E ca pe
sanie, cînd îl simți pe unul mai mic că se ține
de tine.
Îl simți și după ce a căzut de mult și l-ai
lăsat în
urmă, răsturnat în zăpadă, în fîșul lui
caraghios.
Doar sunetul te face să întorci
puțin capul,
cît să poți ține direcția, și
surpriza
e să-l vezi rămas departe,
încercînd
din răsputeri să se
ridice cînd
tu îl simți tot
lipit de
tine.
Se întîmplă
cînd te desprinzi de planetă: aceasta e casa
pe care nu
o mai vezi. O viață de neatins, deși o simți
tot timpul
lîngă tine, urmîndu-te. Tot ce se întîmplă
cu tine rămîne
mult în urma ta și se repetă. Tot ce
se întîmplă
cu tine se ține bine și nu-ți dă drumul.
Ce e percepția.
Printr-o acrobație a imaginației specifică doar
unui text
literar, să presupunem că tu ești ăla mic, cel care
cade și
rămîne în urmă. Nu facem acest efort doar pentru
a compromite
o comparație, nici măcar pentru a adăuga
o doză de
neprevăzut, ci pentru căderea propriu zisă
care a adus
gustul sîngelui. Pentru că îți treci limba
peste fisura
buzei umflate ca peste bornele bateriei
din care
simți curentul ca pe un condiment acrișor
și dacă
ajungi să execuți asta într-un ciclu infinit
în felul
în care ai face, de exemplu, rugăciunea
inimii, vei
găsi locul precis în care percepția
înțeapă acel
perete subțire să devină emoție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu