lucrează
la baza structurii noastre stricate frivole de ființe
sentimentale
și scrie softul emoțional. Reconstituire,
idealizare.
Prejudecăți și presupuneri pentru erorile
cognitive.
Empatie, simpatie. Transfer și contra-
transfer.
Un sistem de organizare a informației
și
contextualizarea acesteia: sursa emoției.
Ar putea
fi începutul unei istorii scurte a vulnerabilității,
dacă nu
cumva un studiu despre disconfort blazare
renunțare
și despre modul în care acestea au reușit
în timp
să se sedimenteze în subsolul celor mai
banale
gesturi sau în cea mai proastă voce cu
care te
poți exprima, dar nu-i decît o poveste
despre
expansiunea spațiului și felul în care
aceasta
influențeaza în cele mai mici detalii
existența
materiei. O poveste despre steaua
a cărei
lumină n-a avut timp să traverseze
spațiul
care o separă de noi. Intervenția
antiromantică.
Lipsa receptorului, lipsa
emoției.
Istoria evenimentului care nu
a mai
găsit forța de a deveni amintire.
Vine
băiețelul tău într-o zi și îți strecoară o mașinuță sub
pernă.
Primul scenariu e observare directă, întoarcere în
trecut,
ca orice privire prin telescop. Distanță în spațiu
e
distanță în timp. Roșu, mai roșu, infraroșu. Tot ce se
întîmplă
cu mine se îndepărtează și părăsește spectrul
vizibil.
În lipsa amintirii generezi ficțiune: a înaintat
ținîndu-se
de pat, cu mersul lui de pitic împiedicat,
și a
împins jucăria, scoțînd puțin limba, ca pentru
efort.
Ai obiectul, dar te preocupă să reconstitui
gestul
căruia nu i-ai fost martor. Să-l tot rescrii
pînă la
cea mai previzibilă formă a idealizării.
Ești
ființă sentimentală și generezi ficțiune.
Sunt ființă
sentimentală, generez ficțiune.
Al
doilea scenariu e ipoteza romantică. Ai descoperit mașinuța,
dar nu
mai găsești băiețelul. Unde-l cauți, este spațiu sau timp.
Absența
emițătorului declanșează procesul alterării percepției:
întîmplările
pot fi cel mult aproximate, de unde presupuneri,
erori
cognitive, o gravitate caracteristică sau supraestimarea
comunicării
prin obiect. Încărcătura simbolică. Anxietatea
lucrează
la tonul vocii și la atmosferă. Icoana stelei ce-a
murit
încet pe cer se suie; era pe cînd nu s-a zărit, azi o
vedem și
nu e. Climatul romantic intensifică paradoxul
cîmpului gravitațional inaccesibil care ne urmărește:
o viață
de neatins, deși o simt tot timpul lîngă mine,
urmîndu-mă;
dar nu admite răsturnări, suprize sau
modificarea
sistemului de referință de tip: ești
copilul
care-și trimite obiecte prin spațiu-timp.
Intervenția
antiromantică e o poveste aproape deloc frecventată
despre
lumina stelei care nu a putut concura cu expansiunea
spațiului.
E o liniște lungă, în sens emoțional, pe dinăuntrul
căreia
zvîcnește neliniștea unei concluzii amare cu privire
la
renunțare. Vine băiețelul tău și îți strecoară o mașinuță
sub
pernă, dar pierzi ocazia s-o mai găsești: nu mai ești
în
această variantă de realitate, ci în subspațiu, în șapte
ipostaze
distincte: scena1sunetparcare, scena2pebloc,
scena3teren,
scena4sufrageria, scena5mașinaneagră,
scena6impulsurielectricemoarteacreierului,
scena7
înlumină, adică
în ficțiune, în măduva amintirilor
implantate,
în adevărata ta natură poate, și toate
fixate
într-o singură unitate intactă de conștiință
umbrită
de echivalența cu o limită de timp care
ar
putea fi numită o zi specială, o zi desăvîrșită.
Unde
trebuia să fie un receptor, a rămas doar
amprenta
prezenței lui în segmentul de timp
anterior
– asta dă consistență incertitudinii,
temperează
căldura afectivă, dacă nu pune
la
îndoială existența evenimentului însuși.
Schimbarea
sistemului de referință acum
are
sens. Vine emoția din subspațiu, din
felul
în care ai ales să disloci conotație
la
baza structurii frivole, vine cu toată
intensitatea
lucrurilor care circulă în
mai multe
dimensiuni: suntem ființe
de transfer,
livrăm informație. Vine
emoția,
se contorsionează materia.