Dragă tată

(azi ar fi împlinit 60 de ani şi mi-am adus aminte de asta, aşa că ar fi nimerit să pun acum acest text scris cu o lună în urmă)
***


Cîteodată îmi aduc aminte de tine, dar imaginea
e tot mai ştearsă şi persistă mai puţin.
Se întîmplă aşa: pun o linguriţă de zahăr
în cafea şi amestec încet.
Lichidul se roteşte la început
reflectînd lumina, formează o adîncitură
în mijloc, apoi imediat îmi apari în minte
şi eu, neprevenit de nici un semn, tresar,
scot linguriţa şi o scutur nervos
pe marginea ceştii
şi pînă să beau din cafea, ai şi dispărut.

Nici la mama, cînd merg în vizită,
nu e cu mult diferit.
Mă uit la ea cu privirea aceea pe care
o ştie prea bine,
şi pînă să apuc să spun ceva, mi-o ia înainte speriată
şi mă întreabă dacă vreau să mănînc.
Cînd se întoarce spre aragaz îi spun încet: mamă,
dar se preface că n-a auzit nimic, deşi
din spate o văd cum tremură toată.

Sunt zile în care nu mă gîndesc la tine deloc,
dar ele trec repede şi imediat eşti aproape din nou
şi atunci creşte în mine bucuria
celui care îşi mişcă degetele de la picioare prin aer
cînd simte vîntul dimineţii înfăşurîndu-le
înainte de a deschide ochii
şi a-şi privi lung picioarele amputate.