Pagini

miercuri, 13 mai 2020

Despre funcția creativă a rimei



1. Introducere

Prezența și importanța rimei în poezie au părut că scad cu timpul și odată cu evoluția și înmulțirea resurselor poeziei. Cîndva rima se confunda cu ideea de poezie, azi revine ca o modă sau ca un capriciu. Dar ce rol mai are rima în poezie în acest moment? Cînd revine în prim-plan prin valuri de influențe, pare că nimeni nu-i cîntărește prea mult rolul expresiv sau contribuția reala la valoarea unui text poetic. De obicei preferăm să-i atribuim un rol decorativ, o prezență sonoră, armonică, ceva care vorbește mai mult despre virtuozitate decît despre valoare. Folosită cu un scop demonstrativ, în sensul menționat al virtuozității autorului, rima se transformă de multe ori într-un accesoriu inutil și strident și ratează constant misiunea de a participa consistent la text și de a-și depăși funcția melodică. Există și excepția registrului ironic unde deodată rima preia o funcție nouă și participă activ în cadrul textului.

Cred că limitarea rimei la funcția ei armonică vine în primul rînd din eroarea de a privi rima în sensul ei clasic și neevoluat: ca rimă de rang 2.

Acest text vine din nevoia mea de a face o pledoarie pentru utilizarea unei rime interioare de rang maxim, cu o amplitudine cît mai mare și poate tocmai de aceea cu temperarea drastică a funcției sonore, în cadrul unor unități de text de dimensiune maximă a rimei. Mi se pare alegerea care pune în valoare cel mai bine funcția creativă a rimei.


2. Funcțiile rimei

În definiția ei clasică, rima este înțeleasă ca o tehnică poetică prin care anumite silabe de la finalul a două sau mai multe versuri coincid (fonic). Prin urmare apare încă din definiție o legătură numerică între rimă și vers. Cel mai frecvent caz este cel în care rima apare în perechi de sunete identice. Cînd facem referire la tipurile de rimă știm că există rima împerecheată, rima încrucișată, rima îmbrățișată și monorima. Cu excepția ultimului caz, rima există în perechi de sunete poziționate la finalul versurilor.

Dintre funcțiile tradiționale ale rimei, puține mai sunt valabile astăzi. Pe cîteva le putem include în conceptul mai larg al armoniei (funcția metrică, rima care impune ritmul), iar pe altele le putem elimina din start, ca fiind expirate și fără utilitate funcția organizatorică, rima drept criteriu de dispunere în versuri). Dispunerea clasică de la finalul versurilor subminează pînă și clasica muzicalitate, dînd o impresie de artificial și construit. În plus, rima mizează într-o bună măsură pe surpriză (a cititorului care o descoperă), ceea ce se află totuși într-o evidentă contradicție cu caracterul ei premeditat. Prin urmare, de cele mai multe ori, poeții mai abili folosesc o tehnică prin care, într-o pereche de cuvinte care rimează, primul termen e pus cel care a fost de fapt căutat,  creînd iluzia naturaleții prin rima care vine odată cu cuvîntul comun. Dar cu cît un „truc” de felul ăsta e mai utilizat, cu atît își pierde calitățile inițiale.

Merită și aici să recunoaștem meritele rimei construite în cheie ironică pe care o tratăm iarăși ca pe o excepție. Pentru că, în cazul ironiei, artificialul amplifică ironia și creează, dacă nu dilată stratul parodic.

În parte, acest context al debarasării de cîteva dintre funcțiile rimei clasice datorează faptului că, în timp, un nou tip de rimă cunoscută drept rima interioară a cîștigat teren, tocmai pentru că putea să participe activ la construirea textului, într-un mod totuși mai subtil și oarecum opus acelui sens demonstrativ amintit. În înțelegerea evoluției rimei interioare aș face totuși o distincție între rima interioară tradițională, provenită din rima clasică “mutată” în interiorul textului odată cu transformările prozodiei și rima interioară impusă de discursuri artistice alternative cu caracter performativ (mai ales hip-hop sau spoken word poetry), în fapt nimic altceva decît o rimă întoarsă la poezie după ce s-a îmbogățit cu experiența traversării unor medii mai demonstrative, de unde și punerea în valoare a funcțiilor ei armonice.

Prin urmare, consider că rima păstrează astăzi trei funcții esențiale: funcția armonică (de muzicalitate, sonoritate, ritm), funcția ironică și funcția creativă (inventivă sau generativă). Nu sunt funcții disjuncte, dar în funcție de tipul rimei și rangul acesteia una dintre ele devine dominantă.


3. Definiții

Pentru că fără ele nu s-a putut (și nici nu s-a vrut), iată-le:

Rangul rimei. Voi numi rangul rimei numărul de identități fonetice între silabe (de cîte ori se repetă silabele similare – spun similare și nu identice pentru că, fie includ aici asonanțele, fie mă refer la sunete similare cu scriere diferita, cum sunt cuvintele din limbi diferite sau cuvintele compuse. Rimele tradiționale, cu excepția monorimei (împerecheată, încrucișată, îmbrățișată), au aproape întotdeauna rangul 2 (rangul minim).
Exemplu: În sonete, primele două strofe conțin două rime de rang 4 (versurile rimează după structura a-b-b-a, b-a-a-b) – e vorba de modelul sonetului italian preluat și de Eminescu.

Amplitudinea rimei. Se numește amplitudinea rimei distanța (în text) între prima și ultima silabă identice fonetic din cadrul rimei. Se impune o singură observație cu privire la amplitudinea rimei. Există o distanță maximă pe care o vom numi raza maximă a rimei dincolo de care două silabe finale identice consecutive nu mai constituie o rimă. Prin urmare, o condiție a amplitudinii este existența unei serii intermediare de silabe identice (de exemplu un cuvînt din primul vers al unei poezii și un cuvînt din ultimul vers, după o serie de multe strofe nu prea mai fac o rimă, în caz că există cineva suficient de atent ca să observe că rimează). De regulă există o legătură direct proporțională între rang și amplitudine, dar asta-i doar statistică. Sunt destule cazuri care contrazic această direct proporționalitate și acestea sunt legate de ideea de frecvență a silabelor identice în cadrul unei rime. Sau, altfel spus, amplitudinea se poate obține fie forțînd rangul rimei, fie razele maxime (distanțele dintre silabele identice consecutive).

Dimensiunea de rimă a unei unități de text este înțeleasă ca produsul rangurilor rimelor din cadrul unității de text considerate.


4. Cîteva exemple de rimă (clasică) și reprezentările lor grafice



































5. Despre cîțiva colegi de-ai mei și despre mine


În ultimii ani, unii poeți contemporani se întorc la rimă ca la un supliment de expresivitate sau o măsură a virtuozității. O migrare spre rima interioară există, dar nu atît de puternică pe cît m-aș fi așteptat. Iar cînd această tranziție are loc, ea nu face altceva decît să repete mediul din care vine și nu să-l folosească drept experiență pentru a îmbogăți discursul. S-a spus că subculturile sunt recuperate în discursul poetic și avem exemple mai ales din zona hip-hop-ului și, mai nou, a manelelor. Din punctul de vedere al rimei, însă, singura funcție care poate fi validată în acest registru al recuperării este funcția ironică. Pentru că de cele mai multe ori nu e recuperare, ci redare. Cînd singura mișcare e de translatare a unui discurs (discursul de recuperat) în interiorul altuia (discursul context), discursul de recuperat intră în relație doar cu contextul, e cea mai slabă legătură cu potențial de expresivitate și după mine aici nu e recuperare. Pentru recuperare e nevoie ca un discurs de recuperat să intre în relație cu elemente componente ale discursului context (textuale, conotative) pentru a crea legături stabile de tensiune și expresivitate.

Mai jos redau cîteva cazuri fericite ale unor colegi de-ai mei care s-au întîlnit într-un anumit moment cu rima (cu scuze pentru ce am omis, am luat ce am avut la îndemînă, știu că exemple sunt extrem de multe):

Sorin Gherguț - este cel la care m-am gîndit de fiecare dată cînd mai sus, am scos în evidență calitățile funcției ironice cu care e înzestrată rima






Cătălin Furtună – este poate singurul pe care-l știu care poate folosi rima în felul din poezia de mai jos; funcția sonoră participă la construirea textului și la mesaj, un lucru nu doar greu de făcut, poate unic. Dacă mai e cineva care să se apropie de această metodă și care îmi provoacă același gen de admirație obsesivă e Liviu Diamandi.























Răzvan Țupa – zona performativă e mai mult decît vizibilă la Răzvan și nu de acum, iar textele lui sunt printre puține care au dimensiunea performativă din momentul scrierii, înainte de a fi ”interpretate”


Marius Ianuș este un exemplu pentru recuperarea și nu redarea unui discurs subcultural (acea parte a hip-hop-ului mai apropiată de monorimă):





















Cumva în aceeași zonă a discursului cu influență hip-hop, măcar la nivelul construirii rimei, dacă nu al tematicii, se află și M. Duțescu, cu un discurs semi-ironic scandat și cu un exemplu de rimă interioară luxuriantă:

















Dan Sociu a avut întotdeauna un discurs care excelează prin propria funcție melodică și melancolică, e printre acele puține discursuri care par că au rimă și cînd ea nu există (dar asta și pentru că ritmul preia o funcție armonică importantă). Prin urmare, rima s-a integrat natural cînd a fost cazul în sinusoida textului:



















În imediata apropiere a lui Dan Sociu (mai mult ca discurs și ton decît ca modalitate de exploatare a rimei), Radu Nițescu face ceva remarcabil cu rangul și amplitudinea rimelor, într-o direcție foarte apropiată de cea pe care o văd ideală pentru valorificarea funcției creative a rimei:























New entry Timotei Drob:







La Cosmina Moroșan nu doar rima lucrează în favoarea textului, ci și ieșirea bruscă din rimă printr-o disonanță care adaugă stranietate și suspans, înțeles ca în jazz (de fapt o și aud cum recită cînd îi citesc textele):











Pe Vlad Moldovan nu l-am asociat niciodată cu ideea de rimă, dar cred că e interesant de văzut modul cum e integrată în discursul lui, mai ales că e dintre acele discursuri care apasă pedala lexicală și scoate cîte un termen în evidență, puțin reinventare, puțin renunțare:

















Flo Popa nu poate lipsi de aici, deși abilitățile discursului lui apelează la rimă doar ca la un accesoriu de care pare că s-ar putea lipsi, dar care adaugă farmec și sclipiri de bun augur:
















Și bineînțeles o monorimă de rang 12 de la Anca Bucur cu impact puternic chiar și fără dimensiunea performativă:










Opțiunea mea clară este de a merge pe tipul de rimă interioară unde orice exces e atenuat de amplitudine și dimensiune, în sensul utilizării cît mai multor serii de rime pe distanțe cît mai mari. O mișcare aluvionară care trebuie să tragă pe direcția de deplasare a generării de text termeni care comunică de la distanță. Rezultatul, în ciuda multitudinii de serii de relații între cuvinte este, datorită multiplelor intercalări, oarecum surprinzător pînă și pentru mine, adică o discreție a prezenței acestor rime care nu distorsionează și care-mi convine. Tehnica intercalării nu are doar un rol de diminuare a sonorității, ci creează un ansamblu de rime legate, un întreg care nu e doar suma părților componente, ci și interacțiunea lor continuă.
Mai mult decît atît și cu siguranță mai important de menționat este că rima, înțeleasă deseori ca o constrîngere, e utilizată paradoxal pentru potențialul de a direcționa discursul poetic spre zone în care nu ar fi ajuns în mod natural, ca rezultat al deliberării. Fie prin impunerea unor cuvinte, deci lucrînd la nivelul lexicului, fie prin punerea în relații noi a unor grupuri de cuvinte, creînd tensiuni poate nepremeditate, rima creează în acest fel un cadru favorabil unei dezvoltări a resurselor de expresivitate. Într-un anumit fel, acest ansamblu de rime intercalate cu ranguri și amplitudini mari, este o tehnică nouă, diferită de rima înțeleasă în modul ei clasic, comparabilă prin influența asupra discursului cu tehnici de genul cut-up sau fold-in. Pentru mine, măcar în acest moment, e cel mai eficient mod de a pune în valoare funcția creativă a rimei.