Dacă e să găsesc ceva despre care
pot spune astăzi cu mîna pe inimă
că am tot profitat, atunci am profitat
din plin de vederea periferică. Și
chiar dacă o să mă urăsc pentru asta
cîndva, se impune metafora vieții
și a locurilor în care ajungem
să ne purtăm ca pe terenul sintetic:
ridicăm capul și vedem inși care se
demarcă. Dar pentru mine spectacolul
parcă mai repede vine din ce strînge
în colțul ochilor scepticismul sever:
Unghia s-a julit de bordură prin șlapi.
Becul cu senzor a făcut pe nebunul.
Fără ochelari, o reclamă s-a redus
la două buline care se dilatau.
Nu te însufleți, restrînge totul la
o enumerare austeră. Oricît
te-ai munci să dezvolți, iscusit și pedant,
va exista cîndva un soft programat să
facă poezie mai frumoasa decît
tot ce-ai scris vreodată. Și atunci profitul
din ce să mai vină, să vină din nervul
optic. Nici nu poți ști de care parte e
manipularea mai mare cînd realizezi
că au fost momente în care, pe baza
experiențelor anterioare, a
mai pus de la el. Și acum mă voi urî
dublu cînd spun că poți pune atenția
la treabă în locuri greșite cînd de fapt
tot ce putea fi sufletul tău prestează
superb în părțile blurate pe care
abia le surprinzi cît să ramîi cu vaga
senzație că de fapt le-ai pierdut. E ca
pe teren cînd ridici privirea și observi
niște inși care se demarcă, dar nu e
despre ei, ci despre așteptări pe care
le au de la tine. Dar tu ce vrei, ce-ai vrut.
Ai vrut finețe și tehnică, ți-ai permis
tot calmul pe care ți-l dă anduranța.
