(variantă în ritm iambic)
Eu
doar în lipsa ta mai folosesc persoana-ntîi
De parcă
aș putea recupera
Ținuturi
unde nu poți să rămîi,
Dar care
poartă înc-amprenta ta.
Eu
doar în lipsa ta traduc limbajul afectiv,
dar asta-i
o eroare mai mereu
produsă
de biasul cognitiv
sau
vocea afectată, cum zic eu.
Eu
doar în lipsa ta rămîn tot timpul fără glas,
indiferent,
irelevant și trist
de
parcă n-aș fi fost (sau n-am rămas) –
parc-am
murit de mult, nu mai exist.
Și
doar în lipsa ta încremenesc ca un copil
la marginea
pădurii-ntunecate
din
care urletul tăios, debil
al
unui animal antic răzbate.
Aș
vrea să știi că toate sunt capricii de moment
cu
rol esențial pentru prezent
și
tot ce-nseamnă singularitate
într-un
sistem de reguli care poate
s-aducă
amintiri în realitate
în
funcție de tipul lor de undă
să cred
chiar și o singură secundă
că-mi
amintesc, deși n-am fost de față
cum
te-au urcat atunci în ambulanță.
Cînd văd
mișcînd ceva în fața mea,
dar
tot ce simt se duce-n sens contrar
e ca
atunci cînd un sistem solar
întreg se poate naște-n lipsa ta.
