#Interludiu 1: emoția

Nu știi niciodată cînd poate lovi. Te miști în spațiu-timp
și ea vine ca o undă sau vine ca o particulă, e legănare
sau coliziune. Creierul ponderează și caută să păstreze
distanța, pregătește gesturile firești pentru realitatea
ipotetică, dar ea vine și le deturnează ca să rămînă
doar tresărire și miracol și nu știi cînd te surprinzi
balansat de valurile reci provocate de impact,
deși ești tot în fața calculatorului de la birou,
dar te-ai modificat, te-ai înfășurat într-o
folie transparentă pe care nici n-o simți
pînă cînd nu tragi aer în piept. Ești un
bărbat la patruzeci țintuit pe un scaun,
ești copilul care se leagănă sub masă,
la bunici, într-o vacanță de vară,
pe pedala mașinii de cusut.

Pe 15 ianuarie 2009, zborul 1549 al US Airways de la New York
la Charlotte, Carolina de Nord, a devenit miracolul de pe rîul
Hudson, după ce o aeronavă Airbus A320, lovită de un cîrd
de gîște și rămasă fără ambele motoare, a aterizat forțat în
apa rîului. Toți cei 150 de pasageri aflați la bord au fost
salvați. N-au știut ce i-a lovit, se mișcau în spațiu-timp,
urma o coliziune multiplă. Apoi a fost doar liniște și
miros de combustibil. Se poate întîmpla oricînd:
stai la birou, inerția lucrează prin tine și brusc
te izbesc undele cîmpului gravitațional
pe care unii s-au obișnuit
să-l numească emoție.

Introducere în studiul evoluției amintirii. Deformare, idealizare.
Emoție, gravitație. Mecanisme neuronale care autorizează
schimbarea registrului emoțional. Amintiri adevărate,
amintiri false, amintiri implantate. Ce e memoria.
Cum se numesc undele care trag o parte din
tine în altă dimensiune. Mergi și mergi
și mergi, ești într-o navă spațială și
te apropii de viteza luminii. Ce e
memoria de scurtă durată.

Emoția evenimentului e concurată de emoția retrăirii lui
afective. Așa se termină. Retrăiri, straturi succesive.
Dar uneori ceva remarcabil se întîmplă: o structură
masivă creează curbura și dictează mișcarea.
Ce trebuia să fie o rotație amplă a mîinii
prin aer se face încrucișarea picioarelor
sub scaun. Ești în fața monitorului și
călătorești în spațiu. Ești în
apartamentul copilăriei,
la doisprezece ani.

Fixarea spațiului: sufrageria apartamentului de la etajul 3,
generos luminată prin geamurile mari, mascate ineficient
de perdele. Evenimentul A: copiii care intră și aleargă în
jurul mesei din mijlocul camerei. În partea superioară,
mișcările se execută cu repeziciune: încordări
spontane ale mușchilor feței, rîsete, pistoale
cu apă, jeturi în aer. Ceva mai jos, timpul
lent: șiretul se umflă și se răsucește lîngă
perdea, praful plutește și scînteiază în
fantă. Picioarele devin străvezii. Ne
place să-i spunem evenimentului
A satelitul silențios.

Straturi de emoție și straturi de timp care nu aparțin
evenimentului, ci lumii lui exterioare, energie care
se propagă asupra altor evenimente care se
derulează în același spațiu.

Evenimentul B e planeta masivă, materie și energie care
curbează profund cîmpul emoțional: moartea tatălui.
Spațiul e tot sufrageria, dar timpul e diferit. Copiii
sunt acum adulți, dar tu continui să-i vezi alergînd
într-o emoție nouă și un cîmp gravitațional diferit,
creat de noul eveniment care devine reper.
Curbura dictează mișcarea: fuga copiilor
rămîne infinită, orbitală, sub forța de
atracție a planetei masive. Aceasta e
casa în care ei au intrat doar pentru
a nu mai ieși cu adevărat niciodată.

E ca și cum te-ai întoarce acolo la nesfîrșit. Nu se mai
știe cum s-au derulat de fapt evenimentele, pentru că
generăm ficțiune. Imprudență unu: studiu asupra
evoluției amintirii. Imprudență doi: fixarea
spațiului. Imprudență trei: rolul memoriei.
Și eu am umblat cu amintiri implantate
în creier. Imprudență patru: dezastre
în aer, povești despre supraviețuire.

Ce e imprudența. Iei lucrul pe care îl consideri cel mai relevant
cu putință și nu e relevant. Din grupul de copii care aleargă
la infinit, să-l extragem pe acest băiețel în pantaloni scurți
de fotbal pe care e imprimat numărul treisprezece,
să-l tragem cumva mai aproape cît să apucăm
să-i spunem atît: băiețelule, azi a fost fericire
apoi n-a mai fost, mîine vei sta cu mine
pe bloc, poimîine vei fi ultimul semn
pe care-l voi face cu mîna prin aer.