Tentaţia comparaţiei

(Introducere: e bine să încep cu un fragment care a avut un puternic impact asupra mea cînd l-am citit prima dată şi care continuă să mă uimească:

Let us go then, you and I,                   

When the evening is spread out against the sky             

Like a patient etherised upon a table;
T.S. Eliot, The Love Song of J. Alfred Prufrock)



Cel mai mult am vorbit despre comparaţie cînd m-am referit la poezia lui Dan Coman. Discutam atunci despre potenţialul utilizării comparaţiei pe stratul expresivităţii şi despre faptul că reuşita vine din inventivitatea asocierilor.
Pusă la grea încercare de autori mai mult sau mai puţin înzestraţi în această direcţie, comparaţia rămîne o figură de stil înşelătoare şi totodată(printre altele) un instrument destul de preţios de măsurare a talentului.
De aceea, nu întîmplător, citez din două cărţi care au cel puţin un lucru în comun: sunt doldora de comparaţii, iar dincolo de excesul vizibil şi uneori strident al procedeului rămîne o fascinantă desfăşurare de forţe care mie cel puţin îmi mai diluează pesimismul legat de viitorul figurilor de stil în poezie.

Dragele

mele ce

tinere sunt

mâinile

voastre

aşezate pe masa din

băruleţ

şi plămânii voştri

sunt curaţi ca o

farmacie.

Sângele vostru

are patru nuanţe

diferite de

roşu aprins

când aleargă de-a lungul

oaselor voastre

elastice

şi pătrunde în

mitrele voastre

făcându-le să miroasă

ca nişte fructe de

mango.
Uitaţi-vă la degetele

mele zbârcite

care treizeci de ani

au pipăit hârtia

ca pe-o

femeie.

(Octavian Soviany, Scrisori din Arcadia, Ed. Paralela 45, 2005)

”abia ne târâm în halate

suntem două vagoane ruginite peste care răsare o lună roşie

respiră

moartea nu ajunge acolo unde nu e niciun fir de praf

moartea nu vine unde miroase a detergenţi

moartea nu se atinge de pielea frecată până la sânge

moartea nu-şi varsă maţele pe rochia de muselină albă a marylinei monroe

nouă însă ne sapă adânc sub frunţi ca stropii de amoniac

ne lasă în urmă cu degetele de la picioare degerate şi cu unghiile crescute

în carne

ne înfundă gurile şi nările şi anusul cu jucării din plastic amare

nouă însă moartea nu ne îngăduie să creştem

muşcă din noi ca un bărbat obez vulva cheală a unei fetiţe

*

ratarea zgârie gleznele ca un motan în călduri

nu sunt eu păpuşa care aşteaptă în intersecţie să se prăbuşească una după

alta toate clădirile

nu eu aştept într-o încăpere îngustă moartea sfărâmicioasă a fiecărui

animal bolnav

în braţele mele bărbaţii au guri de copil

boala valsează deasupra craniilor dezvelite şi

picioarele ei de lemn lovesc în dezordine

ca imaginile unui film mut”

(Rita Chirian - Poker Face, Ed. Vinea, 2010)

Atelierul lui Dmitri

Undeva mai jos pe blog e o postare cu bilele negre ale poeţilor, adică poezii de atelier strecurate cumva nefericit în volume unde ziceam aşa: "De fapt cred mult în rolul poeziilor nereuşite de a constitui material didactic, chiar dacă nu ăsta a fost scopul lor iniţial.". E evident că fiecare are propriul atelier ascuns de ochii lumii pentru că, nu-i aşa, acolo sunt toate slăbiciunile sale şi cele mai compromiţătoare defecte pe care nici mort nu le-ar face publice.
Un sfat primit acum ceva timp pe clubliterar suna aşa: să nu-ţi vadă lumea atelierul, să postezi doar poeziile cele mai bune ca să fii cît mai apreciat. Un sfat de PR poetic foarte bun (de fapt în cursurile care se ţin în multinaţionale se insistă mult în ultimul timp pe un domeniu destul de nou care se numeşte managementul imaginii în faţa celorlalţi sau ceva de genul ăsta).
Avînd în vedere totuşi firea mea încăpăţînată peste măsură, voi pune aici poeziile mele mai puţin reuşite care nu vor fi incluse într-un volum viitor (majoritatea au fost înlăturate pe considerentul cerşetoriei, dar nu numai). Pentru mine sunt foarte utile pentru că am învăţat din ele foarte mult.



Dar mai ales inima


De afară numai perdeaua prin uşa deschisă
de la balcon. Poate cleştii de rufe prin care
vîntul de octombrie clatină pliurile rotunde, poate
luciul geamului în faţa ta ca oglinda.


Dar înăuntru eu, lîngă masă. Lumînări
lipite de marginea cănilor 
Sfîrîitul flăcării pe ulei. Fitilul de vată
în plută, o picătură de ceară uscată pe deget.


Au întins masa. Au pus proptele din scaune şi cutii. Trupul
lui acum e mai greu. Dedesubt, o oală de lut. Şi dacă
afară, de unde priveşti, soarele a trecut dintr-o parte
în alta a blocului, asta nu înseamnă decît că


eu tot aici şi asta pînă-n a treia zi. Frigul şi somnul,
înghesuite. Becul aprins, perdeaua mişcată. Dar mai ales
viermii pămîntului scormonindu-mi în gît.
Dar mai ales inima întărită.







Ursuleţ


După un timp, cînd lucrurile s-au liniştit,
am văzut limpede în capul meu
fotografia surprinsă de oglinda din baie:
şobolanii metalici s-au repezit drept în inimă
şi au rupt din ea ca dintr-un ursuleţ de pluş.


Atunci mama a apăsat pe clanţă şi a împins.
S-a făcut curent, poate că geamul s-a trîntit,
dar înainte ca aerul să treacă prin uşa deschisă,
spaima şi-a fixat vîrful ascuţit pe capul mamei
şi a pornit ca picamărul.








Uşa era deja deschisă


Cînd am intrat în casă, larvele spaimei
se foiau în galeriile lor proaspăt săpate.
La intrare un mănunchi de lumînări
lungise umbra balustradei pe peretele scării


şi n-a fost nevoie să ating clanţa, uşa era deja deschisă.


Cînd am păşit înăuntru, corpurile oamenilor şubrezite
de galerii se roteau în jurul mesei din sufragerie,
gata să se dărîme. Au întors capetele încălzite de plîns
şi atunci toate larvele s-au iuţit în direcţia mea


şi s-a deschis un culoar către trupul meu nou, neatins.


O bucată mare de pămînt era pe masă
şi din ea atîrnau în afară rîme vîscoase şi rădăcini
veştede. Du-te şi frămîntă pămîntul, mi-au spus,
şi eu nu şi nu, dar după trei zile pielea mîinilor îmi crăpase


ca o crustă de var pe peretele unei case vechi, părăsite.


Unde e, că nu-l mai văd deloc, i-am spus mamei,
dar ea a ieşit pe scară şi a pus mîinile pe
balustrada moale şi caldă. Pînă la cot şi apoi
pînă la umeri au intrat mîinile mamei în balustradă.


Am atins-o pe mama şi mîna mea era o mînă de fontă.








Buşteanul din baie


Un buştean putred a căzut pe cimentul din baie, s-a sfărîmat
şi toate vietăţile din el s-au răspîndit şi au fugit dereglate.
Tu veneai din Bucureşti ca un sac gol, rostogolit de vînt,
împachetat în propria neputinţă ca într-o pungă vidată.


Ai regăsit pereţii casei plini de zgomote: cheia de la gît
lovind gheaţa, cînd ai picat pe derdeluş. Monedele din buzunarul
tatălui tău, zornăind. Bubuitoarea cu şurub şi piuliţă aruncată
în parcare, mingea de 35 trimisă în zid, peste linie.


Ai regăsit baia la fel, doar oglinda acoperită cu o faţă de masă.
Vietăţile care de trei zile pîndeau în spatele chiuvetei, pe balcon
ori în cadă, au găsit un cuib călduţ şi nou — cînd ai ieşit
erai un fluviu greu, încărcat cu aluviuni, în care se foiau crocodilii.


În holul cu ţurţuri de ghips, unde ornamentele din tulpină de papură
dau în tabloul electric, aerul a tremurat, iar pereţii s-au înnegrit,
au zvîcnit şi s-au apropiat dintr-o dată. Un semnal scurt şi intens,
trimis de nervul optic din zona infestată, care-a făcut să te clatini.








Veghe


Se întîmplă lîngă masa din sufragerie,
cînd vîntul pătrunde în casă.


Zece şerpi veninoşi se mişcă
pe spatele meu. Solzii lor fini
lasă în urmă dungi albe de carne.


De trei zile pielea mi se răceşte
sub limbile lor despicate. De trei zile
gîtul şi umerii mi se subţiază
lent sub muşchii lor cleioşi.


Stau în sufragerie lîngă masă.
Vîntul pătrunde prin fereastra
deschisă şi alunecă pe trupul tatălui
meu ca un şarpe bătrîn
care caută hrană.







Pămîntul în dormitor


Dacă intri în dormitor, o să vezi cum mă zbat.
E un pămînt gras şi roditor în dormitorul nostru şi eu
cu mîna stîngă pînă la umăr îngropată în pămînt
mă zvîrcolesc în întuneric ca în sîngele propriu.


Aproape că nu vei putea distinge mare lucru, doar
înfloriturile perdelei proiectate de lună pe pielea mea
şi eu ferindu-mă de ele neîncetat, ca de straşnice
sălbăticiuni. Umbre mişcate peste încercările mele


de-a respira. Ai putea să mă tragi în lumină,
dar asta nu schimbă nimic. De azi în loc de mînă
trag după mine o bucată grea de pămînt. Dacă deschizi
uşa, lighioanele fug de pe corpul meu speriate.








Baloane de săpun


Atunci ploaia mi-a trecut peste faţă ca o limbă de cîine.
Inima a mai plutit o vreme deasupra parcării, după care
s-a spart. Fără zgomot, neobservată. În urma ei a rămas doar
o urmă de umezeală pe peretele blocului vecin, peste linie.


Încremenit în beznă, cu tricoul lipit de piele, am trasat cu piciorul
o linie în praful înmuiat. De aici porneşte viaţa ta
de acum înainte. Blocul s-a clătinat într-o parte şi-n alta.
Lumină doar la trei, şi mama pe balcon, cu mîinile pe balustradă,


urmărindu-mă. Inima ei s-a făcut un balon de săpun
şi mi-a trecut prin faţă, cum mă agăţasem de bara de bătut covoare,
cu picioarele în aer. Şi eu gîndindu-mă dacă să pun sau nu degetul,
dacă mai pot să las amprente pe suprafeţele fragile fără să stric totul.







Ficus


Atunci lumina a bătut într-un fel anume, cît să văd
ficusul, dincolo de masă, cu jumătate din tulpină deasupra
ramei ferestrei. Frunzele prăfuite, un lăstar înfăşurat
în teacă rozalie, un ciot pe care laptele ieşit la suprafaţă s-a întărit.


Toţi ochii fixaţi pe masa îngreunată, numai ochii mei pe ficus,
unde soarele a dezvelit tăietura lamei de ras lîngă nervura principală,
cicatrizată. Cum stai pe balcon, de cealaltă parte a geamului,
ar părea că mă uit în gol, dacă n-ar fi clipa următoare


cînd am luat ghiveciul în braţe şi am fugit cu el în dormitor.
Şi nici o bătaie în uşă, nici vocile îngrijorate, dar ferme
nu m-au oprit să şterg frunzele de praf cu tandreţe. Aşa cum, în celălalt
capăt al apartamentului, nici o lacrimă n-a înviat trupul mort.





Soarele în dormitor


Aici, unde soarele care se strecoară printre degete
umflă ţesuturile amorţite, după trei zile în care
frigul a alungat somnul şi ne-a îndepărtat de pereţi,
îmi lipesc palmele şi tălpile picioarelor de calorifer


să domolesc căldura care se ridică dinăuntru.
Pentru că, la căldură, trosnesc ca o pungă de pipote
congelate. Şi dacă în spate, după ce m-a urmărit,
cineva închide uşa la dormitor, e pentru că mă legăn


pe muzica din capul meu. Totul e să fac pe nebunul
pînă mă lasă în pace şi rămîn singur. Fiecare îşi inventează
propriile jocuri, ca să doară mai puţin, ca să treacă timpul.
Soră-mea intră în cameră şi începe să frece pereţii cu laveta umedă.





În pivniţă


Stau în întunericul pivniţei, legat de scaun,
cineva mi-a pus lanterna în ochi şi mă strîmb.


Cu mîinile la spate, încercînd să desfac nodul.
Înecat în propria salivă, împingînd căluşul cu limba.


Şi chiar dacă mă răstorn pe o parte
cu tot cu scaun, lumina puternică tot în ochi,


cît să nu pot vedea nimic în jur. Numai sunete
amestecate: o uşă s-a deschis în spate, afară


cîinele schiaună şi se îndepărtează, a trecut
o maşină, iar în urma ei un grup de copii ţipă şi fluieră.


Numai în capul meu imaginea nodului care se desface,
deşi în realitate, la cît e de tare, sfoara a fost strînsă bine.


Şi înainte de a găsi o scăpare, cînd mirosul de mucegai
vine odată cu umezeala şi gustul nedesluşit de pe cerul gurii,


arsura deodată pe frunte, dureros. Soră-mea mă găseşte
cocoţat pe birou, cu ochii la bec şi mîinile la spate.







Luna în dormitor


Cum te uiţi din hol, e umbra asta rezemată de perete, care se scutură –


pentru că noaptea, cînd bateriile lanternei au murit,
mă opresc sub geam, ridic mîna deasupra capului
şi pe antebraţ, prin deschizătura cămăşii,
unde nasturii mărginesc materialul lărgit,
pielea pare luminată din interior
de parcă acolo ar fi intrat, cine ştie cum, însăşi luna,


iar eu încercînd cu disperare să o scot de acolo.



O vietate neagră


Cînd umezeala ierbii se strecoară prin tricou
şi atinge pielea, satelitul se deplasează silenţios
printre stele, cu viteză constantă. O vietate din altă
galaxie a venit lîngă mine şi mă studiază:


un om întins pe spate, în mijlocul cîmpului,
cu ochii pe cer. Îi spun că astfel de lucruri
mă liniştesc. Vietatea e neagră, imensă, şi are
două becuri galbene, care clipesc regulat.


Îi spun că dacă mă ridic, aş putea începe
să plîng. Satelitul urmează cu precizie traiectoria.
Dacă clipesc, pot să-l pierd. Vietatea se îndepărtează,
rămîne la marginea străzii. Maşina mea neagră, pe avarii.






După cinci ani


După cinci ani, suntem la fel ca în prima zi
fără tine: aceleaşi jucării întoarse neîncetat cu cheiţa,
învîrtindu-se şi bătînd mecanic din talgere,
ciocnindu-se unele de altele cu zgomot de tablă.

Vocea din cap fredonează un cîntecel:
„ce-a trecut e tot ce-am avut mai bun”


Acum, totul pare mai simplu: bucuriile sunt nişte
compensaţii foarte mici din care modelăm
biluţe de plastilină. După cinci ani, am învăţat
să ne controlăm emoţiile şi totul a devenit mult mai simplu.


Vocea din cap fredonează un cîntecel:
„ce-a trecut e tot ce-am avut mai bun”


Eşti cea mai înfricoşătoare tăcere care se lasă
între noi, după ce am epuizat subiectele
inutile şi ne privim cuprinşi de panică.
Minţile noastre se învîrt cu disperare, ca nişte cheiţe, în gol.








Numele meu e Dmitri


Atunci cînd stăteam lîngă tine şi de fapt
nu-ţi mai aminteşti pentru că niciodată
nu ai avut mîna aşa de rece şi tare şi tot
trupul atît de ţeapăn ca în acele trei zile
prin urmare atunci l-am văzut prima dată
şi i-am făcut semne tot mai evidente la
un moment dat am strigat către el Dmitri
mişcă acolo chiar aşa dar nici nu s-a
clintit din locul lui şi am făcut apoi
Dmitri hai în parcare unde jucam tenis
la peretele blocului neapărat peste linie
şi neapărat să cadă o singură dată altfel
ai pierdut hai cu mine Dmitri mă rugam ca
un prost şi el tot pe loc hai să plecăm
din sufragerie tata oricum e bine el nu e
aici şi într-un tîrziu s-a apropiat totuşi
aşa de mult peste orice spaţiu al intimităţii
numele meu e Dmitri asta e tot ce trebuie
să repeţi şi totul va fi exact ca înainte
aşa mi-a spus şi eu n-aş fi ţinut minte
cu toate că mă însoţea peste tot dacă nu
m-aş fi întors cînd am dat ochii cu
mama de fapt tot lîngă tine eram şi prin
geamul deschis a intrat aerul negru pe urmă
praful şi atunci eu imediat numele meu
e Dmitri numele meu e Dmitri numele