Să spunem despre această bilă neagră că este o bilă neagră

Să le spunem poezii nereuşite, deşi la fel de bine le-am putea numi slabe, ratate, etc. E bine să le căutăm pe cele ale autorilor pe care îi preţuim, pentru a înlătura orice suspiciune de rea-intenţie.
De fapt cred mult în rolul poeziilor nereuşite de a constitui material didactic, chiar dacă nu ăsta a fost scopul lor iniţial. La fel cum cred în scăderile de intensitate în corpul unui text ca mod de a pune în valoare întregul (în proză rolul ăsta e preluat de cele mai multe ori de pasaje teoretizante sau descrieri) sau de a crea efectul estetic prin contrast şi surpriză.
Regret însă cînd întîlnesc poezii nereuşite într-un volum. Îmi închipui că autorul lor n-a rezistat tentaţiei de a le publica. Şi pe lîngă a ne face autocritica, e bine să ne gîndim că o poezie nereuşită este (hai să facem comparaţia asta) ca un gol primit acasă: cîntăreşte prea mult.

Mi-am ales poezii ale unor autori pe care-i apreciez (dar nu pentru cele de faţă, bineînţeles). Dacă o poezie e nereuşită, obiectivitatea trebuie s-o semnaleze ca atare, depăşind numele autorului oricît ar fi de greu pentru unii. Din fericire nu sunt critic literar şi-mi permit să fiu obiectiv :) să mă scuze cîţiva critici foarte pertinenţi pe care-i citesc mereu cu plăcere.
***
"Speranţa
E rău.
Şi doar speranţa că mîine va fi şi mai rău
ne ţine-n viaţă.
Însă noi,
sperăm cu o aşa putere
Încît deodată mîine este azi
şi este foarte rău.
Însă noi,
cu-o ultimă putere mai sperăm o dată.
Şi, deodată, mîine este ieri
şi este foarte rău.
Cît vezi cu ochi-n jur
e foarte rău:
o mare de plumb,
cu valuri mici şi dulci.
Trecem pe lîngă
insule tăcute şi albastre
ce unduie pe valuri
ca pete de ulei
şi motorină.
Şi acum e bine,
căci e foarte rău,
iar răul
s-a stabilizat la cota
supremă.
Mai rău nu poate fi nici în trecut."
(Ion Mureşan - cartea Alcool, editura Charmides, 2010)

Am trecut cu greu peste virgula dintre subiect şi predicat şi cuvîntul "ochi" nearticulat, repetiţiile obositoare şi paradoxurile logice cu totul sterile poetic vorbind. Apoi o metaforă obosită, "mare de plumb" şi un final apoteotic burduşit cu umor involuntar. Fiind foarte bun în poezia imaginii (de fapt singurul punct de luat în seamă e comparaţia indecisă a insulelor cu petele de ulei sau motorină), Ion Mureşan face aici o escaladare în adidaşi şi tot alunecă şi se tot ridică iar şi iar cu o încăpăţînare ieşită din comun.
***

"primăvara devreme, oamenii dorm mai mult.
după atîta iarnă, calciul din oase s-a dus
şi nici războaiele nu pot începe acum,
pentru că războinicii dorm pe ei de oboseală.

abia din aprilie dac-o mai fi să pornească
o nouă campanie, cu mai mulţi morţi.
altfel de ce s-o porneşti?

nici la marea neagră nu e altfel,
deşi războaie nu mai sunt de şaizeci de ani
şi chiar dacă acum primăvara a
venit mai devreme, iar oamenii
s-au trezit mai din timp,

armele-s ruginite, iar cei care s-au trezit
nu ştiu împotriva cui să le-ndrepte:
e o mare linişte peste tot.
şi nu te bagi în război dacă nu ştii
de partea cui pierzi."

(ioan es. pop, unelte de dormit, ed. Cartea Românească, 2011)

Abia apărutul volum "unelte de dormit" are destule poezii slabe ca cea de mai sus. Această postare pleacă de fapt de la reacţiile pe care le-am avut citind două opinii despre carte: una extrem de competentă a lui Alex Goldiş pe care-l citesc întotdeauna cu plăcere şi pe care-l voi respecta cît timp va reuşi să-şi păstreze consistenţa şi obiectivitatea, şi una halucinantă a lui Daniel Cristea Enache şi spun halucinantă pentru că vine în opoziţie cu ce înţeleg eu prin evidenţă.
Mai sus e o poezie construită în întregime pe baza unei comparaţii, dacă-mi e permis, parabolizante. Despre pilde, ce să zic, numai de bine, dar vremea cînd culegeam din ele poezie pură ţine mai mult de basm.

***


"Ţipătul

Plimbare şi necuprindere. Ţipătul,
În însăşi alcătuirea lui, porneşte de la
Nemărginire. Ascuţimea lui întărîtă.
Cioara, oricît s-ar strădui, nu poate ţipa.

Privighetoarea nici atît. Sau ciocîrlia,
Sau oamenii compacţi cu acţiunile şi scopurile
Atinse deja, înghesuite în lanţul lor genetic
Ca nişte stridii. Cine poate ţipa?

Poetul."

(Angela Marinescu, blindajul final, Opere I, Editura Tracus Arte)


Mă simt aşa apropiat de poeziile cele mai frumoase ale Angelei Marinescu, încît numai afinitatea mea deosebită cu acest tip de poezie mă face să adaug aici un text strident de preţios în care se vede totuşi in nuce preocuparea cu rezultate mult mai convingătoare de mai tîrziu pentru limbaj.
***

Final>
cu totul nevinovată şi, mai mult, adusă la suprafaţă de resortul celor mai bune intenţii, postarea de faţă are unica intenţie de a tempera plecăciunile prea adînci în faţa unor nume, adică ce numesc eu "recenzia la nume" (acea recenzie unde lectura cărţii se aşează în forma caldă a unei păreri dinainte pregătite). Din această cauză, deşi pare în unele puncte puţin cam severă, postarea asta nu depăşeşte prea mult simpla părere a unui fan exaltat al literaturii.