de a nu ne pierde în întuneric e doar o parabolă
despre supărarea ei memorabilă” – M. Ivănescu
Să ne imaginăm pentru o clipă
că mama a închis uşa camerei
şi a rămas singură pe marginea
patului. E bine să spunem că asta
e o fotografie din care nimic
nu răzbate pînă la noi, nici măcar
gestul mîinii prin aer care trimite
deznădejdea înapoi înăuntru.
Să ne imaginăm că soarele ar coborî sub tocul ferestrei,
împingînd pe neaşteptate, în cameră, umbra unui
tricou întins la uscat pe balcon
de care ea s-ar speria şi ar începe să-şi frămînte
cu degetele pielea moale a gîtului.
Şi poate întocmai ca umbra tricoului,
o supărare îndelung amînată
să-i întunece faţa.
tricou întins la uscat pe balcon
de care ea s-ar speria şi ar începe să-şi frămînte
cu degetele pielea moale a gîtului.
Şi poate întocmai ca umbra tricoului,
o supărare îndelung amînată
să-i întunece faţa.
Însă de cealaltă parte a uşii închise, de unde stăm,
asta e tot ce putem face cu liniştea care vine
asta e tot ce putem face cu liniştea care vine
din camera mamei:
s-o primim între noi ca pe un copil
foarte bolnav
şi să facem cu ea filmuleţe educative.
s-o primim între noi ca pe un copil
foarte bolnav
şi să facem cu ea filmuleţe educative.
Înainte de a mă hotărî să merg către baie,
imaginaţia mea deschide un drum pe care
deja am pornit, convins că
dacă dau drumul la apă
oamenii de pe hol încep să vorbească.
deja am pornit, convins că
dacă dau drumul la apă
oamenii de pe hol încep să vorbească.
