Un detaliu al poeziei de limbaj a Angelei Marinescu

În numărul 15/2012 al revistei România Literară au apărut nişte texte ale Angelei Marinescu din volumul în pregătire "Intimitate", prilej pentru mine de a relua postarea dedicată poeziei de limbaj unde m-am referit foarte pe scurt la acest tip particular de poezie.
Parcă mai ieri discutam despre "moda celor trei epitete" sau "epitetul triplu" şi dacă stăm atenţi doar la asta observăm o tendinţă în această direcţie în noile texte:
"haine de plumb
mate elegante academice" - e vorba aici despre cele 3 epitete adjectivale
"deoarece sunt bătrână. sunt inocentă. sunt autistă."
"o senzualitate inabilă
neutră
şi neverosimilă"
şi mai mult decît o tendinţă, aproape o obsesie a supralicitării (patru sau chiar mai multe epitete):
"somnoroasele femei
pasive, lascive, impregnate şi penetrate"
"viitorul este ultratrecut,
antimodern, sumbru, violent şi nebun "
"maginea rece a melancoliei
albastră, neagră, oranj şi de un galben sinistru"
Dar dincolo de aspectul cantitativ pe care ar fi cazul să nu insistăm mai mult decît e nevoie, e de remarcat alegerea epitetelor care nu e lăsată niciodată la voia întîmplării. Un detaliu al poeziei de limbaj este această alegere minuţioasă a epitetelor puse să rezoneze cu substantivul sau verbul pe care ele il determină. Într-o postare recentă dădeam exemple ale epitetelor din cărţile de poezie ale anului 2011 şi lăsam să se înţeleagă prin chiar exemplele date o stîngăcie şi o inabilitate de alegere a acestor mici motoare de expresivitate care ţin(stîngăcia şi inabilitatea, desigur) de o lipsă de experienţă să spunem :) dar şi de o superficialitate inexplicabilă.
Dintre resursele expresivităţii Angela Marinescu le alege exact pe acelea care nu-i duc poezia, aşa cum se întîmplă în cazul unor poeţi din aceeaşi generaţie, în derizoriu sau preţiozitate. Asta pentru că poezia de limbaj este o expoziţie plină de forţă a materialului de lucru al poetului şi nu doar o imagine colorată şi falsă a figurilor de stil forţate. Dacă ar fi să găsesc un corespondent potrivit din pictură aş spune că seamănă cu tehnica impasto. Poezia de limbaj nu poate fi asemănată decît cu o textură bogată în care materialul de lucru are consistenţă.
În general, noile texte duc mai departe stilul din "Probleme personale", deşi semne de slăbiciune sau oboseală există: asperităţi de limbaj
"o noninterpretare din ce în ce mai absconsă.
un nonloc din ce în ce mai izolat."
sau uşoare autopastişări:
"se observă cât de bolnavă sunt
după cum scriu,
stângaci, dezordonat,
cât de obosită sunt
şi cât de oligofrenă."
sau : " deoarece sunt bătrână. sunt inocentă. sunt autistă.",
ori pur şi simplu texte forţate de o "răceală extremă" (ca să parafrazăm) - aşa cum este poezia "Excludere".
Dar asta ţine mai degrabă de reglajul fin.
De departe cel mai bun text şi unul care va rămîne de referinţă pentru nivelul şi impactul poeziei Angelei Marinescu (aşa cum este şi poezia "Ultima seară" din volumul precedent) este "Am auzit cîntece", text pe care-mi permit să-l adaug integral (şi nu mai insist pe tăietura versurilor, pentru că am vorbit despre asta altădată, dar e un punct esenţial care trebuie urmărit) ca exemplu de poezie demnă de o admiraţie necenzurată:


Am auzit cântece

am auzit cântece în cer
şi eu sunt pe pământ,
mişcările mele sunt reci şi precise,
nu mai au căldura şi confuzia
stupidă
a tinereţii,
nu am vrut să mă nasc
ştergeţi-mi gura
cu o batistă radioactivă,
îndesaţi-mi-o pe gât,
ca pe-un poem
abstract
şi utopic.

(Angela Marinescu)