(GEODE)

Interludiu 1.3.1.: evenimente concomitente, memoria ca durată 
sau cîteva noțiuni introductive cu privire la energia întunecată 
Singura dovadă a existenței trecutului e memoria ta. Undeva
în creierul tău au pus singura definiție plauzibilă a timpului,
dacă ni se pare că există așa ceva. Poate că, totuși, e cum
ni s-a spus: derulezi rapid imagini succesive și crezi că
e mișcare. Desene animate pliate pe forma posibilă și
nu atît de animată a existenței. Ca și cum te-ai apuca
să ordonezi, sub controlul strict al memoriei, cîteva 
cadre ale unor experiențe personale doar pentru a
activa dispozitivul de anihilare a oricărui semn
de întrebare pe care l-a indus ideea de timp.

Cel mai fericit anotimp a fost cel în care inima ta a încetinit
pe un ecran constituit din implicațiile intense ale corpului
de ecuații Friedmann în cîmpul de proximitate a unui loc
deopotrivă infinit de mic și de dens, numit singularitate,
adică din versiuni simplificate derivate din ecuațiile 
relativității generale care să intermedieze o cale
de înțelegere a zonelor izolate și a structurilor
masive, ultradense din spațiu, unde legile
temporale tind să se estompeze pentru
a face loc energiei întunecate.

În acest punct, însuși discursul teoretic începe să se curbeze
în zona lui de continuitate sub masa și energia obiectelor
speculative (adică aproape vizibile) care transformă cu
repeziciune sensul interpretărilor plauzibile ale acelor
teze datate cărora, cîndva, le-au fost închinate și ode
și vin să reinterpreteze ideea clasică de expansiune
a Universului în sfera de acțiune a așa-numitelor
GEODE, reprezentative pentru tot ce-ar putea
să simbolizeze megastructura la care naveta
ta a reușit să ajungă: un final al călătoriei,
o porțiune de spațiu ce ți-a fost destinată,
dar mai ales o pungă imensă de energie
întunecată care cîștigă în greutate sub
forța amintirilor implantate derulate

și reinterpretate în cel mai personal mod în care memoria, prin
propriul efort de amplificare se poate constitui într-o entitate
externă care să le extragă ca pe niște momente concomitente
care anulează planul temporal al unei vieți știute pe de rost,
încet repovestite de o străină gură ca și cum n-ar fi fost
decît o picătură de apă aflată în cîmp gravitațional.