Lansarea antologiei Echinox la Bookfest 2011

Despre antologie am scris puţin mai jos, iar anunţul oficial e aici

"Sîmbătă, 28 mai, de la ora 13.00, la standul Delicatese Florescu (Pavilionul C5), va avea loc lansarea antologiei Echinox – Literatură română contemporană, care reuneşte un număr de 52 de autori români contemporani cu texte inedite.
Prezentarea antologiei va fi urmată de o sesiune de autografe pe revistă, la care vor participa o parte din autorii care se regăsesc în paginile acestui număr special."

Eu am răspuns prezent.

Mişcările lente din care răzbat sclipirile de expresivitate sau cum se contorsionează organismul viu care este limbajul (Răzvan Ţupa) (II)

Aşa. Recitind postarea precedentă am simţit nevoia unei reveniri. Pentru că n-aş vrea să fac poezia lui Răzvan Ţupa să semene cu invenţiile mele, ci să surprind cît mai obiectiv caracteristicile unei poezii care unora li se pare redundantă, altora plictisitoare sau chiar manieristă, mimetică, retorică, fără referent, în care singurul mecanism vizibil este al eschivei şi al atenţiei de a nu cădea în poante (sper că :) am reţinut cele mai importante reproşuri)
De aceea, revenirea e necesară pentru a face unele completări, pentru că am lăsat pe dinafară unele nuanţe din care, recitind postarea de ieri, apar întrebări esenţiale: dacă torsiunea se produce la trecerea de la un vers la altul, moment în care există o deviaţie de la cursul logic natural lăsînd terenul liber pentru apariţia surprizei pe care o putem numi sclipire de expresivitate, e lucrul ăsta general valabil, adică inclusiv în poemele în proză din unele secţiuni din "fetiş"? Dacă da, cum se produce ruptura nemaifiind marcată de tăietura versurilor? Dacă nu, atunci ce anume înlocuieşte mecanismul descris? mai e el valabil în condiţiile din urmă pentru a caracteriza întreaga poezie din volumele lui Răzvan Ţupa?
M-am întors, iată, înarmat cu aceste întrebări, dar mă tem că nu cu răspunsuri clare, ci numai încercări de a găsi locurile comune. Dar înainte de aceste încercări:

Să ne imaginăm un contorsionist care inventează mişcări foarte lente, de o lentoare senzuală, din care răzbat pînă la noi sclipiri de expresivitate din cînd în cînd ca şi cum obiectele metalice pe care le poartă pe corp strălucesc doar într-o lumină favorabilă sau să ne imaginăm că toate aceste mişcări preponderent încetinite alternează cu secvenţe în care se produc accelerări scurte şi intense şi că spectatorul, avînd vigilenţa adormită de secvenţele lente, revine imediat, ca trezit de accelerări, dar numai ca să constate că tot ce era mai important i-a scăpat printre degete. Cam asta e reprezentarea poeziei lui Răzvan Ţupa în mintea mea.

Secvenţele prozaice din "fetiş" (mă refer mai ales la "mijloace de transport în comun") au iscat întrebările puse mai sus, pentru că nu eram sigur dacă atunci cînd nu mai există o tăietură a versurilor mecanismul lor este acelaşi ca în celelalte. Mai întîi să vedem despre ce mecanism vorbim, luînd exemplul unui fragment cu tăietura versurilor la vedere:
"cu degetele lor verbale
încleştate pe nişte bare îmbrăcate în plastic
subţire ca în tramvai sau în metrou dar absolut
imaginare pentru poziţia noastră
virtual verticală balansată
ca o ameninţare serenă spre unul spre altul
orice ai spune
chiar şi cu orhideea cenuşie a tăcerii
n-au să aştepte de fapt
nimic chiar dacă asta ar putea să fie
smulgerea tăbliei inoxidabile de pe masa invizibilă pe care rostogolesc tîrguieli-
le mele sau pulverizarea acoperişurilor da
te gîndeşti la
strălucirea teribilă pe care privirea ta mirată o capătă" (Răzvan Ţupa, "marile operaţiuni" din "fetiş")
M-am referit de mai multe ori la acest mecanism, aşa că e posibil să mă repet. Să ne referim la fragmentul de mai sus. În principiu e vorba despre metafora "degetelor verbale" şi de la această intrigă metafora se dezvoltă la nivelul imaginilor(degetele verbale se încleştează pe barele învelite în plastic, exact ca acelea din metrou sau tramvai, etc.) - dar aici ne atrage atenţia o mişcare halucinantă care produce o ruptură esenţială între versuri: "dar absolut / imaginare pentru poziţia noastră". Prin urmare cursul metaforei comparative e întrerupt brusc de instanţa raţională, de acea excesivă cerebralitate "care n-a omorît pe nimeni". Să nu mai spun că metafore interioare ca "orhideea cenuşie a tăcerii" care pot scăpa vigilenţei din cauza întregului cu efect narcotic pot stîrni invidia oricărui mare poet (apropo de asta, tocmai am răspuns unui comentariu al lui m. care spunea ceva şi despre talent şi cred că aici se deschide oportunitatea de a discuta şi aspectul ăsta - doar că depăşeşte subiectul despre care discutăm acum, dar ca să fiu clar, contrar a ceea ce cred unii, eu cred că Răzvan Ţupa e unul dintre cei mai talentaţi poeţi şi asta e o evidenţă mascată doar de atenţia excesivă a unora pentru tehnicitate)
Ca să revenim la subiect, metafora se încheie cu "te gîndeşti la /strălucirea teribilă pe care privirea ta mirată o capătă"  - ceea ce marchează nu numai finalitatea fragmentului, ci şi reinterpretarea lui. Degetele verbale, adică acele spaţii în care cuvintele trasează traiectorii în aer sunt pretextul unei neîncetate întoarceri către sine şi către propriile semnale pe care ţi le trimiţi singur. Sau cum spuneam în comentariul meu la postarea precedentă, lucru valabil şi în acest caz: "versurile, prin modul lor de dispunere, nu numai că adaugă fiecare în parte elemente noi, dar aceste elemente, cu fiecare vers, modifică percepţia iniţială despre cele anterioare"

Cum rămîne însă cu fragmentele în proză? Să luăm un exemplu ales la întîmplare:
"o impresie persistentă că nu aş ceda ocaziei de a-ţi trimite mesaje spune el cuvînt cu cuvînt calea cea mai potrivită pentru o spălare pe mîini tu să le citeşti eu le-am scris ceea ce nu-i deloc exact". 
Concluzia imediată ar fi că nu e nici o diferenţă între aceste fragmente şi cele dispuse în versuri la nivelul mecanismului care e fără îndoială acelaşi.Fragmentul ar putea la fel de bine(în scopul de a scoate la suprafaţă modul de funcţionare) să fie dispus astfel:
 "o impresie persistentă că nu aş ceda ocaziei 
de a-ţi trimite mesaje spune el cuvînt cu cuvînt 
calea cea mai potrivită pentru o spălare pe mîini tu să 
le citeşti eu le-am scris 
ceea ce nu-i deloc exact"
Prin urmare, o dispunere în proză nu face mai mult decît a ascunde, voit sau nu, modul de funcţionare a mecanismului viu. O consecinţă imediată este atenuarea efectului, pentru că rupturile nu mai sunt atît de evidente şi surpriza nu mai este atît de puternică, în afara cazului în care vigilenţa cititorului e prezentă pentru a susţine lectura.

Sper că acum lucrurile sunt ceva mai clare. Dar pornind de aici, e necesară la un moment o discuţie despre talent, pentru că dincolo de toate straturile poeziei mai mult sau mai puţin vizibile, talentul este cel care face diferenţa întotdeauna.

Poezia lui Răzvan Ţupa sau contorsionistul organism viu care este limbajul

"fetiş"
(Semne, 2001; Vinea, 2003 - Editia a II-a "fetiş- o carte romaneasca a placerii")

 „corpuri româneşti”

(Cartea Românească, 2005)

„praf de stele - o serie din exercitiile mele”

(2011, în manuscris)

M-am referit pînă acum la poezia lui Răzvan Ţupa în două rînduri: cu ocazia postării despre modul de tăiere a versurilor şi la postarea despre expresivitatea prin limbaj în cazul Angelei Marinescu. În ambele cazuri, ajungeam la aceeaşi concluzie: în interiorul acestei poezii există un mecanism foarte viu care acţionează asupra sensurilor care se construiesc şi se destramă pentru a construi unele noi, lucrul ăsta făcîndu-se şi prin elementele tehnice ale dispunerii în versuri, dar şi prin torsiunile logice pentru care singura ameninţare e redundanţa. Spuneam că fiecare vers acţionează asupra celor anterioare, mutîndu-le de la cursul previzibil al logicii şi creînd un limbaj care funcţionează după alte reguli(şi da, asta face literatura, dacă e să generalizăm aproape naiv şi superficial, dar avem aici un caz particular foarte rar întîlnit în literatura de la noi şi chiar în acele cazuri, destul de izolat în cadrul operei unui autor)
Această poezie lucrează conştiincios pe fiecare strat, dar excelează evident pe stratul tehnicii şi al limbajului, dar nu în sensul invenţiei, ci asocierilor care torsionează şi deformează - iar asta generează, contrar tuturor aşteptărilor, o mare cantitate de expresivitate.

„Inventarea unui limbaj este sinonimă cu inventarea unui organism viu lăsa să se înţeleagă Ludwig Wittgenstein, unul dintre sfinţii filosofiei din secolul XX.”, scrie Răzvan Ţupa pe blogul lui, referindu-se la tinerii poeţi nedebutaţi cu o frază care-i caracterizează mai degrabă propria literatură.

Printre poeţii ultimei generaţii literare, Răzvan Ţupa este cel mai constant autor şi în acelaşi timp cel mai consecvent propriului program, oricare ar fi acela.

Volumele nu sunt numai colecţii de poezie, ci şi culegeri profund teoretizante despre „mişcările poeziei”, demonstraţii elaborate de tehnică sau, după caz, material didactic.

Dintre toate cărţile de poezie, despre cărţile de poezie ale lui Răzvan mi-e cel mai greu să vorbesc, noroc că nu fac critică, pentru că altfel aş fi fost pus în poziţia frustrantă în care deşi ştiu foarte bine cum funcţionează acest tip de poezie, îmi e foarte greu să explic pentru alţii.

Îmi e mai la îndemînă metafora copilului care se joacă cu un fir de apă pe care-l deviază neîncetat de la traiectoria lui naturală. Pentru că ce altceva poate fi „pentru că iarăşi nu am avut ce vorbi şi sunetele aveau impresia/greşită că trebuie să aibă un sens” decît o deviere între „impresia” şi „greşită” sau o ruptură adîncă între cele două versuri care produce atîta expresivitate.

Am vrut iniţial să elaborez un comentariu comparativ în care aş fi spus că în volumele ulterioare (dacă e să luăm în considerare şi recentul manuscris) nu mai găsim fragmente ca acelea din „fetiş”: „ai mei stăteau în viziru III la etajul 3 unde din cînd în cînd/îmi sprijineam bărbia de tocul ferestrei în bucătărie/şi mă holbam la oile care treceau pe calea călăraşilor” şi care rămîn nişte fragmente cu totul exotice faţă de „guşti sau vezi vorbele şi oxidarea minusculă pe care o întind peste orice gest” (ambele fac parte chiar din primul text al ediţiei din 2003 de la Vinea, ca şi cum în timp pornirile biografice au fost inhibate cu totul de o lirică a amplitudinii poeziei de limbaj). Aş mai fi spus că spre deosebire de poeziile lungi din „fetiş” urmează structuri mai condensate în „corpuri româneşti” pentru ca în ultimul volum disponibil doar online deocamdată textele să fie foarte scurte, aproape ca nişte notaţii de cîteva versuri care comunică unele cu altele. Tot comparativ aş spune că toate 3 volumele la care mă refer fac aceeaşi mişcare inestetică: teoretizează, mai mult sau mai puţin evident (adică înăuntrul sau în afara textului) propriul demers. Poate „fetiş” e cea mai curată din punctul ăsta de vedere, pentru că, apoi, „corpuri româneşti” cuprinde adevărate corolare numerotate ca în demonstraţiile ştiinţifice gen 3.3., 3.4 şamd de cele mai multe ori nu numai inutile, ci şi nocive pentru restul fragmentelor, iar în „praf de stele” jocurile cu rimele(interioare sau nu) din unele porţiuni ale volumului devin obositoare.

Dar n-aş insista în direcţia părţilor defavorizate ale poeziei lui Răzvan Ţupa (printre care putem adăuga un carneţel underground sau cîteva ambiţii antisecuriste), pentru că ele sunt prea mici pe lîngă importanţa reuşitelor. Iar cea mai însemnată reuşită este cea despre care vorbeam la început: în corpul acestei poezii de limbaj e un mecanism viu, o variabilă în mijlocul textului care acţionează permanent de la un capăt la altul al construcţiei poetice.

Dacă ar fi să ne întrebăm ce au în comun strofele următoare:

„soarele poate să-şi izbească la nesfîrşit

păianjenul transparent pe care ne-am obişnuit să-l luăm

   drept lumină

de marile hoteluri unde ne-am adăpostit

obscurităţile minuscule”

şi

„e destul de cald acum

mai e şi ziua asta cînd mă gîndesc

în continuuu să enumăr toate obiectele

absolut necesare între care mă simt străin”,

am spune că este aceeaşi disponibilitate de a deforma sensurile anterioare ca procedeu de a pregăti terenul pentru surpriză -- în urma căreia e necesar sau aproape obligatoriu să reiei ca să poţi reevalua, dar şi asta e deja prea tîrziu pentru că poezia s-a strecurat înăuntru foarte eficient o dată cu tot acest ritual de seducere.

Şi, cu riscul de a mă repeta, adaug una dintre construcţiile preferate care nu încetează să mă uimească:
"Ceea ce spui ne studiază atent poziţia corpului şi
faţa şi în general trage o concluzie despre
felul în care participăm fiecare dintre noi la viaţă" (Răzvan Ţupa)

p.s.  aştept volumul 3 la o editură, cu acest ciclu de poezii praf de stele şi cu acele poeme sportive daca reţin exact dintre care unele erau foarte frumoase.

Două antologii

E vorba despre “Cele mai frumoase poeme din 2010” apărută la Tracus Arte şi întocmită de Claudiu Komartin şi Radu Vancu şi de „Antologia Echinox”, un proiect remarcabil al echipei de redacţie a revistei Echinox din Cluj.
50 respectiv 52 de autori în două selecţii doldora de literatură proaspătă.

Ma simt onorat că apar în ambele antologii alături de atîţia poeţi foarte buni şi le sunt recunoscător celor care au iniţiat cele două proiecte că m-au inclus între scriitorii selectaţi.

Sunt două colecţii foarte frumoase care prind în cadru o bună parte a literaturii actuale.