Prima proză din viaţa mea

     Numele meu este Dmitri Miticov. Voi trece peste mica grimasă de compasiune care probabil că v-a scăpat citind această propoziţie banală de început pe care aţi putea s-o atribuiţi mai degrabă unui poet stîngaci convins că poate scrie şi proză decît unui scriitor adevărat şi vă voi spune că acest lucru nu e total lipsit de semnificaţie pentru întîmplarea care urmează să fie relatată în paginile următoare. În treacăt fie spus, mă aştept ca mica păţanie să treacă greu de scepticismul coroziv al cititorului din zilele noastre (şi iată că, deşi uneori sunt groaznic de precaut, de data asta mă grăbesc să prezint aici totul aşa cum a fost, fără să încerc să ascund anumite părţi sau să montez mesajele într-un fel în care aş putea, chipurile, să ies în avantaj).
    Să spun prin urmare că am primit săptămînile trecute nişte mailuri care m-au lăsat cu gura căscată şi pe care o să le aşez aici în ordinea lor cronologică lăsîndu-vă să trageţi propriile concluzii. Eu am încetat să-mi mai bat capul cu ele, obosit cu serviciul la bancă şi aşa mai departe. N-o să insist mai mult, dar vreau să spun numai că atunci cînd lucrezi la bancă e bine să faci o alegere simplă cînd vii seara acasă: să-ţi pui întrebările existenţiale sau să bei o bere şi să nu te mai gîndeşti la nimic. Şi cu asta cred că am spus totul.
    Mă grăbesc să adaug că aceste mesaje pe care le-am primit pe adresa de mail nu au nimic spectaculos în ele, aş putea spune forţînd puţin lucrurile că nu vorbesc despre nimic, realmente. Efectul puternic pe care l-au avut asupra mea e ceva ce mă priveşte strict personal şi prin urmare e posibil să se strecoare în sufletul vostru liniştitorul sentiment că paragraful de faţă ar putea să fie ultimul pe care doriţi să-l citiţi cu adevărat, simţindu-vă păcăliţi probabil că v-am adus şi pînă aici. Pe de altă parte, niciodată n-am subestimat curiozitatea umană şi, la fel de probabil, aş putea să-mi pun mintea la contribuţie să scriu mult şi bine scutindu-mă de efortul de a transcrie aici mesajele. Aş putea să încep o poveste despre cum mi-am făcut blog şi cum m-am gîndit să scriu pe el diferite păreri despre cum este şi cum ar trebui să fie poezia şi care cred eu că sunt mecanismele care fac poezia o vietate nemaipomenită, dar cred că suntem cu toţii de acord că toată nebunia asta trebuie să înceteze imediat. De fapt micul preludiu stilistic are darul de a amîna puţin transcrierea mesajelor primite de mine acum cîteva zile şi de a-mi trage scaunul mai aproape de cititor, pentru a ne putea privi recipric de la o distanţă corectă. N-am nici o intenţie de a face bucle nepotrivite doar de dragul de a mări nejustificat numărul de semne, în privinţa asta am convingerea că, dacă ţinem neapărat, putem ajunge la aceeaşi concluzie.
    Înainte de a aşeza frumos mailurile aici la dispoziţia voastră aş vrea să fac o mică paranteză (observaţi că totuşi am început să trag de timp). Sper că nu vă veţi supăra dacă îmi veţi permite să trec direct la fapte, fără să literaturizez prea mult, spre exasperarea probabilă a respectabilului meu vecin de bloc Ionuţ Chiva. Nu e de neglijat faptul că i-aş provoca domnului C. o depresie severă dacă ar afla că am pus un şir de mailuri fără să fac o singură referire la culoarea cerului în momentul în care primeam vreun mesaj sau că n-am reţinut cu ce eram îmbrăcat în momentele respective, ratînd astfel cel puţin două descrieri de mare forţă care să dea consistenţă poveştii. Cu toate astea trebuie să mă înţelegeţi: ţinuta mea zilnică e cu totul neinteresantă, ca să nu spun mai mult (imaginaţi-vă că, de departe, cea mai spectaculoasă îmbrăcăminte pe care o port cînd stau la calculator este, vai de capul meu, o pereche de pantaloni de pijama flauşaţi de culoare crem cu elasticul cam larg şi un tricou alb cu imprimeu roşu reprezentînd o frunză de arţar). Apoi, mesajele au venit întotdeauna noaptea, şi în definitiv toată lumea ştie cum arată cerul noaptea, n-am de gînd să insist aici prea mult. E bine să ştiţi, totuşi, pentru liniştea voastră, că şi dacă am presupune prin reducere la absurd că într-una din aceste nopţi m-aş fi străduit să dau draperia într-o parte, în geamul meu n-aş fi putut să văd mai mult decît reflecţia camerei din spatele meu. În plus, nici cu memoria nu stau chiar aşa de bine, şi să mă apuc să inventez ar fi nu numai neindicat în situaţia mea, dar cu totul dezastruos pentru orice fel de încercare literară. Prin urmare, domnul C., vecinul meu de bloc, are toate şansele să moară de inimă rea. Tot ce pot să fac în această situaţie e să-mi cer iertare unui unchi de-al meu care mi-a dat un sfat cu totul nepreţuit cînd eram mic şi pe care am promis că-l voi urma toată viaţa: anume să nu mă pun rău cu vecinii de bloc.
    Acum că am încheiat paranteza să spun aşa: nu vreau să mai aud de individul care mi-a îndesat în adresa de mail tot felul de cuvinte jignitoare. Pentru mine e un capitol încheiat şi gata. Sper să-l judecaţi aşa cum merită. Practic cel mai mare rău pe care i-l pot face în cazul de faţă, şi vedeţi că n-am nici cea mai mică reţinere de a face acest lucru, este să-i pun aici toate mailurile, aşa cum le-am primit eu. Iată-le:



FROM:
        robert.mindroiu@yahoo.com
TO:
        dmitrimiticov@yahoo.com

Message flagged
Monday, March 19, 2012 8:11 PM


Dragă Dmitri,

Trebuie să fiu foarte sincer cu tine, cu asta sper să fii de acord. Şi e foarte indicat să încep acest mesaj cu faptul că m-am săturat pînă peste cap de numele tău inept şi de blogul tău şi de toate ifosele tale de cunoscător al poeziei. Dacă îţi închipui că ai depistat nu ştiu ce mecanisme de funcţionare a versurilor (doamne-dumnezeule, ce-o mai fi şi asta, dragul meu autodidact?), ei bine află că eşti doar un semidoct enervant. Sper de asemenea să mă înţelegi. Nu e vorba de răutate aici, e doar nevoia mea de a-ţi spune verde-n faţă ce cred. Poate te întrebi de ce-ţi scriu acest mail. Ei bine, domnule Dmitri Miticov, află că eşti doar un nume. Fără identitate, fără memorie. Poate că mi-ai furat o carte-două acolo, pe care te-ai şi repezit să le publici cu numele tău inept (am mai spus asta?), dar un lucru nu-mi vei putea lua: amintirile. Reţine că singura realitate este cea a memoriei(ai mai auzit asta undeva? sigur ai mai auzit!). Prin urmare toţi oamenii de care m-am apropiat la un moment dat în această viaţă există datorită memoriei mele şi sunt la fel de reali cum te văd şi cum mă vezi. În memoria mea oamenii sunt morţi sau vii după cum îmi aleg eu să fie (te surprinde o asemenea afirmaţie, nu? îmi şi închipui ce figură de mare sceptic ai făcut citind acest lucru). Iată o libertate mai presus de oricare alta pe care ţi-ai fi putut-o închipui. O libertate pe care, dragă Dmitri, n-ai cum să mi-o iei. Şi asta e tot ce-am avut de zis.

Cu bine,
Robert M.



FROM:
        robert.mindroiu@yahoo.com
TO:
        dmitrimiticov@yahoo.com

Message flagged
Wednesday, March 21, 2012 11:29 PM


Dragă Dmitri,

Revin cu un mail, pentru că mi-am recitit mesajul anterior transmis către tine (au trecut deja două zile?) şi mi-am dat seama că e posibil să fi folosit un ton cam dur la adresa ta. Totuşi trebuie să mă înţelegi, trec printr-o perioadă foarte dificilă despre care nu-ţi pot da mai multe detalii acum. Tot ce pot să-ţi spun este că pentru un om aflat în situaţia mea totul a devenit aşa de plictisitor încît uită-te şi tu, am ajuns să scriu mailuri unor holograme, de parcă acest lucru mi-ar mai fi bun la ceva.
Acum două zile, cînd ţi-am scris mailul, am avut o zi teribil de proastă. Totul a început de dimineaţă, cînd Mihaela a deschis geamul şi m-am trezit. Nu curentul a fost de vină, ci traficul zgomotos – chiar dacă, după cum bine ştii, geamul dormitorului dă în strada Apusului care nu-i chiar aglomerată – nu cum e Iuliu Maniu, de exemplu, nu ştiu ce aş fi făcut dacă aveam camera pe cealaltă parte a blocului, n-aveam decît să-mi izolez fonic tot apartamentul, cumva. Prin urmare soţia mea m-a trezit cînd a deschis geamul tocmai cînd mă aflam în mijlocul unui vis cu mine în copilărie pe la paisprezece ani sau aşa ceva şi eram într-un zarzăr şi-mi umplusem tricoul cu zarzăre. Strîngeam cu o mînă tricoul în dreptul burţii şi cu cealaltă mă ţineam de o creangă care se legăna cu mine din cauza vîntului domol. Nu ştiu cum să îţi explic, e senzaţia aia că aerul e aşa de curat, că te ia somnul. În fine, poate spui că asta nu-i chiar aşa mare scofală, că fiecare ne-am mai suit într-un zarzăr în copilărie, etc. Dar trebuia să mă vezi cînd m-am aplecat periculos şi părinţii mei, care în vis erau jos pe iarbă cu toţi prietenii de la bloc, au început să ţipe şi stai acolo, ai grijă, în fine, de-astea, a fost tare distractiv. Apoi tu nu ştii cum sunt zarzării din parcul Chindia, la începutul verii, cînd ai paisprezece ani şi mănînci zarzărele cu sîmburi cu tot. Am vaga senzaţie că îţi explic pur şi simplu degeaba.
Ca să nu te mai ţin pe jar, vezi bine, o zi care începe cu un asemenea vis nu poate să fie decît o zi proastă. Şi de-ar fi numai asta. Mi s-a întîmplat să-mi iau costumul şi aşa mai departe, să plec la muncă (aşa se spune?) cum face orice bărbat obişnuit la vîrsta de treizeci de ani, în fine clişeele care te leşină. Cînd am ieşit din scară am dat peste vecinul nostru Ionuţ Chiva care nu ştiu dacă ai văzut cum îşi tîrăşte papucii pe ciment, te scoate din minţi, în fine, m-a luat de la uşă: ce faci, coiţe, la muncă, a? Tot cu numele inept, coiţe? Tot Dmitri, a? Ce mai e prin Dubăsari? şi tot aşa. Mi-a spus Dmitri, cretinul. Aşa că uite cum arată o zi groaznică, dragă Dmitri, acum sper că înţelegi şi tonul şi celelalte, exact cînd ţi-e lumea mai dragă vine cineva şi-ţi fură toată viaţa sau pe-acolo. Dar ştii ce? Pun pariu că nu-mi poţi lua zarzărele din tricou. Uită-te bine la tricoul ăla, Dmitri, are numărul 10 scris pe spate cu pixul. Uită-te la el bine de tot, pentru că nici nu-l poţi atinge. De fapt poţi să te uiţi după mine mult şi bine cînd sar din zarzăr şi fug spre Turnul Chindiei, uită-te cu mare atenţie cum o iau pe scurtătură, drept prin iarbă, n-ai cum să mă prinzi.


FROM:
        robert.mindroiu@yahoo.com
TO:
        dmitrimiticov@yahoo.com

Message flagged
Monday, March 26, 2012 20:20 PM


Dragă Dmitri,
primul lucru pe care mi l-am spus azi, încă înainte de a mă da jos din pat a fost: trebuie să termini cu tot circul ăsta! În zilele care au trecut de la ultimul meu mesaj, am tot recitit ce ţi-am scris – şi nu ştiu dacă îţi vine să crezi, dar concluzia nu îmi e deloc favorabilă: nişte pusee aproape adolescentine de nostalgii siropoase, că te apucă mila. Mai trist ar fi să continuu în această direcţie, ceea ce, după toate semnalele şi probabilităţile, se va şi întîmpla. Vreau să ştii, cu toate astea, că nu milă aştept de la tine. Nu ţi-aş fi trimis nici măcar un singur mesaj dacă nu aş fi ştiut că în spatele tăcerii tale înfumurate şi încăpăţînării de a nu-mi adresa măcar un răspuns – necesar, aş spune, aşa cum necesar considerăm a fi însuşi bunul simţ – dacă n-aş avea convingerea, speranţa, spune-i cum vrei (dar pentru Dumnezeu, numai nu-i spune iluzia!) că mă înţelegi absolut perfect.
Voi face imprudenţa să recunosc de la început de unde a pornit totul: în urmă cu două săptămîni am fost trimis în Tîrgovişte la nişte cursuri, mă rog, un schimb de experienţă cu oamenii de vînzări din provincie. Ştii cum e la întîlnirile astea organizate de bancă: ziua urmăreşti filmuleţe motivaţionale şi noaptea petreci, bei pînă cazi sub masă şi te apropii de colegele de departament ca un cîine în călduri, după care totul se termină spre dimineaţă cînd rămîi tot singur, într-o stare deplorabilă şi mirosind de la o poştă a fum de ţigară. Dar ăsta e un capitol despre care vom vorbi altădată, ce voiam să-ţi spun de fapt e că am revăzut parcarea. Nu ştiu dacă tu îţi mai aduci aminte de parcarea din faţa blocului, mă gîndesc că prins cu problemele existenţiale din Dubăsari şi tot restul poate ai uitat-o, dar eu am avut în tot acest timp – din copilărie pînă acum, vreau să zic, şi mai ales în ultima vreme – o copie a ei în miniatură pusă bine undeva în interior, în fine dacă aş putea să-ţi explic cum vine asta fără să fac metafore deşănţate ar fi chiar foarte bine.
Să-ţi spun cum a fost: în prima zi, pe 12, începeam pe la prînz, era zi scurtă. Se presupunea că pînă la ora aia toată lumea se va caza şi aşa mai departe, dar tu ştii că în Tîrgovişte mă duc şi stau la mama, aşa că am ajuns dimineaţă, mi-am lăsat lucrurile şi mi-a venit să mă plimb prin oraş, să văd ce mai e prin centru. Practic de cîţiva ani, de cînd trec pe la mama o dată la două-trei săptămîni, stau doar în weekend cîteva ore în casă cît să povestim ce am mai făcut, niciodată nu apuc să mă plimb cu adevărat prin oraş, să văd una-alta, de-asta zic că de acum am profitat de ocazie. Asta a fost prima decizie greşită a zilei. Apoi a doua a fost să trec prin parc – trebuie să ţii minte să nu treci niciodată prin parc, mai ales dacă te apucă nebunia într-o zi de luni, în oraşul în care te-ai născut. Apoi, şi aici o să spui că sunt de-a dreptul dus cu pluta, m-am gîndit să mă aşez pe o bancă în parc. Da, poţi să spui că e scandalos, parcă te şi aud, pur şi simplu nu se face să te aşezi pe o bancă în parc cînd eşti singur în oraşul în care te-ai născut, într-o zi de luni, cu cîteva ore înainte de a urmări filmuleţe motivaţionale despre oameni care au vîndut periuţe de dinţi şi le-a plăcut aşa de mult toată treaba asta, încît au sfîrşit conducînd celebrele corporaţii. Dar uite că am făcut-o şi pe asta, m-am aşezat pe bancă, unde poţi sau nu să crezi, dar mi-a venit cel mai frumos gînd: să merg în parcarea noastră unde jucam fotbal şi tenis şi badminton şi lupta cocoşilor pe bara de bătut covoarele şi toate celelelalte de care eu o să-mi aduc probabil aminte în momentele cele mai nepotrivite cînd o imagine ca asta te poate lăsa mască.
Îmi fac acum datoria fără de care nici nu mi-aş imagina să-ţi mai scriu altceva: anume să-ţi descriu parcarea, şi nici nu vreau să aud comentarii. Acum trebuie să pornim de la etajul trei, se cuvine să începem de acolo. Coborîm pe scări, nu luăm liftul. Numai Dan de la zece ia liftul, dar el ia liftul din două motive: în principiu pentru că stă la etajul zece şi maică-sa cînd îi descuie uşa cheamă şi liftul, iar în al doilea rînd pentru că Dan de la zece e cam cretin şi asta n-ar fi o problemă dacă n-ar fi un cretin gras şi picioarele grăsuţe nu pot coborî cu viteză, ca ale noastre. Să-l lăsăm pe Dan de la zece să se ducă în spatele blocului cu fetele. Noi ieşim în faţa blocului şi înaintea noastră e strada. Acum e primăvară, dar să vezi iarna cînd ne prindem de maşini şi ne dăm pe zăpadă. Acum vreo douăzeci de ani cînd s-a întîmplat să se prindă şi Adiţă, i s-a agăţat mîneca hainei de bara de la maşină. L-a dus maşina vreo cîteva străzi şi săracul se tot smucea, ne opriserăm toţi. Cînd a venit înapoi, după ceva timp, parcă se întorsese din cosmos. În fine, hai să traversăm. Ai grijă la maşini, acum sunt mai multe.
Parcarea nu s-a schimbat deloc: tot dreptunghiulară, prinsă între blocuri ca un stadion fără pistă de atletism în mijlocul tribunelor. Dacă ne adunăm destui, punem într-un capăt doi bolovani şi în celălalt alţi doi bolovani şi facem terenul de fotbal. Pe blocul din dreapta, dacă vezi o linie trasată cu creta, e pentru tenis. Să ţii minte doar două reguli: mingea trebuie să lovească peretele deasupra liniei şi să cadă o singură dată. Acum vezi ce rachetă îţi aduci, eu am una de 12, are mînerul cam lung, dar în rest e perfectă – dacă mă vezi că lovesc cu reverul, să-ţi laşi aici pe bordură toate speranţele. Mai în faţă, după bloc, în părculeţ, e bara de bătut covoarele. Acolo poţi să stai cu picioarele în sus, încolăcite pe bară, pînă iese Alina de la unu la balcon. Să te învăţ ceva: dacă îţi spune că te-ai înroşit şi se hlizeşte, să-i spui că e de la prea mult stat cu capul în jos, proasta.
Îţi mai spun un singur secret şi cu asta am încheiat: orice ai face, nu te uita la blocul din faţă. Acolo mereu se deschide cîte un geam care îţi bagă tot soarele în ochi, dacă te-a prins, s-a ales praful, cîteva minute nu mai vezi nimic. Mai bine te uiţi în la blocul din spate, de unde venim: o poţi vedea pe mama la etajul trei, pe balcon, şi în funcţie de ce-ţi mai trece prin cap să faci, e bine să verifici dacă-i acolo.
Te las acum, dragă Dmitri, m-am întins puţin mai mult decît aş fi vrut şi nici n-am simţit cum a trecut timpul. Din păcate m-am luat cu altele şi n-am apucat să-ţi spun cu adevărat cum a pornit totul şi cum mi-a venit ideea să-ţi scriu. Adevărul e că acum două săptămîni am revăzut parcarea şi muream să-ţi spun asta.  În definitiv nu-i totuşi o veste chiar atît de bună, avînd în vedere ce a urmat după aceea. Dar îţi povestesc data viitoare mai multe, acum trebuie să fug. Doar două cuvinte, cît să nu uit: s-au apucat ăştia de la bancă, după ce au pus filmuleţele lor şi tot restul, să ne pună să facem role-play-uri şi joculeţe şi interpretări savante şi nici nu vreau să-ţi povestesc cît de anesteziat eram eu în tot acest timp şi cum îmi stătea gîndul doar la parcare şi numai de joculeţele lor idioate nu aveam eu chef. În fine, ce vreau să zic e că tot discutînd despre interpretarea limbajului non-verbal în etapele procesului de vînzare şi despre eficientizarea timpului petrecut la locul de muncă în funcţie de bioritm, m-a lovit ideea cu totul fantezistă ca să nu folosesc sinonime mai îndrăzneţe, că nici n-am plecat din parcare în toţi aceşti douăzeci de ani, că de fapt sunt tot acolo de parcă singura mea realitate e aceea a memoriei şi că nu fac altceva zi de zi decît să pierd vremea cu indivizi care să mă convingă că sunt un bărbat la treizeci care a lăsat în urmă o parcare, un bloc, nişte oameni de care nici măcar nu eşti sigur că au existat cu adevărat, mă rog, tot felul de gînduri pe care ţi le bagă în cap doar ca să te convingi o dată pentru totdeauna că tu nu mai eşti tu.



FROM:
        robert.mindroiu@yahoo.com
TO:
        dmitrimiticov@yahoo.com

Message flagged
Monday, March 26, 2012 23:49 PM


Dragă Dmitri,

Sper să mă ierţi pentru mesajul de mai devreme, am avut două săptămîni destul de grele, cu multe termene limită şi un program infernal. Mi-am revenit între timp, am făcut un duş şi m-am mai adunat. M-am hotărît să nu-ţi mai povestesc ce s-a întîmplat în zilele de cursuri petrecute cu colegii de la bancă. Acesta este, bineînţeles, un serios gest protector faţă de impresia ta generală despre mine. De fapt colegii de serviciu sunt nişte drăguţi şi orice cuvînt mai dur la adresa lor ar fi o nedreptate pe care mi-aş taxa-o imediat. E drept că aşa sunt ei mai fanatici cu procedurile şi filmele motivaţionale şi tot restul, în situaţia lor e perfect explicabil, trebuie să acceptăm şi acest fapt. O carte despre succesul în afaceri n-a stricat nimănui, la o adică. Trebuie să ştii că preferata lor e, de departe, „Succesul în afaceri: 10 adevăruri esenţiale” care e scrisă de un celebru autor de cărţi motivaţionale din Statele Unite, pe numele lui James Clarson. Cînd am fost în Tîrgovişte acum două săptămîni, după ce toţi au ajuns la concluzia perfect argumentată în ce mă priveşte că am obţinut un punctaj cam slab la capitolul „munca în echipă şi socializarea în cadrul organizaţiei”, Claudiu a fost primul care mi-a întins mîna aşa cum întinzi mîna unei ridichi uriaşe, spunîndu-mi că citatul pe care îl va rosti special pentru binele meu este extras din celebra carte pomenită mai devreme. „Evită ce nu poţi controla sau schimba” –  mi-a spus Claudiu cu o voce gravă, acel gen de voce indicată întotdeauna cînd e cazul să vorbeşti despre marile adevăruri ale succesului – după care s-a răsucit pe călcîie lăsîndu-mă  cu gura căscată. Cînd m-am întors în cealaltă parte, Ştefăniţă de la şase urla disperat către mine: prinde-o, prinde-o, şi mi-am dat seama că jucăm pe echipe şi se referă la mingea de tenis care se apropie, aşa că am apucat bine racheta mea de 12 şi i-am tras una zdravăn, definitiv, cu reverul.

Dragă Dmitri, trebuie să mă opreşti odată pentru totdeauna, eu tot încerc să-ţi scriu un mesaj din care să înţelegi exact ceea ce trebuie şi eşuez fără speranţă tot în literatura ieftină cu care trebuie să recunoşti că te-am avertizat într-unul din mailurile trecute. Cred că pur şi simplu o să mă opresc aici, dar mai întîi vreau să-ţi atrag atenţia că ţi-am scris toate astea ca să-ţi recomand... să te rog, mai bine zis, ca măcar tu să nu îmi... asta dacă mi-a mai rămas, în fine, nici nu ştiu cum să formulez, de fapt ce vreau să ştii este cît de mult mă enervează tăcerea asta a ta şi blogul tău cu toate părerile insuportabil de pedante şi cretine şi numele tău inept.

Robert M.

O poezie de ANEMONE LATZINA

Poezia face parte din antologia "Vînt potrivit pînă la tare" (Kriterion, 1982) şi e una dintre preferatele mele alături de multe altele din această colecţie de poezii.



13 IULIE 1974
 
fetiţo mi-am zis azi dimineaţă (aşa îmi spune Frieder)
sub duş şi cînd cu spălatul pe dinţi uite că te-ai proco
psit şi cu al patrulea rînd de dinţi (de lapte, de apă, de
bere, de şnaps) şi în afară de asta ieri a fost Peter cel
blond pe la tine şi ţi-a spus că vrea să facă o antolog
ie şi trebuie să-i trimiţi nişte poezii şi EL SĂ le şi PO
ATĂ publica pe care trebuie însă mai întîi să le comiţ
i aşa încît scrie-i blondului Peter o poezie despre a ÎM
BĂTRÎNI după ce treci de treizeci de ani e oricum o t
eamă ca lumea ( trebuie să fii însă destul de tînăr ca să
poţi spune ceva cît de cît despre cum e să îmbătrîneş
ti) încît iată zic fetiţo că încetul cu încetul îmbătrîneşti
şi tu şi mă gîndesc că asta ar putea deveni o poezie sau
şi mai bine un ŞLAGĂR sau poate altceva însă uite c
ă stau deja in tramvai şi apare o femeie care mă îmbrî
nceşte şi zice fă loc puştiule (iar eu care credeam că nu
mai poţi fi luată drept băiat cu părul ăsta scurt) fă l
oc puştiule să pun şi io sacoşa şi mă ÎNTRERUPE chia
r în mijlocul celui mai frumos gînd despre cum se îmb
ătrîneşte TOTUL SE DĂ PESTE CAP cu femeia asta ş
i mai cu seamă cum mai poţi spune orişice despre orişi
ce dacă de fiecare dată se nimereşte cîte un deştept car
e-ţi dă brînci şi ţi se duce DRACULUI chiar şi CEL M
AI FRUMOS GÎND



ANEMONE LATZINA (n. 17 feb. 1942, braşov. debut în 1969 în cotidianul german "neuer weg". debut ed şi unicul volum de versuri "ce se tot poate scrie astăzi", 1971)