Despre folosirea imperfectului în poezie

(Nu pledez pentru înlăturarea totală a imperfectului din poezie, ci împotriva folosirii lui excesive)

Într-o discuţie de pe forumul clubliterar am spus lucrul ăsta care oricum se înţelegea din postarea precedentă cu debuturile din 2010 în poezie: anume că nu suport imperfectul în poezie. E adevărat că n-am adus prea multe explicaţii sau argumente în favoarea afirmaţiei mele, ceea ce o face nu foarte convingătoare, totuşi adevărată.
Destul de expeditiv, am spus acolo că mă refer în primul rînd la imperfectul care vine la pachet cu nostalgia şi ce poate fi mai facil şi mai previzibil, adică cerşetorie. Cerşetorie numesc o solicitare excesivă a empatiei celui care citeşte din partea autorului. Făcută cu instrumente simple: povestea, uniformizată de folosirea imperfectului, infuzia peste limită cu sentimentalism. Efectul creat este opus celui dorit: autorul îl forţează pe cititor să parcurgă tot drumul empatic către text, iar acesta din urmă are un reflex exact ca acţiunea şi reacţiunea, adică de aceeaşi intensitate şi sens opus, prin urmare nu mai face nici un pas în direcţia textului şi tinde să-l refuze din start.
Mai spuneam că-mi doresc un text nostalgic construit prin instrumente neconvenţionale. Într-un text care îşi propune să evoce un spaţiu din trecut, folosirea tuturor verbelor la imperfect duce la o tensiune liniară, de fapt tensiunea aproape că nu mai există, ruptura nu se produce şi totul ajunge să dea impresia de platitudine, austeritate din pct de vedere al tensiunii şi minim control tehnic. Prin urmare un text construit în felul ăsta ratează din start cel puţin două straturi: tensiunea şi expresivitatea. Mai rămîn limbajul şi tehnica şi cum am spus tehnica e deja în parte compromisă prin uzitarea destul de plată a timpului verbal. Iar la nivel de limbaj, o invenţie pe acest strat presupune în acelaşi timp şi un efect prin care textul devine mai alert, ceea ce atrage schimbări implicite şi la nivelul altor straturi. Dar un text construit pe schema imperfect/nostalgie/narativitate nu-şi propune aproape niciodată inovaţia nivelului de limbaj, el mizează pe expresivitate şi expresivitatea, gîndeşte autorul, vine din povestea propriu-zisă -- nimic mai fals.
Cînd am vorbit despre poezia lui Marius Ianuş spuneam că e unul dintre puţinele cazuri cînd nostalgia are la bază o schemă de tensiune care funcţionează (ceea ce nu e uşor deloc, aşa cum observăm). Mai pun poezia încă o dată aici ca să vedem de ce funcţionează. Există două moduri paralele de a construi tensiunea: un mod al palierelor pe care sunt puse imaginile şi raporturile dintre ele (din ruptura diferitelor cadre apare tensiunea, pe scurt poveşti şi imagini diferite rupte unele de altele, construite pe intensităţi diferite care interacţionează) şi un mod verbal la nivelul timpurilor verbale (deci din nou e vorba de ruptură şi tensiunea pe care o generează).
Concluzionînd, construcţia neconvenţională şi deci funcţională a tensiunii poetice vine din ruptura creată la nivelul tehnic al dispunerii textului şi timpurilor verbale şi din ruptura elementelor de expresivitate.
Să pun textul şi pe urmă închei:

Ştrumfii adevăraţi caută lumea adevărată în amintire

Au trecut cîţiva ani de cînd sufeream bot în bot

ca două javre dispuse.

Lumea, între timp, s-a strîmtat

şi a început să crape în coate…

Nu mai ştiu ce faci.

O mai ţii minte pe Iulia,

tristeţea şi nedumerirea noastră?

Iulia te iubea mai mult pe tine,

ăsta e adevărul adevărat

deşi n-ar trebui să ne dăm mari cu asta…

Unde eşti? Unde mai rulează

poantele tale năucitoare?

Am auzit că a murit taică-tu şi toate orele noastre

s-au răsucit în ochii mei ca un film mut.

Te-am rănit de multe ori. M-ai rănit şi tu.

n-am putut să-mi aduc aminte de ce şi

pentru cine.

Eşti cumva departe înfăşurat

într-un halou de fum şi dragoste.

Ionuţ, zîmbetul tău e numai amintire

şi mersul tău de girafă grăbită

e numai amintire.

(din volumul ”Ştrumfii afară din fabrică”, Ed. Cartea românească, 2007)

Recitind textul, rupturile sunt clare:
ruptura tehnică: avem o primă strofă cu 4 verbe la perfect compus şi doar unul la imperfect, apoi ruptură către versul izolat care conţine 2 verbe la prezent. Apoi strofa 3 e construită pe continuitarea prezentului din versul izolat şi din nou apare un verb la imperfect. Şi urmează: prezent-perfect compus-perfect compus-prezent. Avem deci o poezie a evocării, a nostalgiei după o tinereţe pierdută în care apar doar două! verbe la imperfect, adică suficient cît pentru a sugera, dar nu a trage cititorul de mînecă.

ruptura expresivităţii: fiecare strofă e construită pe un mecanism diferit de al celorlalte. Expresivitatea are niveluri de consistenţă diferite, de la zonele moi ale evocării (în strofele unde apare şi imperfectul) pînă la zonele tari cerebral-retorice unde raţiunea depăşeşte evocarea propriu-zisă şi reconstruieşte prezentul metaforizînd rămăşiţele unor întîmplări trecute.