evenimentelor pe care continuăm să-l numim realitate.
E un flux al obișnuinței, dacă nu o cantitate suficientă
de prudență și comoditate în structura vectorială care
ține în viață conceptul. Nu mai avem acces la starea
inițială a desfășurării lucrurilor și poate nici nu am
avut vreodată, pentru că în subspațiu, concomitent,
se scrie o variantă modificată numită și percepția
evenimentului – un fel de plasă de siguranță, de
fapt un alt eveniment, egal ca durată, dar cu un
model tehnic de derulare repetitiv și mai lent –
o hartă interioară formată din toate punctele
de rezonanță pe care cursul întîmplărilor
le-a apăsat și le-a aprins în structura
noastră sentimentală inconsistentă.
Inconsistent e felul în care contăm pe obiectivitate. Suntem
ființe dezordonate, punem oglinzi în jurul evenimentului și
schimbăm perspective, unghiuri și voci ca niște ventriloci,
calculînd că vocea multiplă creează distanțele necesare
obiectivării, cînd tot ce facem e să adăugăm insistent
și perseverent în sens negativ mai multe grade de
subiectivitate, un cumul de încercări disperate
de a atinge forma inițială a întîmplării, aceea
la care nu se mai poate ajunge, ecranată de
propria noastră acțiune de interpretare
emoțională. Suntem ființe de transfer,
generăm ficțiune, punem în mișcare
resursele vocii noastre interioare.
Aceasta este casa în care ei au intrat să taie gîndul de-acum,
răsfirat prin perdea ca o ploaie curată de vară, cu picioarele
lor subțiri, de copii. Amintire implantată înseamnă de fapt
eveniment inexistent, percepție falsă, mecanism construit
pe modelul durerii membrului fantomă: creierul reține
pe scoarța cerebrală reprezentarea membrului pierdut.
Poate că tot ce am făcut a fost să strîngem frînturi ale
experiențelor anterioare cu rol de scurtătură către o
zonă de confort pur ficțională în care am alunecat
ca într-o comă indusă, un orizont aparent, punctul
de singularitate și mintea noastră, megastructură.
