoase,
mîinile tale sunt două animale preistorice
fosilizate
de care îmi frec obrazul nebărbierit,
o să intru la tine în cameră ca un golan arogant
în şlapi şi în pantaloni scurţi
burta ta – focă slinoasă, fugărită de marinari
pune trei cuşti peste univers
să le străfulgerez
cu pula

Doar că-mi permit şi fiindcă

Alfred Nobel a luat premiul

sgb.







Claudiu Komartin

Vreau să-ţi povestesc despre mîinile mele descărnate
înţepenite dincolo de micile găuri ale nasturelui
unde aş putea pierde totul,
totul,
totul.
Şi despre o mică alee, în pantă,
unde tufişurile s-au pornit să tremure ciudat, sinistru,
cînd din capătul opus, frumuseţea ei
urcă la mine ca o carafă cu miere
pe scripetele propriilor mele însemnări
căptuşite cu tandreţe.
Cînd în sfîrşit, într-un aer blînd
înţesat cu insecte posomorîte,
pot să adorm,
să adorm,
să adorm.







Răzvan Ţupa

Şi iată, găurile nasturelui ating un platou de linişte
unde forma incertă a respiraţiei
se încarcă, de cealaltă parte, cu un pocnet scurt,
un transfer la un moment foarte precis
cînd căldura fiecărui organ
se mai află încă în tine,
nu pentru mult timp şi poate nici măcar
pînă la fiinţa cea mai apropiată
pe care n-ai apucat niciodată s-o înţelegi,
dar pînă la urmă nimic nu e mai mult decît
inspir-expir, sau intervalul complet în care
ai devenit altcineva odată cu înlocuirea
iminentă a tuturor celulelor tale.

Numele meu e Dmitri Miticov

Nu înţeleg de ce, cînd se vorbeşte de cartea mea, există nevoia să se adauge în paranteză pseudonimul lui ..., de parcă nu s-ar putea altfel. Faptul că am trecut pe coperta a patra a cărţii că Dmitri Miticov este pseudonimul lui... a fost în principal să evit adăugarea lui Dmitri în lista debutanţilor pentru că nu mi s-ar fi părut fair-play (apoi s-ar fi găsit voci să considere chiar că a fost ceva premeditat). A fost o măsură de precauţie şi în acelaşi timp un act de bravadă. Asta nu înseamnă că trebuie să adăugăm mereu "pseudonimul lui..." în acelaşi fel cum nu e nevoie să se precizeze Tudor Arghezi, pseudonimul lui Ion N. Theodorescu sau orice altceva (vă rog, nu luaţi comparaţia asta ca pe o dovadă de aroganţă, e prima care mi-a venit în minte). Îmi pare bine să vă cunosc, numele meu e Dmitri Miticov.

Dan Coman sau triumful expresivităţii prin comparaţie

anul cîrtiţei galbene

(Timpul, 2003; Vinea, 2004)

ghinga

(Vinea, 2005)

„Dicţionarul Mara”,

(Cartier, 2009)

Irezistibil

(proză, Cartea Românească, 2010)

Expresivitatea vine în poeziile lui Dan Coman în principal din comparaţie. Folosită cu stîngăcie de unii sau fără talent de alţii (pentru că pare facilă şi, nu-i aşa, merită încercată), această figură de stil este pe cît de simplă ca procedeu tehnic, pe atît de complicată ca element de expresivitate.

Dacă în primul volum, „anul cîrtiţei galbene”, comparaţia e folosită mai puţin, în următoarele volume aproape că nu mai găsim poezii care să nu se folosească de inventivitatea ei. Şi da, inventivitate e cuvîntul potrivit pentru că prin asta sunt comparaţiile din textele lui Dan Coman atît de puternice, iar inventivitatea, pe lîngă a asociaţiilor de termeni comparaţi, e o inventivitate care se regăseşte implicit la nivelul imaginilor.

Poezia lui Dan Coman e una care lucrează pe stratul expresivităţii, la fel ca toată poezia aşa-zisului neo-expresionism. 

Mizînd puternic pe imagine, 

capricioasă în folosirea gerunziului ca mod de exprimare a continuităţii acţiunilor eului perfect încadrat temporal prin acest procedeu în spaţiul în care se desfăşoară,

discretă şi curată pe stratul tehnic, 

cuminte pe cel al limbajului, 

unde cele mai îndrăzneţe mişcări(dacă le putem spune astfel) sunt interjecţiile, 

şi tensionată ca şi cum o umbră ar pluti deasupra ei neîncetat, contaminînd continuu vocea poetică,

această poezie îl face pe autor, pentru mine, unul dintre primii 3 favoriţi din toată poezia scriitorilor tineri.

veştile din gersa

(către cordoba)

9

noapte de noapte şase limbi de pisică lovind deodată laptele inimii

şi noapte de noapte mîinile mele apucîndu-se de tăblia patului şi scuturînd.

nu o febră peste măsură ci această prezenţă străină

izbită din plin de o prezenţă şi mai străină

iar în locul sîngelui o spumă galbenă mai subţire decît aerul.

acum un viţel splendid înroşit de propria-i respiraţie

trece puţin pe deasupra prietenilor şi trece foarte puţin pe deasupra mea

acum mîinile mele se apucă de tăblia patului

şi cineva peste măsură de puternic

e zguduit de spaimă înlăuntrul trupului meu.

(din volumul „anul cîrtiţei galbene”, ed. Vinea, 2004)

aş putea spune că m-am mai îmblînzit: respir pe deasupra lucrurilor

şi acestea puţin doar foarte puţin se clatină şi îmi ating faţa.

îi salut pe cei vii cu vechiul gest deşi asta pare să-i sperie cel mai mult.

în pămînt după treizeci de ani s-a luminat dar nimic n-a fost de văzut.

numai ghinga s-a bucurat şi şi-a mirosit pe ascuns trupul.

într-adevăr : m-am îmblînzit mult.

o burtă splendidă începe de pe-acum să-mi acopere tremurul.

viii s-au apropiat la o sută de metri de mine fără să strige

iar peste umărul iubitei mele, mai elegant decît o eşarfă de noapte

trupul iubitei mişcă într-un perfect echilibru.

m-am îmblînzit cu desăvîrşire. sunt liniştit:

nu am mai făcut pe nimeni să mă caute şi acesta este un lucru bun.

acum burta mea splendidă e cea care-mi menţine echilibrul.

pentru comoditate îmi aşez capul pe umăr şi imediat

vorbele mele pentru frumuseţea mea îmi pocnesc între buze

ca nişte seminţe uriaşe între dinţii unui cal. e atît de bine. e perfect:

după treizeci de ani un soare mic cît inima unei albine

se rostogoleşte prin pămînt întărindu-l

iar roiurile de papagali ţîşnesc şi umplu golurile făcute de morţi.

(din volumul „ghinga”, ed. Vinea, 2005)

 

gondont-gondont

gondont-gondont: de aproape un an corpul meu n-a mai zăcut în cafea
ci crescînd cu peste trei centimetri s-a iuţit şi
a început să se foiască neîncetat în jurul acestei fetiţe.

gondont-gondont: de aproape un an fumez şi mă hrănesc şi dorm
scurt şi cu rapiditate precum marele şobolan.

iată-mă tolănit în fotoliu: o jucărie imensă şi moale
peste care rareori îmi trec mîinile.

gondont-gondont: nici o mişcare în capul meu căci
de-acum capul meu stă la îndemîna acestei fetiţe durdulii
îmbrăcată într-o rochiţă de vară.

gondont-gondont zice ea dimineaţa şi
capul meu începe să lumineze în şase culori
şi începe să cînte şi începe să se rostogolească mecanic
la picioruşele ei.

gondont-gondont zice ea seara şi capul meu
imită perfect sunetele unui cocoş şi sunetele unei pisici
şi tristeţea unei vaci enorme.

gondont-gondont zice ea exact la două minute gondont-gondont
şi-mi tot îndeasă capul într-o cutiuţă roşie.

iar noaptea cînd în sfîrşit soţia mea îmi îngrijeşte
părţile mai casnice ale corpului
toată noaptea ca un cuc de ceas sare capul meu de pe pernă
şi chiar de nu mai e demult nimeni treaz
capul meu tot sună şi tot mişcă şi
gondont-gondont
pînă la urmă tot va face el pe cineva să rîdă în hohote

(din volumul „Dicţionarul Mara”, ed. Cartier, 2009)

Mai puţin manierist şi redundant decît Teodor Dună, mai original şi mai expresiv decît Cosmin Perţa sau Claudiu Komartin (ca să-l compar cu autori prinşi în aceeaşi direcţie poetică), Dan Coman are o poezie care excelează pe un singur strat. Şi ce altă dovadă poate fi mai bună în sprijinul ideii că straturile poeziei nu-s criterii valorice decît faptul că excelînd pe acest strat al expresivităţii Dan Coman reuşeşte să se impună ca unul dintre cei mai buni din generaţia lui.

p.s. volumul de proză de anul trecut, Irezistibil, are un capitol, maxim două, excelente (mai ales "o întâlnire cu cititorii", o povestire kafkiană cum bine spunea cineva, unde găsim, dincolo de straturile grele ale esteticului, un admirabil exerciţiu de marketing poetic

Un nou album Radiohead

Sunt foarte fericit şi recunoscător că se întîmplă, în sfîrşit. Cine a citit "Numele meu e Dmitri" ştie cît de mult datorez acestei formaţii. Şi nu mă refer la micile pasaje de fan, nici la menţionarea numelui lor în carte. E vorba despre mult mai mult, despre un anumit ritm şi tensiune pe care le-am furat direct de la ei. Pentru că tot ce mi-am dorit de la cartea asta, dacă mi-am dorit ceva de la ea, a fost să pot face pe cineva să simtă, citind-o, ce simt eu cînd ascult Radiohead.
Muţumesc, Radiohead, abia aştept să ascult albumul, am şi dat comanda.

http://www.thekingoflimbs.com/

  - cu plăcere

Din categoria eu nu am fost precoce

Muream de nerăbdare să fac asta :)
Trebuie neapărat să mărturisesc cîteva din întîmplările rămase nepovestite din trecutul meu literar complet autist. Prin liceu, în clasa a 12-a, adică în 1999, am printat nişte pagini cu poeziile mele de atunci (28 de poezii scrise între 1996 şi 1999 cu data exactă a scrierii fiecăreia, sub text), le-am capsat frumos şi am împărţit colegilor cîte carte.
Ca să fim complet fixaţi în contextul literar al vremii, să spunem că în 1999 Mariana Marin publica "Mutilarea artistului la tinereţe", iar Ioan Es. Pop "Pantelimon 113 bis", debuta T.O.Bobe şi un an mai tîrziu debutau Marius Ianuş, Zvera Ion, Doina Ioanid şi Constantin Virgil Bănescu.
Bineînţeles, complet rupt de toate astea şi aflat sub puternica şi binefăcătoarea influenţă a lui... Mihai Eminescu, eu scoteam cartea despre care am zis mai devreme şi care conţinea poezii de genul ăsta

 Cîntecul lemnului

Sunt sîmbure-n craniul ţărînii, crescut
Din ude dureri picurate în mine,
Pe trepte de aer îmi sui soarta mut
Şi nu-mi mai ştiu glezna din leagăn de lut
Căci cînt muguri noi peste trepte străine.

Ochi verzi se desfac peste braţe mereu
Şi-mi tremură lumea-n privire de vînt,
De muzica oarbă a verdelui meu
Se-aprinde al vieţii murdar curcubeu-
Învaţă-mă, umbră, să uit să mai cînt...


...Dar cîntece-mi sună în sevă mai vii
Căci, stins, lăcrimez pe morminte noi cruci
Pe care dorm şterse figuri de copii;
Cu scînduri vopsesc trupuri vechi şi pustii
Şi plîng mai amar: umbră, unde le duci?

Şi uite aşa m-a găsit bacul, apoi facultate în Braşov şi eu cu literatura tot pe "vocabular", genul ăla de caieţel cu o linie roşie pe mijlocul paginii şi tot rupt complet de tot ce însemna poezia ultimilor 30 de ani (de fapt ajunsesem pe la Nichita şi ştiţi cum e cu nichita că te ţine abia te vindeci cu regim drastic)
 Între timp cenaclul US in BV şi în 2003 uniunea prin filiala Braşov a strîns 13 poeţi tineri printre care şi eu şi am scos un volum colectiv care chiar aşa s-a numit: "13" şi a apărut în 2003.
Şi acum cu contextul, ştiţi.
Cînd mă gîndesc

Despre folosirea imperfectului în poezie

(Nu pledez pentru înlăturarea totală a imperfectului din poezie, ci împotriva folosirii lui excesive)

Într-o discuţie de pe forumul clubliterar am spus lucrul ăsta care oricum se înţelegea din postarea precedentă cu debuturile din 2010 în poezie: anume că nu suport imperfectul în poezie. E adevărat că n-am adus prea multe explicaţii sau argumente în favoarea afirmaţiei mele, ceea ce o face nu foarte convingătoare, totuşi adevărată.
Destul de expeditiv, am spus acolo că mă refer în primul rînd la imperfectul care vine la pachet cu nostalgia şi ce poate fi mai facil şi mai previzibil, adică cerşetorie. Cerşetorie numesc o solicitare excesivă a empatiei celui care citeşte din partea autorului. Făcută cu instrumente simple: povestea, uniformizată de folosirea imperfectului, infuzia peste limită cu sentimentalism. Efectul creat este opus celui dorit: autorul îl forţează pe cititor să parcurgă tot drumul empatic către text, iar acesta din urmă are un reflex exact ca acţiunea şi reacţiunea, adică de aceeaşi intensitate şi sens opus, prin urmare nu mai face nici un pas în direcţia textului şi tinde să-l refuze din start.
Mai spuneam că-mi doresc un text nostalgic construit prin instrumente neconvenţionale. Într-un text care îşi propune să evoce un spaţiu din trecut, folosirea tuturor verbelor la imperfect duce la o tensiune liniară, de fapt tensiunea aproape că nu mai există, ruptura nu se produce şi totul ajunge să dea impresia de platitudine, austeritate din pct de vedere al tensiunii şi minim control tehnic. Prin urmare un text construit în felul ăsta ratează din start cel puţin două straturi: tensiunea şi expresivitatea. Mai rămîn limbajul şi tehnica şi cum am spus tehnica e deja în parte compromisă prin uzitarea destul de plată a timpului verbal. Iar la nivel de limbaj, o invenţie pe acest strat presupune în acelaşi timp şi un efect prin care textul devine mai alert, ceea ce atrage schimbări implicite şi la nivelul altor straturi. Dar un text construit pe schema imperfect/nostalgie/narativitate nu-şi propune aproape niciodată inovaţia nivelului de limbaj, el mizează pe expresivitate şi expresivitatea, gîndeşte autorul, vine din povestea propriu-zisă -- nimic mai fals.
Cînd am vorbit despre poezia lui Marius Ianuş spuneam că e unul dintre puţinele cazuri cînd nostalgia are la bază o schemă de tensiune care funcţionează (ceea ce nu e uşor deloc, aşa cum observăm). Mai pun poezia încă o dată aici ca să vedem de ce funcţionează. Există două moduri paralele de a construi tensiunea: un mod al palierelor pe care sunt puse imaginile şi raporturile dintre ele (din ruptura diferitelor cadre apare tensiunea, pe scurt poveşti şi imagini diferite rupte unele de altele, construite pe intensităţi diferite care interacţionează) şi un mod verbal la nivelul timpurilor verbale (deci din nou e vorba de ruptură şi tensiunea pe care o generează).
Concluzionînd, construcţia neconvenţională şi deci funcţională a tensiunii poetice vine din ruptura creată la nivelul tehnic al dispunerii textului şi timpurilor verbale şi din ruptura elementelor de expresivitate.
Să pun textul şi pe urmă închei:

Ştrumfii adevăraţi caută lumea adevărată în amintire

Au trecut cîţiva ani de cînd sufeream bot în bot

ca două javre dispuse.

Lumea, între timp, s-a strîmtat

şi a început să crape în coate…

Nu mai ştiu ce faci.

O mai ţii minte pe Iulia,

tristeţea şi nedumerirea noastră?

Iulia te iubea mai mult pe tine,

ăsta e adevărul adevărat

deşi n-ar trebui să ne dăm mari cu asta…

Unde eşti? Unde mai rulează

poantele tale năucitoare?

Am auzit că a murit taică-tu şi toate orele noastre

s-au răsucit în ochii mei ca un film mut.

Te-am rănit de multe ori. M-ai rănit şi tu.

n-am putut să-mi aduc aminte de ce şi

pentru cine.

Eşti cumva departe înfăşurat

într-un halou de fum şi dragoste.

Ionuţ, zîmbetul tău e numai amintire

şi mersul tău de girafă grăbită

e numai amintire.

(din volumul ”Ştrumfii afară din fabrică”, Ed. Cartea românească, 2007)

Recitind textul, rupturile sunt clare:
ruptura tehnică: avem o primă strofă cu 4 verbe la perfect compus şi doar unul la imperfect, apoi ruptură către versul izolat care conţine 2 verbe la prezent. Apoi strofa 3 e construită pe continuitarea prezentului din versul izolat şi din nou apare un verb la imperfect. Şi urmează: prezent-perfect compus-perfect compus-prezent. Avem deci o poezie a evocării, a nostalgiei după o tinereţe pierdută în care apar doar două! verbe la imperfect, adică suficient cît pentru a sugera, dar nu a trage cititorul de mînecă.

ruptura expresivităţii: fiecare strofă e construită pe un mecanism diferit de al celorlalte. Expresivitatea are niveluri de consistenţă diferite, de la zonele moi ale evocării (în strofele unde apare şi imperfectul) pînă la zonele tari cerebral-retorice unde raţiunea depăşeşte evocarea propriu-zisă şi reconstruieşte prezentul metaforizînd rămăşiţele unor întîmplări trecute.

Debuturile în poezie din 2010, aşa cum le văd eu

"şi toată bucuria acelor ani trişti", m.duţescu, 
ed, Cartea Românească, 2010
"apasă", sorin despoT, 
ed, Cartea Românească, 2010
"Fuck Tense", Bogdan Lipcanu, 
casa de pariuri literare, 2010
"umilirea animalelor", val chimic, 
casa de pariuri literare, 2010
"marea pipeadă", iulia militaru, 
ed. brumar, 2010
"Poezii odioase de dragoste", Adrian Diniş, 
ed. Vinea, 2010
"Destulă pace pentru un război", Laurenţiu Ion, 
ed. Humanitas, 2010

S-a discutat destul de mult despre debuturile din 2010, mai mult pătimaş decît realist dacă includem aici şi discuţiile aprinse despre premiul Eminescu. Personal nu pot decît să fiu rezervat faţă de un debut, al oricui ar fi, pentru că o a doua carte poate oricînd să răstoarne ierarhiile involuntare pe care le facem (la fel cum tot la fel de uşor  le poate confirma). Cărţile mele preferate sunt „Şi toată bucuria acelor ani trişti” şi „Fuck Tense” cu un mic plus pentru cea din urmă (se va vedea şi de ce), fiecare cu punctele tari şi cu slăbiciunile (aproape) inevitabile.

E interesant că cele două cărţi au cîteva lucruri esenţiale în comun cum ar fi autenticitatea, o doză de nostalgie controlată foarte bine şi o candoare bine mascată. Ambii autori aduc în prim plan amintiri ale copilăriei. La cartea lui Duţescu figurile puternice sunt ale părinţilor unde există o delicateţe aproape neverosimilă a relaţiilor dintre aceste personaje. O fragilitate care face raporturile dintre aceste personaje, deşi naturale, uşor reţinute, ca şi cum o intensitate mai mare ar distruge farmecul normalităţii. La cartea lui Lipcanu, figurile mai prezente sunt ale prietenilor pe fondul social cunoscut care predispune la clişeizare (perioada comunistă). Din fericire pericolul clişeelor e ocolit cu dezinvoltură cu ajutorul umorului şi ironiei. Majoritatea textelor sunt savuroase, deşi înşelătoare (pentru că vocea vine în contrast cu timpul evocat şi creează un substrat de tensiune). La „postludiu” aş fi lăsat doar primul text, iar dacă din cele 83 de pagini ar fi rămas vreo 60 ar fi fost un volum muult mai bun.(şi totuşi sentimentul cel mai plăcut la acest autor e că mă duce cu gîndul la poeţii din celebra "Vînt potrivit pînă la tare") La părţi slabe să spun că „şi toată bucuria acelor ani trişti” e mai inegală şi are zone de stîngăcie. Prima parte merge pe o voce slabă, vocabularul e cuminte şi delicateţea şi fragilitatea despre care vorbeam creează un efect estetic foarte bun, deşi aş fi preferat ca textele să fie mai puţin discursive (să spun şi că mă enervează cumplit imperfectul în poezie). A doua parte, deşi plusează pe stratul vocabularului, o face cumva din interior, cu stratul amintit subordonat temei abordate, ceea ce îi subminează forţa şi creează senzaţia că opţiunea e mai potrivită prozei. Dincolo, în „Fuck Tense” felul cum vocea îşi exploatează cu disperare poveştile face dintr-o neîncetată disponibilitate un teritoriu presărat cu zone aride, încărcînd nu totdeauna justificat şi mai ales exagerat cu emoţie nostalgică şi cele mai banale dintre întîmplările timpului evocat.

„şi modul acesta în care-mi ofereau afecţiunea

Săptămînal

Cînd mă vizitau la bunici

Îi diferenţia de tot ce aveam în mod obişnuit acolo

Un pupic sub barbă şi altul pe nas

De la doi oameni tineri mirosind a parfum”

(şi toată bucuria acelor ani trişti, m.duţescu)

„era un joc, Marocco

Da’ era greu de găsit”

(Era, Bogdan Lipcanu)

Din „Apasă” reţin primele 3 texte şi mai ales ăsta (care pare scris sub influenţa poeziilor lui Răzvan Ţupa):

„nu poţi întîlni dincolo de tine

nici un amănunt cît de mic

din care să ţîşnească panica

nici cea mai mică sclipire

nici măcar o umbră semn

că amintirile zilelor grele

încă se usucă spînzurate” (pe podea, Sorin Despot)

Din păcate, în majoritatea celorlalte texte care urmează întîlnim destulă stîngăcie („un ecran luminos îmi aruncă în braţe/ fiecare piedică încasată în curte/ de la colegul invidios din şcoala primară”), kitsch(„privirile nu găseau orizonturi se îmbrăţişau / plonjînd în spirală printre făpturi narcotice”) şi superficialitate(„poemul cornet de seminţe”) care împreună cu un teribilism inutil („eu sunt căminul şi vreau să cad peste voi”, „e seara în care îmi pierd cel mai bun prieten/ în braţele unui paradox freudian” sau „dau traumele părinţilor mei/ de la cutremurul din 77 pe / tutun şi pişcoturi”) creează un amestec sinucigaş. Să nu ne descurajăm, însă, pentru că dacă şi-ar cenzura excesele de orice fel, autorul lui „apasă” ar putea scrie mai mult decît decent.

Toţi amicii mei care se pricep la poezie mai bine decît mine laudă „Umilirea animalelor”. Motivele sunt, dacă am înţeles corect, tema omului alienat într-o societate puternic tehnologizată şi nivelul tehnic de bună calitate al textelor. Trebuie să spun că oricît aş încerca să accept argumentele, cînd ajung la text se sfărîmă de parcă nici n-au fost şi odată cu ele bunăvoinţa mea sinceră. Da, primul text e foarte frumos(poate de aceea e şi cel mai citat), da, ultimul de asemenea are toate calităţile să-mi placă, şi totuşi . Am să aleg un text la întîmplare, să vedem cum funcţionează în acest caz poezia:

„m/f

pornesc şi sting aparatele, pornesc şi opresc aparatele

vreau să fiu lăsat în pace.

pentru că am intrat în producţie, nu pot fi lăsat în pace.

îmi las mîinile peste geam, într-o fantezie cretină

că sunt pe un vapor, iar rochia îmi flutură

(rochia e un episod din filmul urît, continental,

care te trage din nou şi din nou înapoi)

– urmează secvenţa cu cel care fumează gîndindu-se proiectiv

în cadru imobil –

ceva în creştere, dar mecanic – cu control susţinut

o lentilă mică, suprapusă,

ceva puternic, dar îndeajuns de labil,

ajunge să mă pervertească”(m/f, val chimic)

E artificial peste măsură (dar asumat, mi-ar spune amicii), total lipsit de expresivitate (dar nu-şi propune asta, sau poate chiar e mai expresiv dacă ştii să sapi suficient, ar spune aceiaşi amici), arid ca un studiu ştiinţific (nu vezi dincolo de temă, mi s-ar reproşa)

Problema, de fapt, e sensul în care evoluează tensiunea şi accentul pus pe elementul greşit. Nu mă deranjează tema omului alienat într-un decor al excesului tehnologic, ce mă deranjează e că evidentul contrast dintre elemente nu e folosit pentru a pune în valoare slăbiciunile omului, ci a face elogiul insipid al strălucirii mecanismelor. (Ca şi cum demersul nu ar fi recuperarea poeziei din zonele sterile, ci sterilizarea spaţiului poetic pînă la limitarea sardonică a oricărui efect estetic). Titlul mi se pare o sinecdocă pentru că volumul e o aluzie la umilirea oamenilor (umanităţii), numai că desensibilizarea prin chiar armele sensibilităţii e un cuţitaş tocit şi ineficient cînd vine vorba despre umilirea poeziei.

Cu unele reproşuri, mi-au plăcut şi „marea pipeadă” (iulia militaru) – un basm cult atît de diferit de poezia care se scrie azi, încît deşi vorbeşte pe-nţeles eu nu o pot pricepe (sunt sigur că aici intervine reticenţa mea faţă de ludic şi intertextualitate), „Destulă pace pentru un război” (Laurenţiu Ion) – unde îmi pare foarte rău că, deşi volumul e foarte atent construit şi curat din punct de vedere tehnic, vocea autorului e sufocată de vocile prea vizibile ale diverselor influenţe şi din care îmi place mult de tot partea asta:

„Zeci de insecte,
strălucitoare şi mici,
se izbesc de geamul meu.
Pietricele se rostogolesc pe acoperiş.
Un pic de stare epică şi destulă
pace pentru un război. Pentru mine şi
pentru ele,
apasă tu degetul meu cu al tău şi
răsfoieşte. Înainte de a declanşa
o întreagă bibliotecă
doar coborând colţul unei cărţi,
o formă frumoasă se zbătea ca o tumoare.
Şi nu demult, până am crezut că mucurile
de ţigară se mişcă
pe sub covor, propria voce îmi provoca
vânătăi pe gât —
surprind atunci: desfrâul kodak pe care
corporalizez teroarea, fotografiile pe care Delete;
şi-mi vine imediat în minte vineţiul meteorilor
de august.
Ca apoi să-mi permit vreo rafală.
Ca în Das Boot.
Şi să o ţin tot aşa.”(Destulă pace pentru un război, Laurenţiu Ion)

şi mi-a mai plăcut şi „Poezii odioase de dragoste” (Adrian Diniş) – unde avantajele oferite de candoare şi dezinvoltură sunt contrabalansate de o logoree copilărească. O poezie expansivă în care temele, imaginile şi ideile creează o mişcare poetică amplă  ca un efect de domino – poate de aici şi înclinaţia către continua dezvoltare a textului, de îmbogăţirea lui neîntreruptă mai ales în plan cantitativ, lucru care pe cît de enervant e uneori, pe atît de de nostim şi atrăgător alteori.

Numele meu e Dmitri

Atunci cînd stăteam lîngă tine şi de fapt
nu-ţi mai aminteşti pentru că niciodată
nu ai avut mîna aşa de rece şi tare şi tot
trupul atît de ţeapăn ca în acele trei zile
prin urmare atunci l-am văzut prima dată
şi i-am făcut semne tot mai evidente la
un moment dat am strigat către el Dmitri
mişcă acolo chiar aşa dar nici nu s-a
clintit din locul lui  şi am făcut apoi
Dmitri hai în parcare unde jucam tenis
la peretele blocului neapărat peste linie
şi neapărat să cadă o singură dată altfel
ai pierdut hai cu mine Dmitri mă rugam ca
un prost şi el tot pe loc hai să plecăm
din sufragerie tata oricum e bine el nu e
aici şi într-un tîrziu s-a apropiat totuşi
aşa de mult peste orice spaţiu al intimităţii
numele meu e Dmitri asta e tot ce trebuie
să repeţi şi totul va fi exact ca înainte
aşa mi-a spus şi nu mi-aş fi adus minte cu
toate că se ţinea după mine peste tot dacă
n-ar fi fost clipa în care am dat ochii cu
mama de fapt tot lîngă tine eram şi prin
geamul deschis a intrat aerul negru pe urmă
praful şi atunci eu imediat numele meu
e Dmitri numele meu e Dmitri numele