Pagini

marți, 22 mai 2018

#Interludiu 2: percepția


E ca pe sanie, cînd îl simți pe unul mai mic că se ține
de tine. Îl simți și după ce a căzut de mult și l-ai
lăsat în urmă, răsturnat în zăpadă, în fîșul lui
caraghios. Doar sunetul te face să întorci
puțin capul, cît să poți ține direcția, și
surpriza e să-l vezi rămas departe,
încercînd din răsputeri să se
ridice cînd tu îl simți tot
lipit de tine.

Se întîmplă cînd te desprinzi de planetă: aceasta e casa
pe care nu o mai vezi. O viață de neatins, deși o simți
tot timpul lîngă tine, urmîndu-te. Tot ce se întîmplă
cu tine rămîne mult în urma ta și se repetă. Tot ce
se întîmplă cu tine se ține bine și nu-ți dă drumul.

Ce e percepția. Printr-o acrobație a imaginației specifică doar
unui text literar, să presupunem că tu ești ăla mic, cel care
cade și rămîne în urmă. Nu facem acest efort doar pentru
a compromite o comparație, nici măcar pentru a adăuga
o doză de neprevăzut, ci pentru căderea propriu zisă
care a adus gustul sîngelui. Pentru că îți treci limba
peste fisura buzei umflate ca peste bornele bateriei
din care simți curentul ca pe un condiment acrișor
și dacă ajungi să execuți asta într-un ciclu infinit
în felul în care ai face, de exemplu, rugăciunea
inimii, vei găsi locul precis în care percepția
înțeapă acel perete subțire să devină emoție.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu