Pagini

miercuri, 17 octombrie 2018

# La steaua. Vocea multiplă

Suntem ființe sentimentale, generăm ficțiune. Anxietatea
lucrează la baza structurii noastre stricate frivole de ființe
sentimentale și scrie softul emoțional. Reconstituire,
idealizare. Prejudecăți și presupuneri pentru erorile
cognitive. Empatie, simpatie. Transfer și contra-
transfer. Un sistem de organizare a informației
și contextualizarea acesteia: sursa emoției.

Ar putea fi începutul unei istorii scurte a vulnerabilității,
dacă nu cumva un studiu despre disconfort blazare
renunțare și despre modul în care acestea au reușit
în timp să se sedimenteze în subsolul celor mai
banale gesturi sau în cea mai proastă voce cu
care te poți exprima, dar nu-i decît o poveste
despre expansiunea spațiului și felul în care
aceasta influențeaza în cele mai mici detalii
existența materiei. O poveste despre steaua
a cărei lumină n-a avut timp să traverseze
spațiul care o separă de noi. Intervenția
antiromantică. Lipsa receptorului, lipsa
emoției. Istoria evenimentului care nu
a mai găsit forța de a deveni amintire.

Vine băiețelul tău într-o zi și îți strecoară o mașinuță sub
pernă. Primul scenariu e observare directă, întoarcere în
trecut, ca orice privire prin telescop. Distanță în spațiu
e distanță în timp. Roșu, mai roșu, infraroșu. Tot ce se
întîmplă cu mine se îndepărtează și părăsește spectrul
vizibil. În lipsa amintirii generezi ficțiune: a înaintat
ținîndu-se de pat, cu mersul lui de pitic împiedicat,
și a împins jucăria, scoțînd puțin limba, ca pentru
efort. Ai obiectul, dar te preocupă să reconstitui
gestul căruia nu i-ai fost martor. Să-l tot rescrii
pînă la cea mai previzibilă formă a idealizării.
Ești ființă sentimentală și generezi ficțiune.
Sunt ființă sentimentală, generez ficțiune.

Al doilea scenariu e ipoteza romantică. Ai descoperit mașinuța,
dar nu mai găsești băiețelul. Unde-l cauți, este spațiu sau timp.
Absența emițătorului declanșează procesul alterării percepției: 
întîmplările pot fi cel mult aproximate, de unde presupuneri,
erori cognitive, o gravitate caracteristică sau supraestimarea
comunicării prin obiect. Încărcătura simbolică. Anxietatea
lucrează la tonul vocii și la atmosferă. Icoana stelei ce-a
murit încet pe cer se suie; era pe cînd nu s-a zărit, azi o
vedem și nu e. Climatul romantic intensifică paradoxul
cîmpului gravitațional inaccesibil care ne urmărește:
o viață de neatins, deși o simt tot timpul lîngă mine,
urmîndu-mă; dar nu admite răsturnări, suprize sau
modificarea sistemului de referință de tip: ești
copilul care-și trimite obiecte prin spațiu-timp.

Intervenția antiromantică e o poveste aproape deloc frecventată
despre lumina stelei care nu a putut concura cu expansiunea
spațiului. E o liniște lungă, în sens emoțional, pe dinăuntrul
căreia zvîcnește neliniștea unei concluzii amare cu privire
la renunțare. Vine băiețelul tău și îți strecoară o mașinuță
sub pernă, dar pierzi ocazia s-o mai găsești: nu mai ești
în această variantă de realitate, ci în subspațiu, în șapte
ipostaze distincte: scena1sunetparcare, scena2pebloc,
scena3teren, scena4sufrageria, scena5mașinaneagră,
scena6impulsurielectricemoarteacreierului, scena7
înlumină, adică în ficțiune, în măduva amintirilor
implantate, în adevărata ta natură poate, și toate
fixate într-o singură unitate intactă de conștiință
umbrită de echivalența cu o limită de timp care
ar putea fi numită o zi specială, o zi desăvîrșită.
Unde trebuia să fie un receptor, a rămas doar
amprenta prezenței lui în segmentul de timp
anterior – asta dă consistență incertitudinii,
temperează căldura afectivă, dacă nu pune
la îndoială existența evenimentului însuși.
Schimbarea sistemului de referință acum
are sens. Vine emoția din subspațiu, din
felul în care ai ales să disloci conotație
la baza structurii frivole, vine cu toată
intensitatea lucrurilor care circulă în
mai multe dimensiuni: suntem ființe
de transfer, livrăm informație. Vine
emoția, se contorsionează materia.