(GEODE)

Interludiu 1.3.1.: evenimente concomitente, memoria ca durată 
sau cîteva noțiuni introductive cu privire la energia întunecată 
Singura dovadă a existenței trecutului e memoria ta. Undeva
în creierul tău au pus singura definiție plauzibilă a timpului,
dacă ni se pare că există așa ceva. Poate că, totuși, e cum
ni s-a spus: derulezi rapid imagini succesive și crezi că
e mișcare. Desene animate pliate pe forma posibilă și
nu atît de animată a existenței. Ca și cum te-ai apuca
să ordonezi, sub controlul strict al memoriei, cîteva 
cadre ale unor experiențe personale doar pentru a
activa dispozitivul de anihilare a oricărui semn
de întrebare pe care l-a indus ideea de timp.

Cel mai fericit anotimp a fost cel în care inima ta a încetinit
pe un ecran constituit din implicațiile intense ale corpului
de ecuații Friedmann în cîmpul de proximitate a unui loc
deopotrivă infinit de mic și de dens, numit singularitate,
adică din versiuni simplificate derivate din ecuațiile 
relativității generale care să intermedieze o cale
de înțelegere a zonelor izolate și a structurilor
masive, ultradense din spațiu, unde legile
temporale tind să se estompeze pentru
a face loc energiei întunecate.

În acest punct, însuși discursul teoretic începe să se curbeze
în zona lui de continuitate sub masa și energia obiectelor
speculative (adică aproape vizibile) care transformă cu
repeziciune sensul interpretărilor plauzibile ale acelor
teze datate cărora, cîndva, le-au fost închinate și ode
și vin să reinterpreteze ideea clasică de expansiune
a Universului în sfera de acțiune a așa-numitelor
GEODE, reprezentative pentru tot ce-ar putea
să simbolizeze megastructura la care naveta
ta a reușit să ajungă: un final al călătoriei,
o porțiune de spațiu ce ți-a fost destinată,
dar mai ales o pungă imensă de energie
întunecată care cîștigă în greutate sub
forța amintirilor implantate derulate

și reinterpretate în cel mai personal mod în care memoria, prin
propriul efort de amplificare se poate constitui într-o entitate
externă care să le extragă ca pe niște momente concomitente
care anulează planul temporal al unei vieți știute pe de rost,
încet repovestite de o străină gură ca și cum n-ar fi fost
decît o picătură de apă aflată în cîmp gravitațional.

1.3. Orizontul evenimentului (fragment)

I-am putea spune evoluție, dar poate nu-i decît uzură. Ai ajuns
la o megastructură complexă, pe care o putem înzestra cu cele
mai prețioase denumiri, dacă ținem neapărat (destinația intj,
orizontul evenimentului, sfîrșitul călătoriei sau poate chiar
adevărata ta natură), și toate să nu reprezinte decît o serie
de aproximări ale unor puncte distincte mult mai concret
reprezentate la tine în minte, cu alte cuvinte un dribling
lexical căutat, artificial și lipsit de sclipiri, dacă desișul
retoric nu ar fi traversat de gîndul neașteptat că totul e
doar o reîntoarcere în locul din care ai plecat, un gînd
înlăturat la timp, înainte de a căpăta consistență, cu o
mișcare ușoară a mîinii prin aer, cum ai da la o parte
perdeaua imaginară confecționată din istoria acestor
frecvente reveniri în trecut (totuși un trecut aparent,
cu toate că n-am încetat să le numim amintiri, dacă
realizăm că retrăirea lor afectivă s-a desfășurat, de
fapt, într-un moment ulterior acțiunii inițiale și tot
procesului de reinterpretare la care e mereu supus
așa numitul eveniment primordial) pentru a avea
o imagine mai clară asupra acestei megastructuri
la care te uiți de parcă ar avea conștiință și glass

nu doar cu uimirea obiectivă de a vedea cum se desprinde un
adevăr, fragmentar sau nu, din ceea ce adesea părea să fie o
masă impenetrabilă de prejudecăți, clișee și platitudini. Ci
cu admirație, afecțiune și, nu în ultimul rînd, recunoștință.

Ai ajuns la o megastructură complexă, ești o ființă solitară,
nesigură, departe de casă. Departe de prima megastructură
(atunci să vorbim despre lună). Ce frumoasă, ce nebună.
Departe de orice drum cunoscut, de lentele scufundări
ale unei planete, înainte de moarte, în parfumul atîtor
locuri absente. Departe în spațiu-timp, stoic și àscet.
(sau despre proto-lună, satelit orbitor gravitînd la
periferia unei galaxii lenticulare în anexa din
gaz rotativ incolor al unei lumi atît de vechi,
încît pare desenată cu creta). In freta
dum fluvii current, dum montibus
umbrae lustrabunt convexa,
polus dum sidera pascet.

#subspațiu 3.: frecvența evenimentului, vocea variabilă

Ar fi necesar și chiar adecvat să ne întoarcem pentru o secundă
la definiția cîmpurilor gravitaționale pentru toate împrejurările
în care am conștientizat impactul unei variabile fundamentale
pe care o mai numim și frecvență sau lungime de undă, poate
și amplitudine, asta dacă nu ocolim din prudență orice urmă
de grație a limbajului specializat ca să-i spunem vibrație. În
esență, cîmpul emoțional, cel al percepției și al perspectivei
generează unde gravitaționale care accesează simultan un
perimetru în care te joci cu spectrul acțiunilor potențiale,
unde subspațiul se desface în voci distincte, discursuri
paralele și complementare, o reprezentare amănunțită
și logică a intervalului de frecvență a evenimentului.

Aș putea și acum să reprezint grafic intensitatea momentului
în care țipătul copiilor din parcare a ridicat în aer stoluri de
păsări și praf ca să provoace un trafic senzorial propagat
aproape subtil inclusiv pînă la noi pe bloc, unde mîna
mare a tatălui s-a apropiat instinctiv de cea mică, de
copil. Frecvența e variabilă, aș putea să transpun
într-un grafic comparativ frecvența de atunci și
cea cu care întîmplarea ajunge la mine acum,
după ani, cînd aproape că întind mîna să-i
cartografiez suprafața, așa cum încerci să
recunoști un perete după asperități. Doar
că acum ești în subspațiu, adică într-o
întindere vastă în care realitatea este
doar unul dintre cazurile particulare
și unde accesezi noi posibilități de
mișcare în orice direcție nu doar
în timp, ci și pe linia fină a celor
mai neverosimile probabilități.

Ar putea fi povestea cuiva despre care te-ai exprima rar
și cînd ai face-o, ai spune că-i o prezență discretă. Dar
asta e doar o iluzie optică, eroarea unei priviri puțin
exersate, pentru că de fapt un procent consistent al
ființei nu mai este în realitate, cel puțin nu în ceea
ce înțelegem prin realitatea concretă (aproape ca
gravitația). Nu mai este aici, ci în subspațiu, de
unde s-a făcut trecerea foarte lină în navetă,
călătorind prin spațiu, detectînd supernove,
studiind stele neutronice și pulsari, scalar
printre vectori, punct abia definit, într-un
drum liniar, întețind  fascicule de lumină,
umbră a tot ce-am considerat vreodată
inexpresiv peste nebuloase care tresar.

#subspațiu 2: percepția evenimentului, vocea interioară

Există un spațiu în cîmpul percepției peste corpul tuturor
evenimentelor pe care continuăm să-l numim realitate.
E un flux al obișnuinței, dacă nu o cantitate suficientă
de prudență și comoditate în structura vectorială care
ține în viață conceptul. Nu mai avem acces la starea
inițială a desfășurării lucrurilor și poate nici nu am
avut vreodată, pentru că în subspațiu, concomitent,
se scrie o variantă modificată numită și percepția
evenimentului – un fel de plasă de siguranță, de
fapt un alt eveniment, egal ca durată, dar cu un
model tehnic de derulare repetitiv și mai lent –
o hartă interioară formată din toate punctele
de rezonanță pe care cursul întîmplărilor
le-a apăsat și le-a aprins în structura
noastră sentimentală inconsistentă.

Inconsistent e felul în care contăm pe obiectivitate. Suntem
ființe dezordonate, punem oglinzi în jurul evenimentului și
schimbăm perspective, unghiuri și voci ca niște ventriloci,
calculînd că vocea multiplă creează distanțele necesare
obiectivării, cînd tot ce facem e să adăugăm insistent
și perseverent în sens negativ mai multe grade de
subiectivitate, un cumul de încercări disperate
de a atinge forma inițială a întîmplării, aceea
la care nu se mai poate ajunge, ecranată de
propria noastră acțiune de interpretare
emoțională. Suntem ființe de transfer,
generăm ficțiune, punem în mișcare
resursele vocii noastre interioare.

Aceasta este casa în care ei au intrat să taie gîndul de-acum,
răsfirat prin perdea ca o ploaie curată de vară, cu picioarele
lor subțiri, de copii. Amintire implantată înseamnă de fapt
eveniment inexistent, percepție falsă, mecanism construit
pe modelul durerii membrului fantomă: creierul reține
pe scoarța cerebrală reprezentarea membrului pierdut.
Poate că tot ce am făcut a fost să strîngem frînturi ale
experiențelor anterioare cu rol de scurtătură către o
zonă de confort pur ficțională în care am alunecat
ca într-o comă indusă, un orizont aparent, punctul
de singularitate și mintea noastră, megastructură.

Anxietate

Anxietatea lucrează la baza structurii noastre stricate
frivole de ființe sentimentale și scrie softul emoțional
reacții fizice comportament disproporționat în raport
cu circumstanțele gînduri disfuncționale greață leșin
deprivare de somn tensiune psihică iritabilitate
reacții neurovegetative semne psihosomatice

Simptomatologie: palpitații tahicardie dureri precordiale
variația tensiunii arteriale hiperventilație astenie lipsă
de concentrare panică fibrilație facială cefalee vertij
acufene sifeno-mendrile ardene pectorii compilenii
de capacitene decomensurări pelicobactene cattell
pkm experiențe pe muște publicate în revista Cell.

Anxietate, conexiune între subspațiul neuronal și intestine,
să mergem deci, tu și cu mine, cînd seara s-a întins pe cer,
în fine, ca un bolnav sub masca de eter, pe masă. Și lasă-
ne pe străzi pustii pe jumătate, anxietate  a hotelurilor
ieftine de-o noapte, care ne scrii în adn pentru copii
cînd ceața galbenă își freacă spatele de galaxii.

Începutul călătoriei (fragment)

Cînd țin ochii închiși, de cele mai multe ori sunt în subspațiu.
Nu-i o poveste despre renunțare, deși e fix momentul ulterior
decuplării, cînd vine interiorizarea și vine un fel de abandon
cu ton de retragere și repliere, ci este mai curînd o translație
lentă, alunecare e un cuvînt mai comun, o cădere controlată
blînd, dacă e să căutăm referințe, și toate astea nu-s altceva
decît cadrul, adică un plan secundar, cînd de fapt prioritar
e fragmentul de spațiu în care timpul funcționează după
legi diferite, cu variabile mai puțin intruzive, unde
totul este retrăit într-o altă durată cu o derulare
modificată și episoade repetitive. Cînd țin
ochii închiși, de cele mai multe ori sunt

în subspațiu, brevetînd intuiții despre felul în care mă poate
reține conține ceea ce din obișnuință continuăm să numim
realitate, dacă va fi o zonă de vid cosmic, o întindere
de gaz sau o megastructură creată de civilizații mai
avansate. Dacă e să vorbim despre megastructuri,
atunci să vorbim despre lună, pentru că este fix
spațiul următor decuplării de planetă, am putea
să-l numim începutul călătoriei sau ipostaza
romantică – prin nopți tăcute, din luna rece
văd un obraz – așa cum la fel de bine i-am
spune sufletul tuturor lucrurilor peste care
am turnat concepte și definiții care au
distras și au temperat și au calibrat.

Singura realitate e cea a creierului, iar creierul este memorie.
Anticiparea e memorie, percepția și perspectiva se activează
sub fluxul memoriei. Tot ce se întîmplă cu noi e memorie.
Reticența dispare în punctul în care ai realizat că pînă și
forța supraviețuirii vine din adn care e memoria speciei.
Sau în punctul în care trebuie să decizi din preajma
satelitului natural care e direcția de urmat și tot ce
poți gîndi e că într-o zi ai răcit și nu te-ai mai dus
la școală, a plouat și a ieșit soarele, iar pe geam
o picătură de apă a alunecat înaintea ta și putea
să o ia în orice direcție și asta cumva avea o
simbolistică aparte, părea că dacă ar fi știut
dacă dreapta sau stînga ar fi contat, însă
cînd a dispărut sub pervaz, ai constatat
că indiferent de calea urmată, n-ar fi
însemnat nimic mai mult decît o
banală picătură de apă aflată

în cîmp gravitațional. Ne-ar putea fi suficient să încărcăm toată
drama și dantelăria ei de sensuri profunde și grave în cala unei
particularități numite logică bidimensională, dacă lucrurile nu
ar fi mult mai simple: ai răcit și nu te-ai mai dus în ziua aceea
la școală, ai devenit ceea ce numim cu plăcere gradul zero al
evenimentului, cînd traseul prinde contur în subspațiu: întîi
apar reacții, cauze imediate ale evenimentului însuși, apoi
intervine factorul rațional menit să prelucreze informația:
interpretează, cînd nu justifică, pentru ca într-un final să
închidă inexplicabilele tensiuni subiective în rama unui
concept mai larg, definit psihologic. Uite istoria ta: ești
retrăirea afectivă a versiunilor modificate ale aceleiași
narațiuni emoționale. Ești momentul bine determinat
în care se scrie o linie de cod adn cu rol de concluzie
pentru generațiile viitoare. Experiența este înlocuită
cu un deficit de sarcină electrică înțeleasă în sensul
cel mai subiectiv. În definitiv, întrebarea potrivită
e: cîte generații sunt necesare să scrie linii de cod
pentru a ajunge aici: eviți faldurile imaginare ale
perdelei din sufragerie, execuți rotația gleznelor
în ploaia de fotoni. Eviți capcana sentimentală.

Vine băiețelul tău și ți se așează în brațe să privească cu tine
pe geam. Nu e o lecție despre meteorologie sau o competiție
pentru spectrul vizibil. E doar momentul bine definit în care
se produce o modificare împotriva obișnuinței în sistemul
de reguli care controlează procesele lumii lui interioare,
ca un dezechilibru al arhitecturii emoționale. Suntem
ființe sentimentale. Energia din subspațiu are efecte
pe termen lung în toate dimensiunile convenționale.
La el nu mai e nici amintire, nici raționament, doar
un vag sentiment care trage concluzia trăirilor unei
generații anterioare: cînd ții ochii închiși, de cele
mai multe ori ești în subspațiu, estimînd felurile
în care te poate menține realitatea la suprafața
materiei. Vine băiețelul tău și ți se așează în
brațe – dar asta e doar o amintire implantată
în creier. Dacă deschizi ochii, rămîi doar cu
megastructura și începutul călătoriei în care
altă amintire se declanșează la fel de intens:
ești copil, e noapte și deschizi ochii brusc:
pe tavanul sufrageriei trec luminile difuze
ale farurilor mașinilor care alunecă prin
noapte silențios, pe asfaltul neted și ud.




[…]