Pagini

joi, 2 aprilie 2020

► Descendența: în amonte, absența


Doar în vecinătatea absenței tale mă mai pot exprima la persoana
întîi, de parcă ar exista categorii gramaticale printre observatorii
transferurilor de date care pot recupera afectiv teritorii în care
n-ai mai putut să rămîi, dar de unde nici n-ai plecat definitiv.

Doar în vecinătatea absenței tale mă mai pot exprima la persoana
întîi. Sună ca un act de bunăvoință sau ca libertatea de exprimare,
dar nu-i decît o eroare acceptată cu accente de voce afectată,
o scăpare, o eroare de judecată cauzată de biasul cognitiv.

Doar în vecinătatea absenței tale mă mai pot exprima la persoana
întîi și doar în acestă vecinătate glasul decade aproape fără motiv,
nefiresc, în indiferență tristă și în irelevanță și nu-l mai ascult.
Ca și cum n-aș fi fost sau parc-am murit de mult.

Doar în vecinătatea absenței tale mă mai pot exprima la persoana
întîi și doar în acestă vecinătate încremenesc deseori ca un copil
la marginea unei păduri întunecate din care răzbate urletul
unui animal despre care am auzit că nu mai există.

Ar trebui să știi că aceste devieri de comportament sunt atent
montate într-un construct stabil numit singularitate
unde au un rol bine definit pentru prezent,

dar la fel de firesc și pentru un sistem de diferențiere profundă
a amintirilor false sau implantate în funcție de lungimea de
undă. N-am fost de față cînd te-au urcat în ambulanță

și totuși îmi amintesc. Dorința de control și elementele emoționale
reconstruiesc o realitate proprie cu piese improvizate din nevoia
de continuitate. O iluzie optică cu tot cu efectele sale care apar:

cînd îmi iau privirea de la un obiect aflat în mișcare, următorul
lucru la care mă uit se mișcă-n sens contrar. E și asta o cale

de a-ți spune că orice călătorie spre megastructura aflată dincolo
de sistemul nostru solar începe doar în vecinătatea absenței tale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu