Pagini

duminică, 15 mai 2011

Mişcările lente din care răzbat sclipirile de expresivitate sau cum se contorsionează organismul viu care este limbajul (Răzvan Ţupa) (II)

Aşa. Recitind postarea precedentă am simţit nevoia unei reveniri. Pentru că n-aş vrea să fac poezia lui Răzvan Ţupa să semene cu invenţiile mele, ci să surprind cît mai obiectiv caracteristicile unei poezii care unora li se pare redundantă, altora plictisitoare sau chiar manieristă, mimetică, retorică, fără referent, în care singurul mecanism vizibil este al eschivei şi al atenţiei de a nu cădea în poante (sper că :) am reţinut cele mai importante reproşuri)
De aceea, revenirea e necesară pentru a face unele completări, pentru că am lăsat pe dinafară unele nuanţe din care, recitind postarea de ieri, apar întrebări esenţiale: dacă torsiunea se produce la trecerea de la un vers la altul, moment în care există o deviaţie de la cursul logic natural lăsînd terenul liber pentru apariţia surprizei pe care o putem numi sclipire de expresivitate, e lucrul ăsta general valabil, adică inclusiv în poemele în proză din unele secţiuni din "fetiş"? Dacă da, cum se produce ruptura nemaifiind marcată de tăietura versurilor? Dacă nu, atunci ce anume înlocuieşte mecanismul descris? mai e el valabil în condiţiile din urmă pentru a caracteriza întreaga poezie din volumele lui Răzvan Ţupa?
M-am întors, iată, înarmat cu aceste întrebări, dar mă tem că nu cu răspunsuri clare, ci numai încercări de a găsi locurile comune. Dar înainte de aceste încercări:

Să ne imaginăm un contorsionist care inventează mişcări foarte lente, de o lentoare senzuală, din care răzbat pînă la noi sclipiri de expresivitate din cînd în cînd ca şi cum obiectele metalice pe care le poartă pe corp strălucesc doar într-o lumină favorabilă sau să ne imaginăm că toate aceste mişcări preponderent încetinite alternează cu secvenţe în care se produc accelerări scurte şi intense şi că spectatorul, avînd vigilenţa adormită de secvenţele lente, revine imediat, ca trezit de accelerări, dar numai ca să constate că tot ce era mai important i-a scăpat printre degete. Cam asta e reprezentarea poeziei lui Răzvan Ţupa în mintea mea.

Secvenţele prozaice din "fetiş" (mă refer mai ales la "mijloace de transport în comun") au iscat întrebările puse mai sus, pentru că nu eram sigur dacă atunci cînd nu mai există o tăietură a versurilor mecanismul lor este acelaşi ca în celelalte. Mai întîi să vedem despre ce mecanism vorbim, luînd exemplul unui fragment cu tăietura versurilor la vedere:
"cu degetele lor verbale
încleştate pe nişte bare îmbrăcate în plastic
subţire ca în tramvai sau în metrou dar absolut
imaginare pentru poziţia noastră
virtual verticală balansată
ca o ameninţare serenă spre unul spre altul
orice ai spune
chiar şi cu orhideea cenuşie a tăcerii
n-au să aştepte de fapt
nimic chiar dacă asta ar putea să fie
smulgerea tăbliei inoxidabile de pe masa invizibilă pe care rostogolesc tîrguieli-
le mele sau pulverizarea acoperişurilor da
te gîndeşti la
strălucirea teribilă pe care privirea ta mirată o capătă" (Răzvan Ţupa, "marile operaţiuni" din "fetiş")
M-am referit de mai multe ori la acest mecanism, aşa că e posibil să mă repet. Să ne referim la fragmentul de mai sus. În principiu e vorba despre metafora "degetelor verbale" şi de la această intrigă metafora se dezvoltă la nivelul imaginilor(degetele verbale se încleştează pe barele învelite în plastic, exact ca acelea din metrou sau tramvai, etc.) - dar aici ne atrage atenţia o mişcare halucinantă care produce o ruptură esenţială între versuri: "dar absolut / imaginare pentru poziţia noastră". Prin urmare cursul metaforei comparative e întrerupt brusc de instanţa raţională, de acea excesivă cerebralitate "care n-a omorît pe nimeni". Să nu mai spun că metafore interioare ca "orhideea cenuşie a tăcerii" care pot scăpa vigilenţei din cauza întregului cu efect narcotic pot stîrni invidia oricărui mare poet (apropo de asta, tocmai am răspuns unui comentariu al lui m. care spunea ceva şi despre talent şi cred că aici se deschide oportunitatea de a discuta şi aspectul ăsta - doar că depăşeşte subiectul despre care discutăm acum, dar ca să fiu clar, contrar a ceea ce cred unii, eu cred că Răzvan Ţupa e unul dintre cei mai talentaţi poeţi şi asta e o evidenţă mascată doar de atenţia excesivă a unora pentru tehnicitate)
Ca să revenim la subiect, metafora se încheie cu "te gîndeşti la /strălucirea teribilă pe care privirea ta mirată o capătă"  - ceea ce marchează nu numai finalitatea fragmentului, ci şi reinterpretarea lui. Degetele verbale, adică acele spaţii în care cuvintele trasează traiectorii în aer sunt pretextul unei neîncetate întoarceri către sine şi către propriile semnale pe care ţi le trimiţi singur. Sau cum spuneam în comentariul meu la postarea precedentă, lucru valabil şi în acest caz: "versurile, prin modul lor de dispunere, nu numai că adaugă fiecare în parte elemente noi, dar aceste elemente, cu fiecare vers, modifică percepţia iniţială despre cele anterioare"

Cum rămîne însă cu fragmentele în proză? Să luăm un exemplu ales la întîmplare:
"o impresie persistentă că nu aş ceda ocaziei de a-ţi trimite mesaje spune el cuvînt cu cuvînt calea cea mai potrivită pentru o spălare pe mîini tu să le citeşti eu le-am scris ceea ce nu-i deloc exact". 
Concluzia imediată ar fi că nu e nici o diferenţă între aceste fragmente şi cele dispuse în versuri la nivelul mecanismului care e fără îndoială acelaşi.Fragmentul ar putea la fel de bine(în scopul de a scoate la suprafaţă modul de funcţionare) să fie dispus astfel:
 "o impresie persistentă că nu aş ceda ocaziei 
de a-ţi trimite mesaje spune el cuvînt cu cuvînt 
calea cea mai potrivită pentru o spălare pe mîini tu să 
le citeşti eu le-am scris 
ceea ce nu-i deloc exact"
Prin urmare, o dispunere în proză nu face mai mult decît a ascunde, voit sau nu, modul de funcţionare a mecanismului viu. O consecinţă imediată este atenuarea efectului, pentru că rupturile nu mai sunt atît de evidente şi surpriza nu mai este atît de puternică, în afara cazului în care vigilenţa cititorului e prezentă pentru a susţine lectura.

Sper că acum lucrurile sunt ceva mai clare. Dar pornind de aici, e necesară la un moment o discuţie despre talent, pentru că dincolo de toate straturile poeziei mai mult sau mai puţin vizibile, talentul este cel care face diferenţa întotdeauna.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu