# La steaua. Vocea multiplă

Suntem ființe sentimentale, generăm ficțiune. Anxietatea

lucrează la baza structurii noastre stricate frivole de ființe

sentimentale și scrie softul emoțional. Reconstituire,

idealizare. Prejudecăți și presupuneri pentru erorile

cognitive. Empatie, simpatie. Transfer și contra-

transfer. Un sistem de organizare a informației

și contextualizarea acesteia: sursa emoției.

Ar putea fi începutul unei istorii scurte a vulnerabilității,

dacă nu cumva un studiu despre disconfort blazare

renunțare și despre modul în care acestea au reușit

în timp să se sedimenteze în subsolul celor mai

banale gesturi sau în cea mai proastă voce cu

care te poți exprima, dar nu-i decît o poveste

despre expansiunea spațiului și felul în care

aceasta influențeaza în cele mai mici detalii

existența materiei. O poveste despre steaua

a cărei lumină n-a avut timp să traverseze

spațiul care o separă de noi. Intervenția

antiromantică. Lipsa receptorului, lipsa

emoției. Istoria evenimentului care nu

a mai găsit forța de a deveni amintire.

Vine băiețelul tău într-o zi și îți strecoară o mașinuță sub

pernă. Primul scenariu e observare directă, întoarcere în

trecut, ca orice privire prin telescop. Distanță în spațiu

e distanță în timp. Roșu, mai roșu, infraroșu. Tot ce se

întîmplă cu mine se îndepărtează și părăsește spectrul

vizibil. În lipsa amintirii generezi ficțiune: a înaintat

ținîndu-se de pat, cu mersul lui de pitic împiedicat,

și a împins jucăria, scoțînd puțin limba, ca pentru

efort. Ai obiectul, dar te preocupă să reconstitui

gestul căruia nu i-ai fost martor. Să-l tot rescrii

pînă la cea mai previzibilă formă a idealizării.

Ești ființă sentimentală și generezi ficțiune.

Sunt ființă sentimentală, generez ficțiune.

Al doilea scenariu e ipoteza romantică. Ai descoperit mașinuța,

dar nu mai găsești băiețelul. Unde-l cauți, este spațiu sau timp.

Absența emițătorului declanșează procesul alterării percepției: 

întîmplările pot fi cel mult aproximate, de unde presupuneri,

erori cognitive, o gravitate caracteristică sau supraestimarea

comunicării prin obiect. Încărcătura simbolică. Anxietatea

lucrează la tonul vocii și la atmosferă. Icoana stelei ce-a

murit încet pe cer se suie; era pe cînd nu s-a zărit, azi o

vedem și nu e. Climatul romantic intensifică paradoxul

cîmpului gravitațional inaccesibil care ne urmărește:

o viață de neatins, deși o simt tot timpul lîngă mine,

urmîndu-mă; dar nu admite răsturnări, suprize sau

modificarea sistemului de referință de tip: ești

copilul care-și trimite obiecte prin spațiu-timp.

Intervenția antiromantică e o poveste aproape deloc frecventată

despre lumina stelei care nu a putut concura cu expansiunea

spațiului. E o liniște lungă, în sens emoțional, pe dinăuntrul

căreia zvîcnește neliniștea unei concluzii amare cu privire

la renunțare. Vine băiețelul tău și îți strecoară o mașinuță

sub pernă, dar pierzi ocazia s-o mai găsești: nu mai ești

în această variantă de realitate, ci în subspațiu, în șapte

ipostaze distincte: scena1sunetparcare, scena2pebloc,

scena3teren, scena4sufrageria, scena5mașinaneagră,

scena6impulsurielectricemoarteacreierului, scena7

înlumină, adică în ficțiune, în măduva amintirilor

implantate, în adevărata ta natură poate, și toate

fixate într-o singură unitate intactă de conștiință

umbrită de echivalența cu o limită de timp care

ar putea fi numită o zi specială, o zi desăvîrșită.

Unde trebuia să fie un receptor, a rămas doar

amprenta prezenței lui în segmentul de timp

anterior – asta dă consistență incertitudinii,

temperează căldura afectivă, dacă nu pune

la îndoială existența evenimentului însuși.

Schimbarea sistemului de referință acum

are sens. Vine emoția din subspațiu, din

felul în care ai ales să disloci conotație

la baza structurii frivole, vine cu toată

intensitatea lucrurilor care circulă în

mai multe dimensiuni: suntem ființe

de transfer, livrăm informație. Vine

emoția, se contorsionează materia.