Lansarea antologiei Echinox la Bookfest 2011

Despre antologie am scris puţin mai jos, iar anunţul oficial e aici

"Sîmbătă, 28 mai, de la ora 13.00, la standul Delicatese Florescu (Pavilionul C5), va avea loc lansarea antologiei Echinox – Literatură română contemporană, care reuneşte un număr de 52 de autori români contemporani cu texte inedite.
Prezentarea antologiei va fi urmată de o sesiune de autografe pe revistă, la care vor participa o parte din autorii care se regăsesc în paginile acestui număr special."

Eu am răspuns prezent.

Mişcările lente din care răzbat sclipirile de expresivitate sau cum se contorsionează organismul viu care este limbajul (Răzvan Ţupa) (II)

Aşa. Recitind postarea precedentă am simţit nevoia unei reveniri. Pentru că n-aş vrea să fac poezia lui Răzvan Ţupa să semene cu invenţiile mele, ci să surprind cît mai obiectiv caracteristicile unei poezii care unora li se pare redundantă, altora plictisitoare sau chiar manieristă, mimetică, retorică, fără referent, în care singurul mecanism vizibil este al eschivei şi al atenţiei de a nu cădea în poante (sper că :) am reţinut cele mai importante reproşuri)
De aceea, revenirea e necesară pentru a face unele completări, pentru că am lăsat pe dinafară unele nuanţe din care, recitind postarea de ieri, apar întrebări esenţiale: dacă torsiunea se produce la trecerea de la un vers la altul, moment în care există o deviaţie de la cursul logic natural lăsînd terenul liber pentru apariţia surprizei pe care o putem numi sclipire de expresivitate, e lucrul ăsta general valabil, adică inclusiv în poemele în proză din unele secţiuni din "fetiş"? Dacă da, cum se produce ruptura nemaifiind marcată de tăietura versurilor? Dacă nu, atunci ce anume înlocuieşte mecanismul descris? mai e el valabil în condiţiile din urmă pentru a caracteriza întreaga poezie din volumele lui Răzvan Ţupa?
M-am întors, iată, înarmat cu aceste întrebări, dar mă tem că nu cu răspunsuri clare, ci numai încercări de a găsi locurile comune. Dar înainte de aceste încercări:

Să ne imaginăm un contorsionist care inventează mişcări foarte lente, de o lentoare senzuală, din care răzbat pînă la noi sclipiri de expresivitate din cînd în cînd ca şi cum obiectele metalice pe care le poartă pe corp strălucesc doar într-o lumină favorabilă sau să ne imaginăm că toate aceste mişcări preponderent încetinite alternează cu secvenţe în care se produc accelerări scurte şi intense şi că spectatorul, avînd vigilenţa adormită de secvenţele lente, revine imediat, ca trezit de accelerări, dar numai ca să constate că tot ce era mai important i-a scăpat printre degete. Cam asta e reprezentarea poeziei lui Răzvan Ţupa în mintea mea.

Secvenţele prozaice din "fetiş" (mă refer mai ales la "mijloace de transport în comun") au iscat întrebările puse mai sus, pentru că nu eram sigur dacă atunci cînd nu mai există o tăietură a versurilor mecanismul lor este acelaşi ca în celelalte. Mai întîi să vedem despre ce mecanism vorbim, luînd exemplul unui fragment cu tăietura versurilor la vedere:
"cu degetele lor verbale
încleştate pe nişte bare îmbrăcate în plastic
subţire ca în tramvai sau în metrou dar absolut
imaginare pentru poziţia noastră
virtual verticală balansată
ca o ameninţare serenă spre unul spre altul
orice ai spune
chiar şi cu orhideea cenuşie a tăcerii
n-au să aştepte de fapt
nimic chiar dacă asta ar putea să fie
smulgerea tăbliei inoxidabile de pe masa invizibilă pe care rostogolesc tîrguieli-
le mele sau pulverizarea acoperişurilor da
te gîndeşti la
strălucirea teribilă pe care privirea ta mirată o capătă" (Răzvan Ţupa, "marile operaţiuni" din "fetiş")
M-am referit de mai multe ori la acest mecanism, aşa că e posibil să mă repet. Să ne referim la fragmentul de mai sus. În principiu e vorba despre metafora "degetelor verbale" şi de la această intrigă metafora se dezvoltă la nivelul imaginilor(degetele verbale se încleştează pe barele învelite în plastic, exact ca acelea din metrou sau tramvai, etc.) - dar aici ne atrage atenţia o mişcare halucinantă care produce o ruptură esenţială între versuri: "dar absolut / imaginare pentru poziţia noastră". Prin urmare cursul metaforei comparative e întrerupt brusc de instanţa raţională, de acea excesivă cerebralitate "care n-a omorît pe nimeni". Să nu mai spun că metafore interioare ca "orhideea cenuşie a tăcerii" care pot scăpa vigilenţei din cauza întregului cu efect narcotic pot stîrni invidia oricărui mare poet (apropo de asta, tocmai am răspuns unui comentariu al lui m. care spunea ceva şi despre talent şi cred că aici se deschide oportunitatea de a discuta şi aspectul ăsta - doar că depăşeşte subiectul despre care discutăm acum, dar ca să fiu clar, contrar a ceea ce cred unii, eu cred că Răzvan Ţupa e unul dintre cei mai talentaţi poeţi şi asta e o evidenţă mascată doar de atenţia excesivă a unora pentru tehnicitate)
Ca să revenim la subiect, metafora se încheie cu "te gîndeşti la /strălucirea teribilă pe care privirea ta mirată o capătă"  - ceea ce marchează nu numai finalitatea fragmentului, ci şi reinterpretarea lui. Degetele verbale, adică acele spaţii în care cuvintele trasează traiectorii în aer sunt pretextul unei neîncetate întoarceri către sine şi către propriile semnale pe care ţi le trimiţi singur. Sau cum spuneam în comentariul meu la postarea precedentă, lucru valabil şi în acest caz: "versurile, prin modul lor de dispunere, nu numai că adaugă fiecare în parte elemente noi, dar aceste elemente, cu fiecare vers, modifică percepţia iniţială despre cele anterioare"

Cum rămîne însă cu fragmentele în proză? Să luăm un exemplu ales la întîmplare:
"o impresie persistentă că nu aş ceda ocaziei de a-ţi trimite mesaje spune el cuvînt cu cuvînt calea cea mai potrivită pentru o spălare pe mîini tu să le citeşti eu le-am scris ceea ce nu-i deloc exact". 
Concluzia imediată ar fi că nu e nici o diferenţă între aceste fragmente şi cele dispuse în versuri la nivelul mecanismului care e fără îndoială acelaşi.Fragmentul ar putea la fel de bine(în scopul de a scoate la suprafaţă modul de funcţionare) să fie dispus astfel:
 "o impresie persistentă că nu aş ceda ocaziei 
de a-ţi trimite mesaje spune el cuvînt cu cuvînt 
calea cea mai potrivită pentru o spălare pe mîini tu să 
le citeşti eu le-am scris 
ceea ce nu-i deloc exact"
Prin urmare, o dispunere în proză nu face mai mult decît a ascunde, voit sau nu, modul de funcţionare a mecanismului viu. O consecinţă imediată este atenuarea efectului, pentru că rupturile nu mai sunt atît de evidente şi surpriza nu mai este atît de puternică, în afara cazului în care vigilenţa cititorului e prezentă pentru a susţine lectura.

Sper că acum lucrurile sunt ceva mai clare. Dar pornind de aici, e necesară la un moment o discuţie despre talent, pentru că dincolo de toate straturile poeziei mai mult sau mai puţin vizibile, talentul este cel care face diferenţa întotdeauna.

Poezia lui Răzvan Ţupa sau contorsionistul organism viu care este limbajul

"fetiş"
(Semne, 2001; Vinea, 2003 - Editia a II-a "fetiş- o carte romaneasca a placerii")

 „corpuri româneşti”

(Cartea Românească, 2005)

„praf de stele - o serie din exercitiile mele”

(2011, în manuscris)

M-am referit pînă acum la poezia lui Răzvan Ţupa în două rînduri: cu ocazia postării despre modul de tăiere a versurilor şi la postarea despre expresivitatea prin limbaj în cazul Angelei Marinescu. În ambele cazuri, ajungeam la aceeaşi concluzie: în interiorul acestei poezii există un mecanism foarte viu care acţionează asupra sensurilor care se construiesc şi se destramă pentru a construi unele noi, lucrul ăsta făcîndu-se şi prin elementele tehnice ale dispunerii în versuri, dar şi prin torsiunile logice pentru care singura ameninţare e redundanţa. Spuneam că fiecare vers acţionează asupra celor anterioare, mutîndu-le de la cursul previzibil al logicii şi creînd un limbaj care funcţionează după alte reguli(şi da, asta face literatura, dacă e să generalizăm aproape naiv şi superficial, dar avem aici un caz particular foarte rar întîlnit în literatura de la noi şi chiar în acele cazuri, destul de izolat în cadrul operei unui autor)
Această poezie lucrează conştiincios pe fiecare strat, dar excelează evident pe stratul tehnicii şi al limbajului, dar nu în sensul invenţiei, ci asocierilor care torsionează şi deformează - iar asta generează, contrar tuturor aşteptărilor, o mare cantitate de expresivitate.

„Inventarea unui limbaj este sinonimă cu inventarea unui organism viu lăsa să se înţeleagă Ludwig Wittgenstein, unul dintre sfinţii filosofiei din secolul XX.”, scrie Răzvan Ţupa pe blogul lui, referindu-se la tinerii poeţi nedebutaţi cu o frază care-i caracterizează mai degrabă propria literatură.

Printre poeţii ultimei generaţii literare, Răzvan Ţupa este cel mai constant autor şi în acelaşi timp cel mai consecvent propriului program, oricare ar fi acela.

Volumele nu sunt numai colecţii de poezie, ci şi culegeri profund teoretizante despre „mişcările poeziei”, demonstraţii elaborate de tehnică sau, după caz, material didactic.

Dintre toate cărţile de poezie, despre cărţile de poezie ale lui Răzvan mi-e cel mai greu să vorbesc, noroc că nu fac critică, pentru că altfel aş fi fost pus în poziţia frustrantă în care deşi ştiu foarte bine cum funcţionează acest tip de poezie, îmi e foarte greu să explic pentru alţii.

Îmi e mai la îndemînă metafora copilului care se joacă cu un fir de apă pe care-l deviază neîncetat de la traiectoria lui naturală. Pentru că ce altceva poate fi „pentru că iarăşi nu am avut ce vorbi şi sunetele aveau impresia/greşită că trebuie să aibă un sens” decît o deviere între „impresia” şi „greşită” sau o ruptură adîncă între cele două versuri care produce atîta expresivitate.

Am vrut iniţial să elaborez un comentariu comparativ în care aş fi spus că în volumele ulterioare (dacă e să luăm în considerare şi recentul manuscris) nu mai găsim fragmente ca acelea din „fetiş”: „ai mei stăteau în viziru III la etajul 3 unde din cînd în cînd/îmi sprijineam bărbia de tocul ferestrei în bucătărie/şi mă holbam la oile care treceau pe calea călăraşilor” şi care rămîn nişte fragmente cu totul exotice faţă de „guşti sau vezi vorbele şi oxidarea minusculă pe care o întind peste orice gest” (ambele fac parte chiar din primul text al ediţiei din 2003 de la Vinea, ca şi cum în timp pornirile biografice au fost inhibate cu totul de o lirică a amplitudinii poeziei de limbaj). Aş mai fi spus că spre deosebire de poeziile lungi din „fetiş” urmează structuri mai condensate în „corpuri româneşti” pentru ca în ultimul volum disponibil doar online deocamdată textele să fie foarte scurte, aproape ca nişte notaţii de cîteva versuri care comunică unele cu altele. Tot comparativ aş spune că toate 3 volumele la care mă refer fac aceeaşi mişcare inestetică: teoretizează, mai mult sau mai puţin evident (adică înăuntrul sau în afara textului) propriul demers. Poate „fetiş” e cea mai curată din punctul ăsta de vedere, pentru că, apoi, „corpuri româneşti” cuprinde adevărate corolare numerotate ca în demonstraţiile ştiinţifice gen 3.3., 3.4 şamd de cele mai multe ori nu numai inutile, ci şi nocive pentru restul fragmentelor, iar în „praf de stele” jocurile cu rimele(interioare sau nu) din unele porţiuni ale volumului devin obositoare.

Dar n-aş insista în direcţia părţilor defavorizate ale poeziei lui Răzvan Ţupa (printre care putem adăuga un carneţel underground sau cîteva ambiţii antisecuriste), pentru că ele sunt prea mici pe lîngă importanţa reuşitelor. Iar cea mai însemnată reuşită este cea despre care vorbeam la început: în corpul acestei poezii de limbaj e un mecanism viu, o variabilă în mijlocul textului care acţionează permanent de la un capăt la altul al construcţiei poetice.

Dacă ar fi să ne întrebăm ce au în comun strofele următoare:

„soarele poate să-şi izbească la nesfîrşit

păianjenul transparent pe care ne-am obişnuit să-l luăm

   drept lumină

de marile hoteluri unde ne-am adăpostit

obscurităţile minuscule”

şi

„e destul de cald acum

mai e şi ziua asta cînd mă gîndesc

în continuuu să enumăr toate obiectele

absolut necesare între care mă simt străin”,

am spune că este aceeaşi disponibilitate de a deforma sensurile anterioare ca procedeu de a pregăti terenul pentru surpriză -- în urma căreia e necesar sau aproape obligatoriu să reiei ca să poţi reevalua, dar şi asta e deja prea tîrziu pentru că poezia s-a strecurat înăuntru foarte eficient o dată cu tot acest ritual de seducere.

Şi, cu riscul de a mă repeta, adaug una dintre construcţiile preferate care nu încetează să mă uimească:
"Ceea ce spui ne studiază atent poziţia corpului şi
faţa şi în general trage o concluzie despre
felul în care participăm fiecare dintre noi la viaţă" (Răzvan Ţupa)

p.s.  aştept volumul 3 la o editură, cu acest ciclu de poezii praf de stele şi cu acele poeme sportive daca reţin exact dintre care unele erau foarte frumoase.

Două antologii

E vorba despre “Cele mai frumoase poeme din 2010” apărută la Tracus Arte şi întocmită de Claudiu Komartin şi Radu Vancu şi de „Antologia Echinox”, un proiect remarcabil al echipei de redacţie a revistei Echinox din Cluj.
50 respectiv 52 de autori în două selecţii doldora de literatură proaspătă.

Ma simt onorat că apar în ambele antologii alături de atîţia poeţi foarte buni şi le sunt recunoscător celor care au iniţiat cele două proiecte că m-au inclus între scriitorii selectaţi.

Sunt două colecţii foarte frumoase care prind în cadru o bună parte a literaturii actuale. 

Băieţelul din maşină

Am încercat să-mi dau seama dacă scîrţîitul vine
de la ştergătoarele de parbriz sau din altă parte
şi în acel moment mîinile mi s-au încordat pe volan.
Afară, unde farurile se înfigeau puternic în noapte,
ploaia s-a înteţit pe capotă. Pe geamurile laterale şi pe
oglinda retrovizoare picăturile au lăsat urme oblice, lungi.

Muzica de la radio şi căldura venită prin instalaţia
de climatizare m-au înmuiat în scaun pînă cînd am simţit
că mă ia somnul, aşa că am crăpat geamul să intre puţină
răcoare, dar l-am închis repede: stropii de ploaie îmi udau
hanoracul. Întors într-o parte, am văzut prin fereastra unei case
ceva care a oprit în capul meu răpăitul ploii şi muzica

şi care acum mi se pare un filmuleţ scurt, deşi atunci,
într-o clipă, n-a fost nimic mai mult decît o pictură
care a alunecat peste geamurile maşinii: un copil stătea în picioare
în mijlocul camerei, între doi adulţi, şi ţinea capul în jos.
Femeia avea privirea ridicată către bărbat, iar bărbatul
ridicase o palmă. Niciunul n-a apucat să facă vreun gest

Mai întîi, tabloul i-a lăsat loc unei imagini deformate
cu mîinile mele pe volan reflectate răsturnat de parbriz.
Muzica de la radio a reuşit să ajungă la mine şi asta
a făcut să mă simt ca întors după mult timp dintr-o lume
îndepărtată. Abia cînd am atins pedala de frînă, am observat
că picioarele-mi tremură. Am tras pe dreapta, am lăsat motorul pornit.

Acum douăzeci de ani, un băieţel a închis uşa bucătăriei şi a fugit
spre dormitor. A rugat-o pe sora lui să dea radioul mai tare sau să
deschidă fereastra. Dar nici un sunet n-a putut acoperi
ţipetele din bucătărie şi farfuriile sparte. A doua zi, părinţii lui
erau veseli de parcă nimic nu se întîmplase, dar el şi acum
opreşte cîteodată maşina şi rămîne în ea aşa cum ar sta ghemuit sub masă.

Rescrierea

Nu cred în modificări(de cuvinte sau versuri întregi) care să facă dintr-o poezie proastă una bună. Dar cred în rescriere (în întregime). Cred că rescrierea poate să facă această diferenţă între un text slab şi unul bun.

Expresivitatea şi forţa limbajului cu exemple din poezia Angelei Marinescu

"cred că fac poezie de limbaj" zice Angela Marinescu într-un interviu savuros care începe cu "Nu te mai juca aşa, Alexandru, şi în Vatra ai făcut un dialog de căcat." şi continuă cu afirmaţii de o sinceritate debordantă.
Dar nu la interviu vreau să mă refer, ci la poezia Angelei Marinescu pornind de la afirmaţia din interviu. Încep cu două exemple suficient de reprezentative pentru felul în care văd eu poezia acestei poete (poezie care trebuie să spun de la început că are un efect extraordinar asupra felului în care concep construcţia unui text literar şi care are asupra mea o influenţă binefăcătoare)

“poemele grele, adică cele care se cîntăresc mult
şi greu, despre care, atunci cînd vorbim despre ele,
vorbim despre faptul că nu sunt, se scriu între aceleaşi
ziduri groase ale unor cazane subterane, în care îşi duc
veacul, într-un mod visceral aproape, deoarece sîngele
a fost împins între margini, pînă la ultimele consecinţe,
tuberculoşii
soldaţii
comuniştii
preoţii şi
amanţi ai războaielor,
uneori stăteau atîrnaţi ca liliecii, adevărate cadavre
suspendate în vid, dar cu gîtul foarte uşor înclinat înspre
cei ce ar fi putut fi în afara zidurilor, înclinare ce se
putea datora numai poziţiei lor neobişnuite, cît, mai
ales, posibilităţii lor de a fi aplicaţi pe un ştreang al
suferinţei sau pe funia erotică a pasiunii pentru politica morţii.” (Angela Marinescu)

contextul era deja ruinat, era vară şi lumina soarelui,
încă plină de forţă, ca abdomenul plat al celui ce ştie
să se hrănească numai cu aer, mă încălzea cu grijă,
aveam frigul în mine de prea mult timp pentru a neglija
acest aspect
la început m-am plimbat prin vechiul şi straniul cartier,
mă uitam numai în jos, atentă, educată intens să fiu pasivă
de către nişte părinţi anxioşi şi slabi din punct de vedere
politic,
din punct de vedere moral, devotamentul lor faţă de copii,
atît de puternic, spunea mai mult decît orice alt gest
spectaculos şi cazat în incinte masive.
mai tîrziu, am plonjat în grădina din spatele muzeului literaturii române,
cu gîndul să mai ies din carapace,
am vorbit cu Doina, plasticiana, ce bea bere într-o rochie
albă şi curată.
apoi m-am aşezat, cu frica în oase, la masa cu mulţi poeţi,
Marian Drăghici, Paul Vinicius, Ion Mureşan, Eugen Suciu,
cu prozatorul Ioan Groşan şi cu o femeie tînără, tăcută, frumoasă
ca o plantă carnivoră ce se odihneşte şi extrem de înaltă,
ce semăna cu Monica Vitti, căreia i-am făcut o curte nebună.

nici nu putea să stea bine pe scaun, de cît de înaltă era.

de-a lungul timpului, înconjuraţi de păsări de curte fără nici o
personalitate, dar şi de familiile lor revoltate,
poeţii noştri s-au transformat, din nişte aristocraţi romantici,
copleşiţi de o boală a secolului destul de cunoscută, în agenţi străini
ce nu mai vor altceva decît să dejoace proiecte culturale
ca nişte experţi.

internaţionalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării.

neputinţa era la ea acasă.
„cînd ai devenit neputincios, ai atins perfecţiunea”, le-am spus,
cu jumătate de gură,
asta numai pentru că, acolo, în jurul mesei, cei mai mulţi
sufereau din greu pentru că nu mai puteau scrie,
s-au recitat cîteva poeme cu gîndul la moarte
s-a mîncat cu gîndul la moarte
s-a băut cu gîndul la moarte
ne-am jignit cu gîndul la moarte
într-un tîrziu am plecat, poate că a fost ultima seară petrecută
cu fraţii mei bolnavi şi răutăcioşi

un film mut se despică încet pe un perete surd

acum, vara, oraşul arată ca o caracatiţă strălucind de splendoare

cînd am ajuns aproape de casă, Alexandru, bîlbîitul şi handicapatul,
mi-a năvălit în creier.
Alexandru, fiule, fratele meu cel mai mic, noi doi sîntem o svastică
făcută din ultimele aspiraţii ale fetei, bolnave de plămîni, ce încă
mai crede în puterea solitară a rugăciunii: melodia de 24 de carate,
degradarea fizică ce se petrece în lumina rece a umbrei ce se destramă
cenuşa rapidă.

pe clapele reci ale pianului mecanic
al acestei veri,
incredibil de albe,
îmi aşez
gîtul.

(Angela Marinescu, "Ultima seară")

Afirmaţia "cred că fac poezie de limbaj" e uşor inexactă sau mai corect spus plină de modestie, deşi cred că înţeleg raţionamentul care a stat la baza acestei concluzii. Şi spun asta pentru că acest tip de poezie face mai mult decît limbaj în sensul de inovaţie în resursele vocabularului. E vorba mai degrabă de nivelul inovaţiei în modul de a alătura(nu oricum, ci creînd o ordine a lor absolut particulară) elementele de limbaj şi de a le face să interacţioneze extrem de puternic între ele. E o poezie foarte tehnică şi în acelaşi timp plină de expresivitate. Dacă ne temeam cumva că tehnica omoară expresivitatea, putem să stăm liniştiţi (şi) cu această ocazie. Poeţii importanţi cunosc mecanismele ca tocmai tehnica să facă parte din resursele esenţiale ale expresivităţii.
Vorbim prin urmare de poezia unui limbaj expresiv caracterizat de energie (prin propria expresivitate) şi de forţă (prin tehnica bine controlată)

Iată în ce constă inovaţia: "funia erotică a pasiunii pentru politica morţii" sau "noi doi sîntem o svastică/făcută din ultimele aspiraţii ale fetei, bolnave de plămîni, ce încă/ mai crede în puterea solitară a rugăciunii" sau "internaţionalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării" şi încă: "educată intens să fiu pasivă/ de către nişte părinţi anxioşi şi slabi din punct de vedere/ politic". E un mod fascinant prin eleganţa de a construi textul, prin alegerea acelor cuvinte care nu prin ele însele, ci prin tensiunea pe care o creează punerea lor împreună o degajă cu o putere incredibilă. Vorbim implicit de o extraordinară individualizare a acestor elaborate mostre de arhitectură poetică prin care se obţine originalitatea şi vocea distinctă, inconfundabilă. E un spectacol cu mici descărcări de electricitate la tot pasul. O grijă obsedantă pentru limbaj şi modul lui de a acţiona asupra celui către care e îndreptat, un dispozitiv complex, cu elemente îmbinate foarte minuţios.
Şi da, limbajul e făcut să pară al vorbirii obişnuite, eliberat de zorzoanele unor figuri de stil inutile, dar nu e deloc al vorbirii obişnuite, e o variantă cristalizată cu toate proprietăţile iniţiale intacte.

Dar mai există un nivel al construirii limbajului în afara metodei de creare a ordinii între cuvinte.
Am vorbit într-o postare precedentă despre tăietura versurilor şi felul în care avem de-a face cu mai multe tipuri de tăiere a versurilor şi în funcţie de asta expresivitatea creată astfel. Dădeam un exemplu chiar din a doua poezie de mai sus, şi anume ultima strofă:
"pe clapele reci ale pianului mecanic
al acestei veri,
incredibil de albe,
îmi aşez
gîtul."
şi spuneam că unităţile poeziei(versurile) adaugă sensuri, îmbogăţesc perspectiva fără a se submina reciproc, adică fără a introduce elemente variabile care să modifice tensiunea sau potenţialul estetic al unităţilor precedente, ci numai să interacţioneze între ele într-un mod expresiv cu un grafic ascendent al tensiunii. E o prelungire la nivel structural al micilor construcţii în felul în care nişte căsuţe pline de rafinament alcătuiesc un cartier select şi complet funcţional prin modul de dispunere şi folosire a spaţiului.
Dar în acelaşi timp apar fragmente în care modul de tăiere a versurilor este cel al subminărilor şi mobilităţilor de sensuri şi tensiuni ca în:
"uneori stăteau atîrnaţi ca liliecii, adevărate cadavre
suspendate în vid, dar cu gîtul foarte uşor înclinat înspre
cei ce ar fi putut fi în afara zidurilor, înclinare ce se
putea datora numai poziţiei lor neobişnuite, cît, mai
ales, posibilităţii lor de a fi aplicaţi pe un ştreang al
suferinţei sau pe funia erotică a pasiunii pentru politica morţii"
E modul de dispunere a versurilor în care apar torsiunile şi în care expresivitatea totală a strofei nu e compusă din suma expresivităţilor versurilor, ci dintr-un procedeu mult mai subtil al îmbinărilor dintre ele în care tensiunile cresc sau scad în funcţie de versul care urmează. Fiecare vers acţionează asupra celor precedente ca într-o reacţie chimică prin care se toarnă o substanţă într-o eprubetă plină cu lichid căruia îi schimbă culoarea. Doar după ultimul vers poţi avea o imagine corectă asupra întregului text şi fragment şi, nevoit să reciteşti, îi descoperi cu plăcere felul în care a fost creat să se strecoare uşor în interiorul tău ca tirbuşonul.

19 and counting...

Da, numai 19 sunt norocoase :) poezii adică pentru volumul următor. Am tot revăzut şi selectat şi pot să spun că 19 sunt finalizate şi gata să intre în carte. Asta înseamnă cam jumătate din textele scrise pe tema asta, cea cu tata, pe care abia aştept s-o finalizez. Urmează să mai adaug şi altele şi am convingerea că pînă în decembrie voi fi gata.

Şi elevii premianţi copiază (din categoria exerciţiilor de admiraţie)

Recent, mi-am descoperit premiate (în 2010, dar eu aflu acum) cîteva fragmente de texte din volumul din 2006. Avînd în vedere că juriul a fost compus din Constantin Abăluţă, Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Rita Chirian şi Octavian Soviany (adică oameni care se pricep la poezie, unii chiar colegi de generaţie cu mine în gusturile cărora am încredere), vestea pare una cum nu se poate mai bună.

Doar că textele au fost trimise de un elev premiant ca fiind ale lui :) şi imaginaţi-vă surpriza cînd, vrînd să iau pulsul literaturii scrise de elevi, mi-am citit propriile poezii (care fie vorba între noi nici măcar n-au luat premiul cel mare)
Şi pentru că stările care mă încercau erau diferite, fără ca una din ele să poată fi dominantă, raţiunea a preluat toate impulsurile şi a hotărît să posteze aici ca pagină de jurnal.
În final ce pot să spun e că e şi ăsta un exerciţiu de admiraţie. Îi mulţumesc elevului/elevei pentru încrederea investită în textele mele  şi promit să nu-i divulg numele, pentru că am înţeles-o ca pe o copilărie care nu trebuie pedepsită prea aspru. Un lucru tare bun aici e că avem dovada că se citeşte poezie contemporană şi încă la nivel de liceu, iar asta e o bucurie imensă pentru mine. Apoi mulţumirea e dublă, pentru că măcar în felul ăsta sunt sigur că textele respective au fost citite sau recitite de oamenii din juriu.

Gerunziul, normalitate şi capriciu

De regulă nu-s de acord cu folosirea gerunziului în poezie în alte cazuri decît cele care ţin de stricta necesitate. Asta pentru că gerunziul înmoaie verbul, făcîndu-l mai puţin percutant şi uşor de trecut cu vederea. De aceea consider riscantă folosirea lui altfel decît ca element de legătură între un cadru şi altul sau de la o acţiune la alta. Din acest punct de vedere poate să creeze un contrast benefic pentru text cu verbe la prezent sau perfect compus cu impact mai mare

„şi nu ştiu cum se face că e mereu dimineaţă
o dimineaţă întunecată, rece
cu ceaţa ridicându-se de pe lac alene
ori neverosimil de repede, aspirată de un plămân uriaş” (Marin Mălaicu-Hondrari)

Am ales un exemplu la întîmplare, puteau fi oricîte de acest gen, aici e clar că nu trebuie căutate însuşiri excepţionale unui fapt normal (adaug că în fragmentul citat accentul cade pe cel puţin 5-6 elemente, altele decît verbul la gerunziu)

Mai interesante mi se par alegerile care ies din tipar, fie că sunt capricii sau nu.

„aşa aud aşa ca printr-o uşă capitonată
frumoasele nopţii femeile minţii
sosesc întotdeauna la timp
vin întotdeauna flămînde
cu laptele fluturând” (John Partene)

E unul din rarele cazuri cînd gerunziul se suprapune peste elementul de impact, iar alegerea este una fericită şi nu atît a timpului folosit, cît a verbului, pentru că e singurulul fel în care verbul ăsta sună bine în formula dată. Mai sunt şi raţiuni de altă natură (e şi o rimă imperfectă acolo care adaugă muzicalitate)

Există însă cazuri cînd intenţia de dezaprobare îmi e uşor contracarată de formule ieşite din firesc. De remarcat este cazul gerunziului în poeziile lui Dan Coman, unde acest capriciu dă o notă particulară şi uşor recognoscibilă stilului:

„aici de treizeci de ani soarele înţepenit deasupra mea şi

trupul meu mirosind deja puternic a friptură de porc.

şi ghinga purtîndu-mă-n braţe şi pălind la fiecare pas

şi dîndu-şi capul pe spate.” (Dan Coman) 

ca un neg ca o uşoară albeaţă ca o bijuterie

trupul meu a ţîşnit într-o bună zi dintre vii direct în braţele ei

şi a început să crească aici de unul singur

şi a tot crescut timp de treizeci de ani.

şi femeia aceasta purtîndu-l zi de zi într-o parte a sa

şi dîndu-i necontenit să fumeze.

de la bun început trupul meu a fost nemişcat iar dacă a crescut

a crescut pentru că umbra lui creştea în el şi-l umfla şi-l împingea înainte.

un fel de boală rară care nu cauzează nimic cu adevărat

ca o astfel de boală trupul meu crescînd în neştire treizeci de ani 

şi treizeci de ani ghinga purtîndu-l în braţele ei

şi dîndu-i să ronţăie din cafele.

şi-n toţi aceşti ani ghinga era cea care se trezea dimineaţa şi

mă potrivea între genunchii săi şi îmi ritma mişcările cu propriile-i braţe

şi ghinga era cea care simţea cînd totul se apropie de sfîrşit

şi-atunci mă ridica iute deasupra capului său

şi-mi scutura trupul de cîteva ori în dreptul luminii. (Dan Coman)

Gerunziul acţionează aici, în comparaţie cu celelalte timpuri care rup mai uşor cadrele şi imprimă un stil alert, ca un prezent continuu, o acţiune plasată în fundal care durează de ceva timp, concomitent sau nu cu momentul vorbirii şi care nu s-a încheiat încă.