Nu-i o poveste despre renunțare, deși e fix momentul ulterior
decuplării, cînd vine interiorizarea și vine un fel de abandon
cu ton de retragere și repliere, ci este mai curînd o translație
lentă, alunecare e un cuvînt mai comun, o cădere controlată
blînd, dacă e să căutăm referințe, și toate astea nu-s altceva
decît cadrul, adică un plan secundar, cînd de fapt prioritar
e fragmentul de spațiu în care timpul funcționează după
legi diferite, cu variabile mai puțin intruzive, unde
totul este retrăit într-o altă durată cu o derulare
modificată și episoade repetitive. Cînd țin
ochii închiși, de cele mai multe ori sunt
în subspațiu, brevetînd intuiții despre felul în care mă poate
reține conține ceea ce din obișnuință continuăm să numim
realitate, dacă va fi o zonă de vid cosmic, o întindere
de gaz sau o megastructură creată de civilizații mai
avansate. Dacă e să vorbim despre megastructuri,
atunci să vorbim despre lună, pentru că este fix
spațiul următor decuplării de planetă, am putea
să-l numim începutul călătoriei sau ipostaza
romantică – prin nopți tăcute, din luna rece
văd un obraz – așa cum la fel de bine i-am
spune sufletul tuturor lucrurilor peste care
am turnat concepte și definiții care au
distras și au temperat și au calibrat.
Singura realitate e cea a creierului, iar creierul este memorie.
Anticiparea e memorie, percepția și perspectiva se activează
sub fluxul memoriei. Tot ce se întîmplă cu noi e memorie.
Reticența dispare în punctul în care ai realizat că pînă și
forța supraviețuirii vine din adn care e memoria speciei.
Sau în punctul în care trebuie să decizi din preajma
satelitului natural care e direcția de urmat și tot ce
poți gîndi e că într-o zi ai răcit și nu te-ai mai dus
la școală, a plouat și a ieșit soarele, iar pe geam
o picătură de apă a alunecat înaintea ta și putea
să o ia în orice direcție și asta cumva avea o
simbolistică aparte, părea că dacă ar fi știut
dacă dreapta sau stînga ar fi contat, însă
cînd a dispărut sub pervaz, ai constatat
că indiferent de calea urmată, n-ar fi
însemnat nimic mai mult decît o
banală picătură de apă aflată
în cîmp gravitațional. Ne-ar putea fi suficient să încărcăm toată
drama și dantelăria ei de sensuri profunde și grave în cala unei
particularități numite logică bidimensională, dacă lucrurile nu
ar fi mult mai simple: ai răcit și nu te-ai mai dus în ziua aceea
la școală, ai devenit ceea ce numim cu plăcere gradul zero al
evenimentului, cînd traseul prinde contur în subspațiu: întîi
apar reacții, cauze imediate ale evenimentului însuși, apoi
intervine factorul rațional menit să prelucreze informația:
interpretează, cînd nu justifică, pentru ca într-un final să
închidă inexplicabilele tensiuni subiective în rama unui
concept mai larg, definit psihologic. Uite istoria ta: ești
retrăirea afectivă a versiunilor modificate ale aceleiași
narațiuni emoționale. Ești momentul bine determinat
în care se scrie o linie de cod adn cu rol de concluzie
pentru generațiile viitoare. Experiența este înlocuită
cu un deficit de sarcină electrică înțeleasă în sensul
cel mai subiectiv. În definitiv, întrebarea potrivită
e: cîte generații sunt necesare să scrie linii de cod
pentru a ajunge aici: eviți faldurile imaginare ale
perdelei din sufragerie, execuți rotația gleznelor
în ploaia de fotoni. Eviți capcana sentimentală.
Vine băiețelul tău și ți se așează în brațe să privească cu tine
pe geam. Nu e o lecție despre meteorologie sau o competiție
pentru spectrul vizibil. E doar momentul bine definit în care
se produce o modificare împotriva obișnuinței în sistemul
de reguli care controlează procesele lumii lui interioare,
ca un dezechilibru al arhitecturii emoționale. Suntem
ființe sentimentale. Energia din subspațiu are efecte
pe termen lung în toate dimensiunile convenționale.
La el nu mai e nici amintire, nici raționament, doar
un vag sentiment care trage concluzia trăirilor unei
generații anterioare: cînd ții ochii închiși, de cele
mai multe ori ești în subspațiu, estimînd felurile
în care te poate menține realitatea la suprafața
materiei. Vine băiețelul tău și ți se așează în
brațe – dar asta e doar o amintire implantată
în creier. Dacă deschizi ochii, rămîi doar cu
megastructura și începutul călătoriei în care
altă amintire se declanșează la fel de intens:
ești copil, e noapte și deschizi ochii brusc:
pe tavanul sufrageriei trec luminile difuze
ale farurilor mașinilor care alunecă prin
noapte silențios, pe asfaltul neted și ud.
[…]
