Chişinău. Piesa 4: Cvas

Am deschis monitorul, dar se deschide
şi un drum care taie livada de pruni spre magistrală
unde mă primeşte la umbră
baraca Măgdăceşti.

La 06.32 a.m.
am traversat strada
şi mi-am trimis pentru azi
impulsuri care paralizează.

Nu m-am învăţat minte
să fiu pregătit pentru lucruri simple:
1. chiar şi o musculiţă intrată în ochi
te poate tulbura.
2. dincolo de geamul microbuzului trec în viteză
cîmpuri şi maşini, dar poţi să nu le vezi.
3. la gara centrală e posibil să încerci
un sentiment nou.

La 08.00 a.m. n-am lăsat nici o urmă:
am urcat şi am avansat încet printre scaune.
V-aţi aşezat pe locul de la geam,
m-am amestecat printre voi, am prins un loc bun.
Aţi privit în urmă cum stau pe trotuar
cu rucsacul în spate, lîngă tejgheaua de cvas,
am tras concluzii la rece, n-aţi mai rămas.

Chişinău. Piesa 3: Maladia

Ursuleţul de pluş de pe băncuţă
n-a cîntat cu noi la chitară.
Veioza atîrnată în copac a împins lumina
printre frunze, a strîns musculiţe.
Becul cu senzor a făcut
pe nebunul.

Voi aveţi senzorul fericirii în voi
şi senzorul fericirii se activează.

Aţi cîntat şi aţi pus sticla la rece,
aţi mîncat toate prunele.
Am vrut să particip, dar am tras talpa goală
pe covoraş şi m-am intimidat.
Am avut intenţii bune, dar acum tac.
Chitara s-a strecurat ca un şarpe de apă
care caută hrană.

A trecut starea asta bună printre noi
de mai multe ori. Apucă pisica, Dmitri,
fă-i vînt pe scări. Fă-te şi tu pierdut cumva,
ascunde-te după perdea. Hei, nici chiar aşa,
nici chiar aşa.

Chişinău. Piesa 2: Bitum

La micul dejun el e mai mult
pe entuziasm: vrei suc? Da. Cafea? Da.
Gem de caise cu unt? Categoric.
Bagă masă, bagă somn, bagă duş.
Eu sunt mai mult pe depresie: ascult
picamărul. Trec maşinile peste denivelări,
e şantier. Dacă îmi scapă din furculiţă felia
de salam, mă descurajez.
E bine şi aşa. Hai cu mine, Dmitri, să stăm în cameră
şi să nu ne spunem nimic, doar să ascultăm
ceasul cum ticăie.

El e pe entuziasm: citesc din Khasis şi i se duce
somnul, după care se turează pe interior,
sare din pat fericit şi ţopăie ca un copil.
Eu sunt mai mult pe izolare: citesc şi în tot
acest timp caut cu mîna stîngă telecomanda
pentru aer condiţionat.
Cu coada ochiului verific
nivelul semnalului wireless.
Ar fi bine să-mi fac o poză. Să mă conving
că sunt bine în continuare,
că sunt în viaţă.

Chişinău. Piesa 1: Glósóli

Din spatele geamului fumuriu
al microbuzului de Chişinău
am privit către soare
şi degeaba încercam să-l fixez
că făcea stînga-dreapta.

Cineva a lovit în scaun
şi m-a distras
pentru că în căşti era Glósóli
şi am crezut că intră basul
de nicăieri.

Între lentila ochelarilor
şi geamul microbuzului,
în impoderabilitate,
două pete mici şi ovale,
una verde şi alta portocalie,
răsărite din graţia nervului optic
atins de lumină,
mi s-au părut cele mai frumoase lucruri
de pe pămînt.

Cînd am închis ochii,
bila soarelui a rămas nemişcată
şi clară.

Soarele. Ultima frontieră

(Casiera de la benzinărie
s-a uitat lung. Uşa parcă s-a închis
cu încetinitorul.
A lăsat să iasă aer condiţionat)

Dimineaţa e roşu,
pe urmă portocaliu
şi alb,
pe urmă nu te mai poţi uita.

Eu, dacă aş putea, aş conduce
doar noaptea. Sunt într-a patra şi mai insist puţin
s-o duc într-a cincea. Maşina din faţă schimbă
din fază lungă în fază scurtă, iar eu
mă răzgîndesc, o las într-a patra
cu turometrul între două mii şi trei mii.

Noaptea sesizezi mai uşor diferenţele
de temperatură. Aici aerul cald şi muzica de la radio
înmoaie hanoracul, înmoaie mîinile, anunţă oboseală,
afară frigul şi liniştea se pliază pe asfaltul
care taie pădurea.

Doar noaptea, o viaţă
întreagă. Ziua să bag somn, ferit de parasolare.
Ziua soarele se face roşu, portocaliu şi alb.
Ziua toţi oamenii umblă de colo-colo.

Spre seară să alimentez la benzinării pustii şi numai
să întind banii – nici un cuvînt în plus,
rugîndu-mă să mă-nţeleagă din priviri.
Mort de frică dacă vrea să mă-ntrebe ceva, orice.

Gravitaţia Dmitri

1.
Ne-au învăţat noţiunile încă din şcoală:
au spus singurătate
şi ne-am apucat să despărţim în silabe,
dar vine o seară cînd intrăm în casă,
închidem uşa în urmă
şi se lasă liniştea,
iar asta e toată viaţa

2.
dacă stai pe spate lacrimile se adună
în ochi apoi alunecă în păr aceasta
este gravitaţia

bere blondă şi arămie şi neagră mergem
în pub mergem în club rupem etichetele şi aca-
să depresia

te trezeşti verifici cît e ceasul mai
dormi puţin te trezeşti şi te uiţi la ceas uite
zilele noastre

ţi-a venit să te duci într-un loc sau la
cineva stai puţin că nu se mai poate aceasta
este memoria

3.
Ne-au spus disperare şi frică
şi am început să căutăm sinonime şi rime,
dar într-o zi mîinile rămîn suspendate
deasupra tastaturii,
creierul trimite comenzi în direcţii greşite
şi nici măcar nu ştim
cît ar putea să dureze

O lectură la TNCP

Vineri, 18 mai, de la ora 17.00 la Librăria Bastilia, în cadrul TNCP voi citi niște texte inedite
programul complet al evenimentelor, aici

Ce scrie pe spatele tricoului

un fel de teaser al depresiei sau ce ar putea să scrie
pe spatele tricoului negru pe care-l tot vedeţi
dacă ar fi să vă imaginaţi că scrie ceva.
două pătrate colorate sau imaginea
stilizată a nostalgiei etc. etc.



ridicol
cerşetorie

'aici ar urma un citat al poetului contemporan care spunea că prin liceu...' - dar să lăsăm :) nu mă băgaţi în seamă, la un moment dat cînd îmi revin s-ar putea chiar şi postarea asta să capete sens.

Notaţie de vară

Am trecut de curba cu chioşc galben şi tonomat de cafea
unde ne-am oprit cu ani în urmă, ne-am dat jos

din maşini şi am rîs la glume, că aşa fac tinerii
care pleacă la mare. Dacă aş fi privit în direcţia aia

suficient de intens, aş fi observat că sunt
tot acolo. Totuşi nimic mai penibil acum decît să stai într-un club.

Tot acolo, rîzînd lîngă tonomat, aşa cum în alte locuri la fel
în cine ştie ce ipostaze am rămas –

şi uite vine un moment cînd ţi se luminează faţa
de parcă ai fi pe întuneric şi-ţi aprinzi o ţigară.

Am trecut de curba cu chioşc galben şi tonomat de cafea
şi faţa mi s-a luminat dintr-o dată. De data asta nu e un efect

vizual, adică te-ai putea uita prin geamul lateral, de afară,
degeaba – e doar o senzaţie pe care o poate şterge atît de uşor

maşina care vine din faţă sau radioul pe care îl aud
în răstimpuri. Totuşi nimic mai penibil acum decît să stai chinuit

de întrebări, oare ce e ăsta e un led pe mine roşu incandescent
ba nu, e capsa de la geacă în care bate lumina din club.

Un detaliu al poeziei de limbaj a Angelei Marinescu

În numărul 15/2012 al revistei România Literară au apărut nişte texte ale Angelei Marinescu din volumul în pregătire "Intimitate", prilej pentru mine de a relua postarea dedicată poeziei de limbaj unde m-am referit foarte pe scurt la acest tip particular de poezie.
Parcă mai ieri discutam despre "moda celor trei epitete" sau "epitetul triplu" şi dacă stăm atenţi doar la asta observăm o tendinţă în această direcţie în noile texte:
"haine de plumb
mate elegante academice" - e vorba aici despre cele 3 epitete adjectivale
"deoarece sunt bătrână. sunt inocentă. sunt autistă."
"o senzualitate inabilă
neutră
şi neverosimilă"
şi mai mult decît o tendinţă, aproape o obsesie a supralicitării (patru sau chiar mai multe epitete):
"somnoroasele femei
pasive, lascive, impregnate şi penetrate"
"viitorul este ultratrecut,
antimodern, sumbru, violent şi nebun "
"maginea rece a melancoliei
albastră, neagră, oranj şi de un galben sinistru"
Dar dincolo de aspectul cantitativ pe care ar fi cazul să nu insistăm mai mult decît e nevoie, e de remarcat alegerea epitetelor care nu e lăsată niciodată la voia întîmplării. Un detaliu al poeziei de limbaj este această alegere minuţioasă a epitetelor puse să rezoneze cu substantivul sau verbul pe care ele il determină. Într-o postare recentă dădeam exemple ale epitetelor din cărţile de poezie ale anului 2011 şi lăsam să se înţeleagă prin chiar exemplele date o stîngăcie şi o inabilitate de alegere a acestor mici motoare de expresivitate care ţin(stîngăcia şi inabilitatea, desigur) de o lipsă de experienţă să spunem :) dar şi de o superficialitate inexplicabilă.
Dintre resursele expresivităţii Angela Marinescu le alege exact pe acelea care nu-i duc poezia, aşa cum se întîmplă în cazul unor poeţi din aceeaşi generaţie, în derizoriu sau preţiozitate. Asta pentru că poezia de limbaj este o expoziţie plină de forţă a materialului de lucru al poetului şi nu doar o imagine colorată şi falsă a figurilor de stil forţate. Dacă ar fi să găsesc un corespondent potrivit din pictură aş spune că seamănă cu tehnica impasto. Poezia de limbaj nu poate fi asemănată decît cu o textură bogată în care materialul de lucru are consistenţă.
În general, noile texte duc mai departe stilul din "Probleme personale", deşi semne de slăbiciune sau oboseală există: asperităţi de limbaj
"o noninterpretare din ce în ce mai absconsă.
un nonloc din ce în ce mai izolat."
sau uşoare autopastişări:
"se observă cât de bolnavă sunt
după cum scriu,
stângaci, dezordonat,
cât de obosită sunt
şi cât de oligofrenă."
sau : " deoarece sunt bătrână. sunt inocentă. sunt autistă.",
ori pur şi simplu texte forţate de o "răceală extremă" (ca să parafrazăm) - aşa cum este poezia "Excludere".
Dar asta ţine mai degrabă de reglajul fin.
De departe cel mai bun text şi unul care va rămîne de referinţă pentru nivelul şi impactul poeziei Angelei Marinescu (aşa cum este şi poezia "Ultima seară" din volumul precedent) este "Am auzit cîntece", text pe care-mi permit să-l adaug integral (şi nu mai insist pe tăietura versurilor, pentru că am vorbit despre asta altădată, dar e un punct esenţial care trebuie urmărit) ca exemplu de poezie demnă de o admiraţie necenzurată:


Am auzit cântece

am auzit cântece în cer
şi eu sunt pe pământ,
mişcările mele sunt reci şi precise,
nu mai au căldura şi confuzia
stupidă
a tinereţii,
nu am vrut să mă nasc
ştergeţi-mi gura
cu o batistă radioactivă,
îndesaţi-mi-o pe gât,
ca pe-un poem
abstract
şi utopic.

(Angela Marinescu)